Spre muzica absolută

Wagner este cel care a pus la punct orchestra mare. Un instrument introdus de el este tuba wagneriană, care acoperă spațiul virtual dintre corn și tubă. La indicațiile sale belgianul Adolph Sax a construit acest instrument, mai puțin utilizat decât binecunoscutul saxofon, dar prezent în simfoniile lui Bruckner. O inovație, considerată de Wagner esențială pentru arta sa este drama muzicală, făcând astfel o concesie teatrului și vocii umane, această labilă fațetă a muzicii, pe care a încercat s-o instrumentalizeze. Evoluția discursului vocal este adesea paralel și discordant față de orchestrație, rareori suprapunându-se acesteia, adică folosind-o ca acompaniament. Importantă pentru evoluția muzicii este și wagneriana melodie infinită, preluată uneori de postwagnerieni. Leitmotivele, apărând mereu prelucrat, se transformă în caracteristici pentru personaje, plăcuțe personalizate. Utilizează adevărate tabule de motive, ceea ce poate apărea convențional la un moment dat dar și o mare inventivitate. Temele cu variațiuni, în care a excelat Beethoven, îmbracă la Wagner o nouă formă, dar se poate spune că în forma lor clasică lipsesc, total preluate de motivele menite a sugera, a face aluzii și a caracteriza personaje. Refuzul baletului este o mare calitate a lui Wagner care nu admite această gimnastică exhibiționistă în operele lui. Păcat că s-au găsit acum regizori dornici să acopere cu trupuri umane în mișcare acele minunate fragmente orchestrale, care atestă virtuțile de simfonist pe care compozitorul și le-a neglijat, din păcate, și prin care, dacă facem abstracție de motivele-plăcuță de identificare a unor acțiuni sau personaje, se apropie mai mult de muzica absolută.
Fără nicio a atracție pentru scenă, austriacul Bruckner este, nu numai cel mai important simfonist al lumii, dar și cel mai apropiat de muzica absolută care îl individualizează integral. Alături de o iscusită folosire a melodiei infinite, în care se insinuează leitmotive ce apar de fiecare dată modificate, anticipând sau amintindu-ne, dar nu de personajele pentru care Wagner realizase tabule cu motive, ci de stările de spirit prezente în simfonii. Muzica absolută dispare în vecinătatea vocii umane. Introducerea acesteia în arhitectura unei simfonii este o inovație absolută, însă discutabilă. Bruckner pară să-și fi dat seama de asta și de aceea îi surclasează pe Beethoven, Wagner și Mahler.
Muzica lui Bruckner a crescut de la adâncimi mai puțin tangibile, mai întunecate, în profunzimea subconștientului. Un mister profund înconjoară muzica si actul creației. Cu toate acestea, dacă intenția compozitorului este într – adevăr descriptivă, adică, în cazul în care el face din muzică mijlocul de a înfățișa o idee sau o imagine, atunci, desigur, el însuși și-a blocat singur calea către muzică pură. Asta nu se întâmplă la Bruckner. Idiomul lui tonal este lipsit de erotism. Înclinat adesea spre patos, asceză, tragism puternic, și extreme emoționale ale rostirii, el atinge punctele culminante ale extazului. Soarele și seninul cer albastru nu apar în atmosfera cu totul ne-mediteraneană a muzicii bruckneriene. “Romantica” a fost numele pe care Bruckner l-a dat la „a patra” a lui. Cu toate acestea nota romantică este inexistentă. O monocromie cenușie nu lasă pătrunderea sentimentelor poluante și frivole. Extrem de caracteristică pare o manifestare negativă față de wagnerianism, mai bine-zis față de lipsa de puritanism al lui Wagner, cu toată experiența lui extraordinară cu muzica titanului de la Bayreuth, din care a rămas doar o mică influență asupra instrumentației, ochestra modernă statuată de el, prezența „tuburilor/tubelor-Wagner”. Nu există urme wagneriene în munca lui Bruckner, cu excepția unor motive ce țin de „melodia infinită”, devenită metodă de lucru și pentru postwagnerieni ca Mahler și Richard Strauss.
Muzica lui Bruckner a crescut de la adâncimi mai puțin tangibile, mai întunecate, în profunzimea subconștientului. Un mister profund înconjoară muzica si actul creației. Cu toate acestea, dacă intenția compozitorului este într – adevăr descriptivă, adică, în cazul în care el face din muzică mijlocul de a înfățișa o idee sau o imagine, atunci, desigur, el însuși și-a blocat singur calea către muzică pură. Asta nu se întâmplă la Bruckner.
Așa-zisele „școli naționale” muzicale au scos la iveală „bogățiile folclorului” din diferitele zone periferice ale Europei. Lipsa de viziune individuală, utilizarea colajului, citatului au dus, cu timpul, spre o subțiere a acestor modalități de expresie artistică. Factorul esențial care a contribuit la punerea în umbră a acestor jocuri etnice, cu toată culoarea lor adusă în obrajii clasicismului, a fost asaltul romantismului, cu cortegiul de personalități care au creat influențe, altele decât cele ale nostalgiei identitare, apoi valul modernității expresioniste, în context postbelic, aducând fațete tragice și expresive care au corodat tonalitățile tradiționale, ba chiar și modurile populare. Atonalismul, dodecafonismul au devenit apanajul unui club exclusivist de compozitori, având în comun doar noile mijloace de expresie, agresivitatea acestora. În ansamblu, față de aspectele depersonalizării individului din perimetrul școlilor naționale, arta modernă se sprijină pe forța unor personalități singulare. Expresionism și impresionism există și în artele plastice sau lieratură.

Advertisements

3 thoughts on “Spre muzica absolută

Comments are closed.