Unde-i auru`?


PREȘEDINTELE ROMÂNIEI INUNDATE

Cineva a făcut totul pentru ca sporirea veniturilor pensionarilor și-al altor categorii, la 1 iulie, să fie amânată sau uitată. Era de prevăzut, se știa de lipsa banilor. Interesant că mulți naivi mai vorbesc de un tezaur inexistent, care ar fi putut aduce un spor nefericitului nostru de buget.
Am primit, prin bunăvoinţa unor personalităţi ale culturii ieşene câteva pagini traduse din presa rusă şi tipărite într-o revistă din Iaşi. Referitoare la tezaurul românesc care a fost plecat în refugiu la Moscova, în primul război mondial. Sigur, Tezaurul Regatului român urma, în urma pierderii identităţii României, să fie pus „în siguranţă” la aliaţii ruşi. Vladilen Vinogradov şi Aleksandr Cerneak publică în revistele moscovite „Forum”, respectiv „Mejdunarodnii jurnal” articolele „Cui să îi restituim datoriile” şi „Aurul”. Ziariştii ruşi ne spun că România a intrat în război după negocieri „îndelungi şi dificile, rezervându-şi condiţii extrem de avantajoase…” Înfrângerea armatei române a reprezentat o neplăcută surpriză pentru Rusia, „întrucât ea a trebuit să acopere ruptura frontului”. În 1917- revoluţia bolşevică. Totuşi, „Tratatul de alianţă dintre Rusia şi România n-a fost denunţat, de aceea nu-şi găsesc justificarea acţiunile comenduirii române, care, din dispoziţia guvernului a purces la dezarmarea părţii ruse. A fost întreruptă aprovizionarea cu alimente a militarilor ruşi…Când soldaţii ruşi refuzau să predea armele, românii foloseau forţa, arestau pe considerente politice…deşi în rândul armatei cei cu vederi de stânga erau puţini. Curând s-a văzut clar că agresiunea (!) împotriva armatei aliate era preludiul necesar invadării Basarabiei…Din momentul dezmembrării frontului rusesc din România guvernul acestei ţări a pus mâna pe o uriaşă avuţie de război ce deservea armata rusă. După ocuparea tâlhărească a Basarabiei, guvernul României a procedat aşişderea şi cu depozitele de alimente din regiune…Au rămas pe teritoriul României şi Basarabiei, abandonate de armata rusă, depozite militare cu rezerve considerabile de arme, echipament, muniţie, alimente”. Ruşii au reţinut Tezaurul ca garanţie a restituirii acestora. Căci foştii aliaţi nu aveau reţineri, „confiscau prin forţă, recurgând la ameninţări…Au fost luate 200 de vapoare, remorchere şi barje de pe Dunăre, au căzut în mâinile românilor 500 de vapoare cu abur şi peste 7000 de vagoane, au dispărut economiile militarilor, păstrate în casele de economii de campanie…În memoriul comisiei de stabilire a pretenţiilor RSFSR faţă de România, întocmit în aprilie 1922…Rusia şi Ukraina urmau să primească un miliard de lei-aur…” Cât despre aurul românesc, se spune că el a fost transportat împreună cu cel rusesc la Samara şi a căzut în mâinile legionarilor cehi, sau ale celor ale soldaţilor lui Kolceak. Ori s-a pierdut, ori a fost furat, în Urali, Siberia sau Extremul Orient…România ar datora, aşadar, o sumă de două ori mai mare decât valoarea Tezaurului…Desigur, România Veche, deoarece nu văd pentru ce Ardealul şi Banatul ar fi implicate în această afacere. Primul război mondial a răvăşit totul. Nu prin moşteniri se va reface economia ţării, ci prin noi înşine. Dar noi nu vrem asta. Nu știm ce vrem.

Advertisements

Fuga de București

  “Domnul meu Bucureștean! Eu m-am născut în Ungaria, dezvoltarea și toată fericirea mea am de a o mulțumi națiunei maghiare; din copilărie am fost protejat de maghiari; deși toți au știut cum că sunt român ortodox; aceasta totuși nici un maghiar nu mi-a imputat; numai de la ei și între ei mi-am cîștigat o stare înfloritoare; dar pentru aceea nu s-a aflat unul care să-mi fi zis, să nu fiu român, – patria mi-o iubesc nemărginit, și pentru bunăstarea ei sunt gata în tot momentul a-mi sacra viața, și pentru aceea eu nu cunosc cauza maghiară altcum, decît sinonim cu libertatea comună (…), însă pe lângă aceasta ca un român de omenie – toate mijloacele cu care-mi pot ajutora națiunea, le-am căpătat numai de la maghiari. Acuma-mi spune mie, Domnule, e doar rușine a le mărturisi aceasta? Eu așa cred că ar fi un lucru necuviincios, necaracter a fi nerecunoscător și a nu mărturisi adevărul. E lucru greu a te capacita pe D-ta despre nobila inimă a națiunei maghiare. D-ta zici că nu-și înțelege misiunea un român, care vorbește bine despre maghiari; eu însă, care am crescut între maghiari, tocmai din contră zic: că tot acela, care asmute pe români asupra maghiarului e inamicul românului. Nu vorbesc despre România, acolo sunt alte împrejurări, ci despre românii de sub coroana Ungariei, căci aceasta-i toată fericirea ce- o pot aștepta numai de la buna co-înțelegere cu maghiarii, numai maghiarii sunt aceea națiune, cari te tratează cu binele – toate le împart cu alții, dar cu forța nu lasă a li se lua nimica, acela pe care soartea l-a destinat să locuiască într-o casă cu maghiarii, nu face alta, decît își dă cu capul de perete, dacă se-ncearcă să stoarcă ceva cu forța de la dînșii; cînd, de cumva le întinde mâna cu amiciție cîștigi mai mult decît ai sperat. Aceea o recunoscu acum Europa întreagă cum că toate naționalitățile din Austria, numai prin maghiari cîștigară.” (Sursa: “Viața și activitatea lui Emanoil Gozsdu”, de Maria Berenyi)

„NE TREBUIE RĂZBOIUL”

Ne trebuie absolut războiul ca să ne vindece de marele putregai în care se află ţara”, spunea în 1916 nu altcineva decât Ferdinand, regele întregitor. Veșnicul putregai, în formă continuată pe Dâmbovița. Regele instiga la război, așadar, nu pentru întregire, nu pentru idealuri înalte, nici măcar pentru anexarea Transilvaniei, ci pentru vindecarea păcatelor unor clase sociale de corupție. Regele Ferdinand simțea nevoia unei catastrofe pentru țărișoara lui, în care să dispară umbrele ciumei, în care să fie distrus răul, care altminteri nu putea să mai fie stăpânit. Oare mereu și mereu are nevoie România de câte o catastrofă pentru ca răul să fie pedepsit? Este nevoie de sacrificarea unor vieți pentru ca să se tragă un semnal de alarmă?

Valeriu Branişte, ziarist ardelean, naturalizat în Banat îşi permitea să afirme ceva mai devreme că răscoala din 1907 din România vecină n-ar fi fost un măcel, ci o necesară “slobozire de sânge” întru purificarea naţiei. Ni se par toate acesea acum chestii grave, afirmaţii aberante, dar într-un timp aşa se gândea şi nu e de mirare când conducătorii foloseau pretexte externe, dacă nu provocau interior sângerarea, trebuind să corijeze neputinţa administraţiei proaste şi corupte.

Găsesc undeva: “Nici un război nu ar fi în stare să soluţioneze problema naţionalităţilor, lucru posibil prin cultură, democraţie, dreptate socială şi…supraproducţie”. De unde atâta SUPRAPRODUCȚIE?

ACTUALA CRIZĂ POLITICO-ECONOMICĂ A FOST DECLANȘATĂ DE DRAGNEA TOCMAI  ÎN PREAJMA LUI 1 IULIE, CEL MAI BUN PRETEXT CA PUNCTUL DE PENSIE SĂ NU FIE MAJORAT. NU SUNT BANI.