Caracterul național

„Specificul național”, „Idealul național” sunt teme mereu reinventate de naționaliști pentru a-și justifica și fructifica existența. Mai nou, cu totul goale de conținut, dar le suspectez că se prezintă astfel de mai mult de o sută de ani. Ce interesantă ar fi o teză de doctorat, de pildă, care să se ocupe de „specificul național într-un domeniu al artelor Statelor Unite ale Americii”. Această lume multietnică și multiculturală trăiește prin individualitățile ei, printr-o creativitate particulară ce nu are nimic comun cu obștea. Diversitatea peisajului etnic și cultural este practic infinită, în mișcare continuă. Desigur, poți trăi în comunitatea de care ești legat printr-o descendență comună. Am întâlnit o astfel de „frăție” în Sudul Canadei, arealul Toronto. La Hamilton-Ontario există și un „Câmp al românilor”, probabil unic în Nord-America, unde au loc periodic întâlniri artistice, socializări și schimb de nostalgii după țara de baștină. Se poartă și costume naționale, se servesc mâncăruri tradiționale. Totuși, preoții ortodocși îi îndeamnă pe părinți să le deschidă copiilor drum liber spre limba engleză, de care vor avea mai multă nevoie acolo decât de „dulșili graiu d-acasă”. Aceste fenomene au fost posibile datorită politicii de populare mai lesnicioasă a Canadei cu imigranți din Estul Europei – mână de lucru ieftină.
În Statele Unite situația este alta, dar nu foarte diferită, „American Dream” tinzând să omogenizeze într-un ritm aceelerat populațiile nou venite.
Lucian Boia, definind atmosfera românească dinainte de WW1, observă că „mulţi dintre români, ţărani (80 la sută din populaţie) şi neştiutori de carte (60 la sută), aveau cu totul alte preocupări şi alte griji; probabil nici nu auziseră de idealul naţional. Acesta era prezent în sfera mult mai restrânsă a opiniei publice, formată din persoane cu oarecare fond de cultură şi manifestând mai mult sau mai puţin interes pentru treburile publice. ”
Această pătură mijlocie a impus un artificiu social într-un context istoric favorabil. Înfrângerea imperiilor, datorată prezenței americane în război, a favorizat împlinirea identitară a statelor autodefinite ca unitare, la umbra wilsonismului. Din acest moment naționalismul devine politică de stat, cu toate consecințele, de la moderație la extremism. După WW2 sistemul socialist a dat un impuls nou definind naționalismul prin noi criterii de afirmare a puterii și impunând creației artistice obligații de susținere necondiționată a acesteia. „La nationalisme c`este la querre” avea să spună Mitterand.
Așa-zisele „școli naționale” muzicale au scos la iveală „bogățiile folclorului” din diferitele zone periferice ale Europei. Lipsa de viziune individuală, utilizarea colajului, citatului au dus, cu timpul, spre o subțiere a acestor modalități de expresie artistică. Factorul esențial care a contribuit la punerea în umbră a acestor jocuri etnice, cu toată culoarea lor adusă în obrajii clasicismului, a fost asaltul romantismului, cu cortegiul de personalități care au creat influențe, altele decât cele ale nostalgiei identitare, apoi valul modernității expresioniste, în context postbelic, aducând fațete tragice și expresive care au corodat tonalitățile tradiționale, ba chiar și modurile populare. Atonalismul, dodecafonismul au devenit apanajul unui club exclusivist de compozitori, având în comun doar noile mijloace de expresie, agresivitatea acestora. În ansamblu, față de aspectele depersonalizării individului din perimetrul școlilor naționale, arta modernă se sprijină pe forța unor personalități singulare. Expresionism și impresionism există și în artele plastice sau lieratură. Noul roman francez sau englez, pointilismul, abstracționismul, curentul counter-culture etc. au scos din priză elitele naționale.
Globalizarea socială, circulația generalizată a persoanelor și valorilor au afectat grav sau pur și simplu au făcut inutile vechile concepții despre națiune. Curentele și școlile tradiționale au fost înlocuite de post-modernismul noii ere, care este una a individualității creatoare, trăind în spații reale sau virtuale de dimensiuni variabile. Resuscitarea naționalismului rămâne în sfera politicului. Arta secolului XXI nu-și mai plătește tributul regionalității periferice, ci tinde spre universal. Nici nu mai contează personalitățile sau ambianța socială care au generat/inițiat această desprindere. Indivizii creatori aparțin umanității în general, înlăturând barierele limbajului de baștină, traducându-se în limbi de largă circulație. Modernitatea face inutilă raportarea la un anumit spațiu generic. În unele cazuri, pentru a se extrage dintr-un mediu toxic, naționalist, artiștii recurg la emigrare. Există comentatori, critici, care folosesc balastul identitar în exegezele vizavi de personalitățile creatoare. Nu există ceva mai fals decât să pui la baza operei unor înaintași ai perioadei post-moderniste, să zicem Brâncuși sau Bartok, tocmai motivele populare, „inspirația” din anonimatul etnic. Pot exista, pe alocuri, citate, mimetisme, parodieri ale spiritului popular, dar acestea sunt folosite ca simple addicții la esența naturii absolut privată a forței creatoare individuale.

Advertisements