Opincă pe Budapesta ?

Nimic nu se compară  cu fantezia atârnării unei opinci valahe la amețitoarea înălțime a catargului pentru drapel de pe Parlamentul din Budapesta, în 1919. Fără nici o poruncă din partea Antantei, procedând la fel cu armata sârbească ocupată cu ocuparea Banatului timișean, armata română a cucerit Budapesta cu doar două tunuri de câmp și 400 soldați, plus olteanul din trupă, cel cu opinca. Menționez că singura sursă/izvor a acestei pseudoîntâmplări este inventatorul general Olteanu. (Povestea este sub semnul întrebării, ca și aceea a soldatului sovietic care ar fi arborat drapelul roșu pe Reichstag, despre care se spune că este un trucaj fotografic.)

Iată aici descrierea evenimentului făcută de generalul Marcel Olteanu (tot oltean, ca și negriciosul soldat? N.n.), fost guvernator al Budapestei în timpul ocupaţiei româneşti a Ungariei, apărută și în cartea “Huzarul negru”, 1926, şi preluată, din post în post de cartea generalului Gheorghe Mărdărescu, “Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei”, 1922.

‘Şi-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, (?) uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roşu-verde-alb. “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie.”(…) A coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului (CONFORM LUI GH. I. BRĂTIANU SOLDAȚII ROMÂNI NU PURTAU LA ORA ACEEA OPINCI, CI BOCANCI ȘI CĂCIULI LUATE DIN DEPOZITELE ARMATEI RUSE, CARE S-A RETRAS DIN LUPTĂ ÎN 1917. AȘA CĂ E GREU DE CREZUT VARIANTA DE OPERETĂ A OPINCII, n.n.), s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojiţele s-atârne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui…

(CUM DE TE URCAȘI, SOLDAT, PE COGEAMITE ÎNALTA CLĂDIRE CU DRAPEL ÎN VÂRF, LA FEL DE UȘOR CA PE O CLAIE DE PAIE DE LA TINE DIN SAT? ȘI MAI ALES CUM S-AR FI PUTUT VIZUALIZA UN OBIECT ATÂT DE MIC, CĂȚĂRAT AȘA DE SUS, TOCMAI DIN STRADĂ? CINEVA ÎȘI BATE JOC DE INTELIGENȚA NOASTRĂ. CARE MAI ESTE. N.n.)
….“Cine oare să fi făcut această tragică glumă? îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicând, îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, (SE OPREAU ȘI SE HOLBAU MAGHIARII LA CEEA CE, LOGIC VORBIND, NICI NU S-AR FI PUTUT VEDEA. N.n.) ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi. Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atâta măiestrie şi atât de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfântului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă. (Între timp povestitorul se interesează, n.n.)
– Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
– Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…
Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă… De-aş fi fost singur! – O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi – poate, i-aş fi luat de gât şi i-aş fi sărutat! Dar!… le-am făcut semn să se apropie şi, arătând domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: “Acesta este glumeţul”. Şi domnul Ferency, scăldându-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie: “Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aici…”(OBSERVAȚI CÂT DE ADMIRATIV ESTE DOMNUL-FICȚIUNE FERENCZI LA ADRESA VITEJIEI ARMATEI ROMÂNE. NU SE MIRĂ, CI AD-MIRĂ, n.n.)
…Bivolaru era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pârlită de soare şi vânt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, un vulpoi de Mehedinţi. (DINȚI DE MEHE-DINȚI, n.n.). L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: “Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa .
– Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta? (ÎNCĂ O INADVERTENȚĂ A GENERALULUI OLTEANU, CĂCI LA ORA ACEEA NU SE „FĂCUSE”  ÎNCĂ ROMÂNIA MARE. N.n.)
Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mândrie: “E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…”. Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect până unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atâţia au albit meleagurile cu oasele lor. El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gândire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: “faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”. CONCLUZIA CHIAR ESTE O OBRĂZNICIE. TOATE ȚĂRIȘOARELE PERIFERICE SE DOREAU A FI „MARI”. Serbia Mare, Bulgaria Mare, România Mare. Parțial sau total s-au fâsâit aceste tendințe imperialiste. Și i-auzi, ia, voia soldatul să mai pună opincă și pe Viena. Bancuri de slabă calitate, de un naționalism vulgar, de mahala.

 

 

Advertisements