Cine a dezlănțuit războiul?

Mașina arhiducelui în muzeu la Viena

 

Marea Britanie, Rusia şi Franţa se apărau de fapt pe ele însele împotriva noului venit în politica mondială, Germania. Pe această linie se înscriu cercetările anilor `70 întreprinse asupra politicii externe britanice, franceze (sub preşedinţia lui Poincaré) și în studiul politicii externe ruseşti. În Germania cercetătorii caută să reînvie tezele încercuirii Germaniei (Einkreisungspolitik), argumentând că Marea Britanie şi Rusia au întins laţul în jurul Germaniei, lăsând puţine opţiuni liderilor săi în a nu merge la război în 1914. Se admite că responsabilitatea imediată a declanşării războiului rezidă în politica de la Berlin, dar se afirmă totodată că din constelaţia puterilor în sistemul internaţional au rezultat provocări ce au influenţat decizii importante la Londra şi Sankt Petersburg. E posibil ca prăbuşirea păcii între 1907 şi 1914 s-a datorat politicii britanice, care a căutat să liniştească Rusia şi, procedând astfel, a încercuit Germania şi a provocat Austria.
Franța a cotizat copios la realizarea unei adevărate rețele de căi ferate în Rusia, necesare unei mobilizări mai rapide în vederea războiului. Președintele Poincare a sosit cu vaporul la Sankt Petersburg pentru discuții cu țarul și pentru a-l asigura de tot sprijinul Franței. Iată cum panslavismul, adică dorința rusească de a veni în sprijinul fraților sârbi a fost ajutat masiv de francezi.
Arghezi se situează de partea extremă a „germanofililor”, considerând intrarea țării în conflagrație un „Război de operetă, cu aspect african, operă a unor muieri, regina anglă, doamnele Brătianu, Bibescu…Vinovata principală e Anglia”. (Vinovatul principală în opera de destructurare a Uniunii Europene este tot „brexitul” englezesc, zău, deja ajungem să ne plictisim de fandoselile lui Churchill sau ale doamnei Thacher. Nu cred că Trump este sincer atașat de acțiunile Micii Britanii, însă Statele de acolo se trag…). De fapt Arghezi detestă alăturarea armatei române celei rusești imperiale. După război el se va considera înfrânt, fiind încarcerat, ca și Slavici, pentru „colaboraționism”. Antantofilii jubilarzi i-au catalogat injurios și subiectiv pe colegii lor din tabăra înfrântă. „Florile de mucigai” oferă, conform sârbofilului Iorga, ceva „scabros”, „cel mai ordinar limbaj”. El nu putea înțelege transfigurarea suferinței celui proscris, tragismul destinului celor ce au gândit ca Arghezi, trăind sub aceeași aură a înfrânților.
Spre deosebire de slavofilul Iorga, Lucian Boia are alte concepții. Trebuie spus că „Serbia a dovedit, de-a lungul unui întreg secol, un potenţial de violenţă iesit din comun, de la cumplita scenă a asasinării regelui Alexandru Obrenovici şi a soţiei sale, în 1903, până la varsarile de sânge din Bosnia şi Kosovo; atentatul de la Sarajevo din 1914 e doar un episod, care nu poate fi izolat de un secol de istorie.”

Numai din 1939 se spune „primul război mondial”. Până atunci era „Războiul Mondial”, „Marele Război”. A trebuuit să vină „al doilea”, ca să înceapă numărătoarea.

Advertisements