„Le Figaro” și „Hotel California”

După un secol, ploile din această iarnă au adus flori în California. Se vor usca în această vară

FRANCEZII GELOȘI PE COMPOZIȚIA „HOTEL CALIFORNIA” („Jethro Tull” & „Eagles”)unnamed-2
Am publicat în 2014 volumul de eseuri „Hotel California”, nu pentru că aș fi locuit într-un hotel, ci pentru că mi-a plăcut piesa semnată de formația „Eagles”.  Evident că francezii nu pe mine mă atacă (la drept vorbind, mi-ar fi făcut plăcere, cartea mea fiind californiană fiind etalată și la Paris, la o expoziție internațională…), ci pe fericiții compozitori, care, sunt convins, au avut în ureche o piesă a groupului britanic Jethro Tull, „We Used To Know”. E îndeobște cunoscut faptul că francezii, genetic vorbind, nu prea au vocații muzicale în general, iar înclinații spre pop-rock și alte specii counter-culture chiar deloc. Așa că ceea ce au scris mai jos e o bârfă:
„Celebra piesă Hotel California, compusă de Glenn Frey, nu are surse atât de romantice pe cât s-ar putea crede. Faimosul hotel este de fapt un centru de dezintoxicare pentru alcoolici și drogați”, relatează „LE FIGARO fr. Cultural”: ” La chanson qui dure plus de six minutes, un record pour l’époque, retrace en effet la fuite d’un individu, enfermé entre les quatre murs d’un hôtel, qui s’avère en réalité un centre de désintoxication dont il ne pourra jamais sortir. Comme le chantait l’artiste: You can check out any time you like/ But you can never leave (Tu peux quitter l’hôtel quand tu veux/ Mais tu ne pourras jamais partir).
Cine nu este atent la text poate crede că “Hotel California” este un loc idilic unde se ajunge cu părul în vânt, pe vreme însorită, complet liber. Grupul a ales de altfel o fotografie a luxosului Beverly Hills Hotel din Los Angeles pentru coperta albumului său. Dar titlul, deși pare foarte romantic, ascunde realitatea mult mai sumbră a unui om copleșit de o patimă nebunească. Piesa, care durează peste șase minute, record pentru perioada când a fost lansată, povestește fuga unui bărbat, închis între cei patru pereți ai unui hotel, care se dovedește a fi de fapt un centru de dezintoxicare din care nu va putea ieși niciodată. “Poți ieși din hotel când vrei,/ Dar nu vei putea pleca niciodată”, cântă membrii grupului.
Patima devorantă a naratorului nu este exprimată explicit. Potrivit lui Don Henley, celălalt membru fondator al Eagles, textul piesei “reflectă perfect spiritul epocii, o perioadă de mari excese în California și în mediul muzical”.
Se pare că naratorul este și victima drogului si alcoolului. “Please bring me wine…/We have’t had that spirit here since 1969” (Adu-mi vin, te rog…/Nu am mai avut astfel de alcool din 1969), spune textul.”

Este o minciună sfruntată varianta franceză. Hotelul în care s-a compus piesa există în realitate, am fost informat în acest sens și iată, ce-i drept în nocturnă, fotografia respectivă.
Piesa a fost compusă de Don Felder, chitaristul trupei în perioada 1974-2001, (de care nu amintește sursa franceză), plus Don Henley şi Glenn Frey, în 1977. Este Povestea unui călător obosit care devine prizonierul unui hotel luxos din California. În anul 2008, Don Felder povestea despre faptul că că Don Henley şi Glenn au avut cea mai mare contribuţie asupa părții lirice. “Toţi trei ne îndreptam într-o noapte, cu maşina, spre Los Angeles. Niciunul dintre noi nu era din California, dar era imposibil ca în momentul în care intri în acel oraş să nu fii ameţit de luminile lui şi de imaginile hollywoodiene. Toate încep să ţi se învârtă în cap laolaltă cu visele pe care le ai. De acolo a plecat totul”, a declarat acesta.
Partea cea mai tristă a problemei este că acești domni nu sunt întrutotul autorii. Despre linia melodică s-a spus, foarte exact, că e foarte asemănătoare cu cea a piesei „We Used To Know”, din 1969, a trupei Jethro Tull. Se poate verifica pe YouTube, dacă nu aveți un disc cu britanicii. Această formație a concertat împreună cu Eagles într-un turneu, înainte ca aceștia să înregistreze „Hotel California”, iar liderul Jethro Tull, Ian Anderson a declarat, într-un interviu pentru BBC, mai mult glumind, că încă aşteaptă beneficii materiale pentru folosirea drepturilor de autor pentru ea. În declarațiile oficiale, Anderson nu a făcut niciodată referire la un plagiat. Băieți buni…
Adevărul este că varianta Eagles este mult mai evoluată din punct de vedere instrumental, a fost lucrată în studio timp de 8 luni, în căutarea hitului perfect.”S-a întâmplat să ne închidem în studio și câte două, trei zile, trăgând piesa de nenumărate ori de la capăt. Aveam o masă de ping-pong, un frigider, role… ce ne mai trebuia?”, a relatat Don Felder, acest celebru purtător a unei guitare Gibson Les Paul. Cu acest super hit, Eagles a câștigat premiul Grammy pentru cea mai bună piesă a anului 1977, ceremonie la care membrii trupei nu s-au prezentat pentru a-și ridica premiul, deoarece Don Henley nu împărtășea ideea de competiție. Din păcate, la începutul lui 2016 a murit Glenn Frey: „Guitariste et membre fondateur du groupe emblématique du rock californien des années 1970, celui qui avait composé Hotel California a succombé à une pneumonie à l’âge de 67 ans. Nous l’avions rencontré en 2013. Bon vivant, Glenn Frey revenait d’un séjour gastronomique à Paris: «J’adore la cuisine d’Alain Passard» nous avait-il expliqué d’emblée.” S-a întâmplat cu toate că adora bucătăria franceză…

Advertisements

MARIAN POPA și dicționarul său discutabil

Marian Popa ar putea să-i facă pe necunoscători să creadă că am dus o viaţă normală, că am publicat cu toţii tot ce am scris. Tragic este că spaţiul tipografic, drămuit cu zgârcenie de patria-mumă, s-a dat unora mai mult, altora mai puţin şi doar pe anumite criterii.
Textele, pretextele şi contextele au fost teste de calitate umană. Cam proastă, dar asta e, criticul ne consolează cu un surâs caustic: sunt “…experienţe care lipsesc literaturilor franceză, britanică sau americană, cu care a contribuit la îmbogăţirea tezaurului mondial, scutind pe alţii de pionieratul unor experienţe în această direcţie sau sugerându-le ce merită a fi repetat şi, la o adică, perfecţionat”. Cinic și răutăcios.  Au cam avut parte, cei din teritoriu, din partea capitalei de zeflemea başibuzucă mereu şi mereu, nu numai acum.
Sigur, e mai de senzaţie ceea ce se întâmpla la Bucureşti: Nina Cassian avea 1000 de amanţi, pe mulţi i-a propulsat în foncţii de respondere ; Preda moare asasinat de propria sa vomă, dacă nu şi de securişti…Poate că oricare dintre noi ar fi avut o altă evoluţie dacă ar fi locuit în capitală. Dependenţa de Centru a fost principala preocupare a României, după modificarea frontierelor în stil wilsonian. De atunci spaţiile spirituale, altele decât acela al aşa-zisului românism de bază şi de pază, s-au reorientat spre polul naţionalului şi unitarului. Şi acum, pentru a răspunde cumva acuzelor de oportunism pe care ni le tot face, pe bună dreptate, domnul Popa, o să repetăm că nu din Banat a căzut pe capul ţării românismul (în exces de zel) şi comunismul, ci mai din estul teritoriului, tovarăşi. “Nu ne mai amintim de o mulţime de lucruri(…) faptul că Banatul a fost (cucerit şi) rupt în două(…), că zone importante au început brusc să depindă de Bucureşti…” (C.Ungureanu, “Orizont”, oct. 2000). Domnul Popa a mai alcătuit (alkotmany) dicţionare. Mai bine că le-a făcut
incomplete, decât “completate” astfel: autorul “…n-a putut parcurge toate cărţile apărute: a apelat de aceea la lecturile de bunăcredinţă ale altora”. Care lecturi de bunăcredinţă vă urez şi vouă: acum treizeci şi trei de ani Dumitru Micu scria despre volumul meu de debut o cronichetă în “Gazeta literară”. Impresiile domniei-sale au fost preluate, din post în post, de Mircea Zaciu, cu ajustări, în DSR( Dicţionarul Scriitorilor Români), document refolosit apoi de Marian Popa, tot cu ajustări minime, cruţând esenţialul. De unde se vede că uneori (e vorba doar de una din “filiere”) e suficient ca unul să citească şi mai mulţi să comenteze. Treabă valahică. În lecturarea „autorilor de provincie” e bine, distinşi domni, să faceţi economie de vedere. Cu ştampila lui Micu pe frunte defilez de trei decenii şi tot aşa voi trece în eternitate. Mulţumiri. Oricum ar fi, subiectiv, objectiv, adjectiv, niciodată genialul Călinescu n-ar fi făcut aşa ceva, adecă să se lase pe “bunăcredinţa”altuia. Oricât de ortodoxă ar fi fost.
Dar nu cu toată lumea a procedat autorul MP în acest fel; acolo unde avea interese, a cetit, a pus osul. Naţionalismul îl face pe autor să îi pună pe minoritari în mici ghetouri încare se dezbat problemele ungurilor, nemţilor, evreilor. La ciorbă mai scapă şi câte un nume “străin”: Anavi Adam e pomenit la o excludere din US. Franyo Zoltan la o premiere. Dacă mă semnam cu numele complet, adică şi Erwin, picam de tot din această combinaţie naţional-unitară. Vadim, cu care Marian Popa a fost coleg, este elogiat peste măsură, cu poeme conjuncturale, penibile: “Cernobâle, Cernobâle…” C.Vadim Tudor (omul cu trei prenume), cu “alegoriile splendide.

Criticul constată că lui Hitler i-au fost dedicate cărţi “de autor”, textierii respectivi lăsând găuri negre în urma lor. Se presupune că dictatorul român ar fi preferat cărţile colective. Dar asta este o bârfă, probabil. Nu-mi amintesc să fi existat asemenea ordine de sus. S-a mers pe lirică festivă, de pagina-ntâi, care niciodată n-a fost inclusă şi în volumele autorilor. Printr-o chirurgie facilă se pot detaşa operele noastre festive, dedicaţiile ceauşiste, de restul, cu adevărat reprezentativ pentru fiecare autor. A trânti tot ce s-a scris în ultimele decenii sub semnul obedienţei faţă de stăpânire este o crudă lovitură ÎN STOMACUL MOALE, cum ar zice BĂSESCU, parafrazându-l pe CHURCHILL. Libertatea de care dau dovadă spiritele noastre azi, fără părtinire faţă de conducători este dovada unui mai îndelung exerciţiu de independenţă. MP ştie că poezia festivistă trebuia să aibă un ştaif, să posede o versificaţie perfectă. Nu orice
dobitoc era invitat să scrie poezii dedicate preşedintelui țării. Viaţa noastră era duplicitară. Dădeam Cezarului ce trebuia, într-un ton de zeflemea camuflată, într-un joc de-a pisica şi şoarecele cu cenzura, şi ne vedeam de treabă. Maica Austro-Ungarie curgea la fel prin vinele noastre, lucru “străin” celor de dincolo de Carpaţi. Aşa că putem să-l înţelegem pe domnul MP, care, înghesuind totul între cele două paranteze sinistre, 1944-1989, procedează determinist, conform esteticii marxiste, chiar dacă în sens negativ. Or, se crede pe undeva că a treia Europă s-a inventat după aşa-zisa răsturnare a comunismului? Că şi în Banat, “limba se îmbogăţeşte invers proporţional cu
jefuirea materială”, este o altă problemă. Dar ce se întâmplă astăzi?…Ca să nu mai vorbim de continuitatea şi desăvârşirea mizeriei.

…Măcar pe atunci, după cum spune autorul MP, s-au realizat “centre de recuperare nutriţională”. Exista “Libertatea de a trage cu puşca”. Azi – libertatea de a muri de foame. Se continuă cu brio ceea ce s-a început: “exterminarea românilor”. Are dreptate criticul: am fost “provinciali”, “complexaţi sau naivi” sau “ticăloşiţi”. S-a utilizat un “naţionalism resuscitat pentru a zmulge noi energii unui popor obosit”.  Epoca debuturilor din 1968 e specială. “Epoca aceasta produce tineri prea inteligenţi pentru ea”. Suntem de acord cu MP. Am fost prea inteligenţi pentru vremea noastră, pentru spaţiul nostru confiscat de regăţenime…Cu cât poezia devine mai intraductibilă, cu atât faptul e mai lăudabil, dată fiind perfecţionarea limbajului. Dar…”cuvintele sunt tot ce-a mai rămas din ce n-a fost, înlocuind idei”. Concluzie genială. Ca şi consideraţia asupra generaţiilor de azi: “lipsă execrabilă de caracter şi
solidaritate, necesare binelui”. Splendid citatul din Fănuş Neagu: “Ori măriţi osul, ori răriţi câinii”. Intervenţia lui Doinaş faţă de şaptezecişti ar trebui conturată mergându-se la cauze. În text apare:”…cei în vârstă permit criticile noii poezii. Admonestează pe şcolari (sic!), mai ales pentru probleme de detaliu, Şt.Aug.Doinaş în serialul MODA POETICĂ 68. Dar “detaliile” acelea au fost esenţa. Esenţa nesupunerii.
Golirea şpaisului, spolierea colonialistă efectuată de România în regiunile ocupate după Primul Război s-a simţit mai mult la noi,
în Banatul ciuntit, decât oriunde. Dar, îmbătrânind ne-a scăzut puterea de a lupta; parantezele s-au strâns tot mai mult, nu se mai putea ieşi „afară”. Revoluţia culturală n-a pornit din Banat, ci din Regat. Dacă ne-am despărţi de trecut, am face-o categoric şi la modul teritorial.

 

Persoane dispărute și canibalism

Oare să fie introdusă în comerțul național și internațional doar carnea de cal, considerată drept comestibilă? Ce s-ar mai putea descoperi în măcinata din caserole sau în cele cu mititei? În anii socialismului autoritățile noastre au considerat nutritivă carnea de nutrie, acest șobolan cu blană scumpă. Ferească dumnezeu de mai rău…În “Jurnal” de Paul Goma găsim documente pe care autorul le citează ca autentice, din colecţia sovietică: românii din Basarabia s-au mâncat unii pe alţii la propriu, la vremea în care Stalin şi seceta i-a înfometat în anii 1944-45: “…nu toate cazurile de necrofagie şi canibalism au fost luate la timp în evidenţă…” O doamnă chiaburoaică, spune documentul citat, “foloseşte în alimentaţie carnea de om”…L-a ucis pe soţ în timp ce dormea şi l-a mâncat. A recunoscut că, dimpreună cu răposatul, şi-au mâncat unul dintre copii. Au dezgropat, în acest scop, şi din cimitir vreo câţiva copii. Zice Goma: “Altă invenţie rusească pentru a…combate canibalismul, necrofagia este suficient să-i lămureşti pe oameni că nu-i frumos să se mănânce între ei”. Cauzele principale ale fenomenului este flămânzirea îndelungată, 15-20 de zile. Goma citează din alt document sovietic de constatare: “…în vârstă de 8 ani l-a înjunghiat pe fratele său de 9 luni, o parte a lui a fiert-o în oală şi împreună cu sora sa de 3 ani, au folosit-o în alimentaţie”…”I-a tăiat capul cu cuţitul, apoi l-a dezmembrat şi l-a fiert în oală, apoi împreună cu surioara au folosit în alimentaţie această carne, lăsând o porţie şi pentru unchiul…însă în absenţa lui surioara a mâncat-o şi pe aceasta…” Şi plin de insinuări ordinare, documentul sovietic afirmă că trebuie supravegheată mai bine partea dinspre frontiera cu România a acelei părţi din Basarabia unde au avut loc atrocităţile, de parcă răul ar veni din afară. Asta, desigur, spre a justifica binefacerile stalinismului. De care, de altfel, avea parte şi ţara vecină…Dar asemenea fapte se pot întâmpla şi în vreme de pace trainică şi permanentă, canibalismul fiind o…”constantă umană”. Dacă autorităţile sovietice aveau asemenea rapoarte, dacă pe atunci se făceau monitorizări ale cazurilor de excepţie, mă îndoiesc că la noi, unde nu se ştie cu exactitate câţi bolnavi psihic şi distrofici există, ar putea exista o situaţie cu asemenea, de altfel posibile în contextul subnutriţiei colective, cazuri de patologie socială.