Coposu-Memorii

„Vecinii ne tratează cu superioritate vădită, cu lipsă sfidătoare de încredere, aproape cu dispreţ”. Şi nu-i de mirare. Nici azi nu e altfel. “Vai de ţară! Vai de noi!” Şi: “Ţara noastră se găseşte în fruntea tuturor statelor din Europa în ce priveşte mortalitatea infantilă”. Asta în 1937, ca și în 1997. Publicistul găseşte un fruntaş al agricultorilor maghiari, Ernest Tokes, protopop reformat, mare iubitor de români, care spune: “În patria comună soarta ne e comună”. În judeţul Vlaşca notarul Antonescu restituie statului portretul “d-lui Şincai” sub pretextul că nu mai e alt intelectual în comuna Crevedia (decât portretul, desigur).

Un rechizitoriu aspru se face participării ţării la olimpiada din Berlin, pentru slaba prestaţie şi “tembelismul” sportivilor ce s-au calificat doar cu un CAL: la proba de hipism. La olimpiada aceea în tribune era Hitler. Dacă ar fi fost mai atent la prestaţia românească, nu ar fi luptat alături de România şi poate nu pierdea nici campionatul de la Stalingrad. Apropos de capitolul război, Coposu deplânge pierderile neantrenaţilor militari români, pare pacifist, dar e de acord cu reluarea Basarabiei prin forța nepacifică a armelor. Nu ştim cât este oportunism şi cât convingere în poziţia anti-Antonescu a lui Coposu. Decât să înfiereze fascismul conducătorului, făcând abstracţie că acelaşi mareşal a fost unul dintre militanţii Unirii etc., mai bine ar fi analizat fenomenul trecerii treptate de la naţionalism la fascism, în cazul special al lui Antonescu şi mai general al unei mulţimi care a tras cu entuziasm căruţa unui extremism reacţionar într-o ţară care face caz de fecioria ei în domeniu.

După război, la schimbarea regimului, publicistul ţărănist cere cu înverşunare să cadă capete, nu prea e tolerant. Clamează pentru “ să fim alături de Uniunea Sovietică…apropierea de Rusia Sovietică e atât de profundă”. Când “ne batem pentru Ardeal” pacifismul dispare, eclipsat de dorinţa bătăii cu maghiarii. Faţă de “Madosz” publicistul strigă un fel de “nincs kegyelem!” (“să dispară”!). Cere legi electorale cu pedepse groteşti, ca privarea de pensie. Prin 1946 din nou iarăşi “o crâncenă sminteală s-a revărsat asupra ţării noastre”. La Moscova cuvântarea lui Churchill “reprezintă sinteza unei identităţi şi hotărâri cu caracter de îndreptar mondial”. Dincolo de naivităţile de voie sau de nevoie, pe care nu ştiu dacă e cazul să le sancţionăm prea aspru, rămâne opera de pamfletar care a scos în relief nu numai politicianismul miticist, ci şi gravele defecţiuni de caracter ale conaţionalilor săi, de care se detaşează, din moment ce nu foloseşte autocritica.

Advertisements