“Găteala unei principese de ospiciu”

Într-o Românie victorioasã și mare. Arghezi se situează de partea extremă a “germanofililor”, considerând intrarea țării în conflagrație un “Război de operetă, cu aspect african, operă a unor muieri, regina anglă, doamnele Brătianu, Bibescu…Vinovata principală e Anglia”. De fapt Arghezi detestă alăturarea armatei române celei rusești imperiale. După război el se va considera înfrânt, fiind încarcerat, ca și Slavici, pentru “colaboraționism”. Antantofilii jubilarzi i-au catalogat injurios și subiectiv pe colegii lor din tabăra înfrântă. “Florile de mucigai” oferă, conform sârbofilului Iorga, ceva “scabros”, “cel mai ordinar limbaj”. El nu putea înțelege transfigurarea suferinței celui proscris, tragismul destinului celor ce au gândit ca Arghezi, trăind sub aceeași aură a înfrânților. Nu pentru toți intelectualii a fost valabil triumfalismul, că sumbrele agonii expresioniste ale unui Georg Trakl, poetul în haine militare, puteau fi proprii și țărilor române, mai ales în perioada marilor înfrângeri de pe front. Poezia argheziană a fost caz singular, în România nu a existat un grup compact de poeți și muzicieni expresioniști ca în Austria.
Până la recunoașterea oficială, Arghezi și-a avut propriul destin dramatic pe care și l-a trãit cu un rar, la ginta noastrã, simț al tragicului. Dincolo de tematic, de frescã muralã de un mare inedit expresiv în peisajul bãlțat al liricii noastre din acea epocã, poetul impune regulile unui nou joc în poezie, aruncând în derizoriu clișeele și inventând o limbã ca un fagure de fiere. Dupã mareșalul rimelor și verbului revolutionar, este o prostie, impietate și lipsã de profesionism sã mai rimezi substantiv cu substantiv, verbele la gerunziu și alte „facilitãți” de versificație. Prin violențã si expresivitate limba literaturii argheziene s-a îndepãrtat de posibilitatea traducerii; dar a invitat româna pe piscurile accesibile doar forței marii inovații. Mediocritãțile literare se folosesc de aceeași limbã precum crainicii de televiziune. Trãind un secol mediocru, ne vom ascunde prin stufãrișul memoriilor si comentariilor, ferindu-ne de lecția drasticã a genialului Arghezi. Și numai el mai poate demonstra cum cã limba românã nu este pe cale de a se desființa și cã e de o mare fortã și expresivitate. Calitãți ce-i conferã vitalitatea necesarã supravietuirii între limbile utilizate de alte genii, de pe alte coordonate geografice. Arghezi nu ne-a creat o limbã „compatibilã” și ușor vandabilã, ci una a unei cetãți inexpugnabile. Dar poezia nu i-a fost suficientă, pamfletul își iese din matca versului bine strunit pentru a se face proză. Prea puțini știu că nu doar baronul von Killinger a fost amendat, memoria istoriei literare trăind comod cu acest conflict, de altfel având niște cauze subiective și nu neapărat una marcat antigermană. Arghezi îl face, în 1915 pe Take Ionescu, “ un maimuțoi, care minte ca o prostituată, cu lacrimi autentice, pe obraji”, antantiștii fiind “forțe tâmpite și mocirloase”. Mai dur va fi în noiembrie 1917, in “Gazeta Bucurestilor”:”Transilvania, pe care cafenelele din București o anexaseră cu mult înainte de declanșarea războiului, nu mai ispitește nici iluziile bucătarului domnului Take Ionescu. Iar coroana de împărăteasă, făgăduită de un sylf nefericitei regine Maria, nu mai formează idealul de găteală solemnă decât al vreunei prințese de ospiciu”.
A trebuit să mai treacă ani buni până când contextul social l-a recunoscut ca pe întâiul poet al țării, pe vremea lui Gheorghiu-Dej.

Advertisements