Fuga de București


  “Domnul meu Bucureștean! Eu m-am născut în Ungaria, dezvoltarea și toată fericirea mea am de a o mulțumi națiunei maghiare; din copilărie am fost protejat de maghiari; deși toți au știut cum că sunt român ortodox; aceasta totuși nici un maghiar nu mi-a imputat; numai de la ei și între ei mi-am cîștigat o stare înfloritoare; dar pentru aceea nu s-a aflat unul care să-mi fi zis, să nu fiu român, – patria mi-o iubesc nemărginit, și pentru bunăstarea ei sunt gata în tot momentul a-mi sacra viața, și pentru aceea eu nu cunosc cauza maghiară altcum, decît sinonim cu libertatea comună (…), însă pe lângă aceasta ca un român de omenie – toate mijloacele cu care-mi pot ajutora națiunea, le-am căpătat numai de la maghiari. Acuma-mi spune mie, Domnule, e doar rușine a le mărturisi aceasta? Eu așa cred că ar fi un lucru necuviincios, necaracter a fi nerecunoscător și a nu mărturisi adevărul. E lucru greu a te capacita pe D-ta despre nobila inimă a națiunei maghiare. D-ta zici că nu-și înțelege misiunea un român, care vorbește bine despre maghiari; eu însă, care am crescut între maghiari, tocmai din contră zic: că tot acela, care asmute pe români asupra maghiarului e inamicul românului. Nu vorbesc despre România, acolo sunt alte împrejurări, ci despre românii de sub coroana Ungariei, căci aceasta-i toată fericirea ce- o pot aștepta numai de la buna co-înțelegere cu maghiarii, numai maghiarii sunt aceea națiune, cari te tratează cu binele – toate le împart cu alții, dar cu forța nu lasă a li se lua nimica, acela pe care soartea l-a destinat să locuiască într-o casă cu maghiarii, nu face alta, decît își dă cu capul de perete, dacă se-ncearcă să stoarcă ceva cu forța de la dînșii; cînd, de cumva le întinde mâna cu amiciție cîștigi mai mult decît ai sperat. Aceea o recunoscu acum Europa întreagă cum că toate naționalitățile din Austria, numai prin maghiari cîștigară.” (Sursa: “Viața și activitatea lui Emanoil Gozsdu”, de Maria Berenyi)

Advertisements

„NE TREBUIE RĂZBOIUL”


Ne trebuie absolut războiul ca să ne vindece de marele putregai în care se află ţara”, spunea în 1916 nu altcineva decât Ferdinand, regele întregitor. Veșnicul putregai, în formă continuată pe Dâmbovița. Regele instiga la război, așadar, nu pentru întregire, nu pentru idealuri înalte, nici măcar pentru anexarea Transilvaniei, ci pentru vindecarea păcatelor unor clase sociale de corupție. Regele Ferdinand simțea nevoia unei catastrofe pentru țărișoara lui, în care să dispară umbrele ciumei, în care să fie distrus răul, care altminteri nu putea să mai fie stăpânit. Oare mereu și mereu are nevoie România de câte o catastrofă pentru ca răul să fie pedepsit? Este nevoie de sacrificarea unor vieți pentru ca să se tragă un semnal de alarmă?

Valeriu Branişte, ziarist ardelean, naturalizat în Banat îşi permitea să afirme ceva mai devreme că răscoala din 1907 din România vecină n-ar fi fost un măcel, ci o necesară “slobozire de sânge” întru purificarea naţiei. Ni se par toate acesea acum chestii grave, afirmaţii aberante, dar într-un timp aşa se gândea şi nu e de mirare când conducătorii foloseau pretexte externe, dacă nu provocau interior sângerarea, trebuind să corijeze neputinţa administraţiei proaste şi corupte.

Găsesc undeva: “Nici un război nu ar fi în stare să soluţioneze problema naţionalităţilor, lucru posibil prin cultură, democraţie, dreptate socială şi…supraproducţie”. De unde atâta SUPRAPRODUCȚIE?

ACTUALA CRIZĂ POLITICO-ECONOMICĂ A FOST DECLANȘATĂ DE DRAGNEA TOCMAI  ÎN PREAJMA LUI 1 IULIE, CEL MAI BUN PRETEXT CA PUNCTUL DE PENSIE SĂ NU FIE MAJORAT. NU SUNT BANI.