You are currently browsing the monthly archive for June 2017.


ÎNCĂ DIN VREMEA tratativelor de pace de la Paris, 1919, Serbia se credea eroina primului război mondial și voia o răsplată colosală pentru declanșarea acestuia, pentru atentatul de la Sarajevo etc. Și-a primit-o cu vârf și îndesat, prin anexarea Croației, Bosniei, în fine, prin realizarea statului artificial la care voia să adauge și întregul Banat.

În 1945 la Moscova iugoslavii îi cer lui Stalin teritorii din Ungaria, Carynthya austriacă, din prelungirea Sloveniei, cu Klagenfurt cu tot, peninsula Istria cu Trieste, Pola şi Fiume din Italia. Gata să se unească cu Bulgaria lui Dimitroff, anexând şi Albania. ”Au vorbit acolo despre necesitatea de a încorpora Iugoslaviei anumite zone din regiunea Banat, cu oraşul Timişoara, care avea o populaţie preponderent germană, judeţul respectiv având, în opinia lui, (Tito, n.n.) o populaţie exclusiv sârbească”(Apud P.Dogaru)…Tito mai dorea şi o schimbare a frontierei româno-iugoslave, astfel ca Iugoslavia să înglobeze Reşiţa, “importantă pentru noi, cu fabricile de oţel şi fier”. Din Grecia mai dorea Macedonia şi Salonicul. Ca atare, Stalin s-a opus în totalitate acestui proiect: „ ai avea de luptat cu lumea întreagă, o astfel de situaţie fiind absurdă”.

Petru Groza va face o vizită la Pancevo, despre care fiul său va povesti: după o noapte şi o zi de discuţii referitoare la apartenenţa Banatului , delegaţia română e victorioasă, reuşind să menţină teritoriul vestic al acestuia în fruntariile României. Avându-l și pe Stalin în spate. Dacă făcea şi Brătianu, în 1919, în privința Banatului, ceea ce a făcut Groza!…

”Walter”, alias Tito, “a împins grupuri de partizani în Banatul Românesc, inclusiv în Timişoara”. Ei trebuiau să aibă misiuni teroriste. În 1947 urmează vizita oficială a “călăului” la „pretinii” din Bucureşti. “S-au afirmat despre Tito lucruri senzaţionale mergând până la atribuirea paternităţii sale lui Pavel Broz, adjutant al principelui moştenitor Franz Ferdinand, la versiunile că adevăratul Tito fusese asasinat în 1913, fiind substituit de evreul ungur Iosip Ambroz sau că, în realitate mareşalul era o…femeie”. Alţii spun că a fost rus, că amesteca mereu cuvinte ruseşti în sârbo/croata pe care o vorbea. (P.Dogaru).
Broşura „Titoiştii…” care apărea în 1953 la Bucureşti se ocupă de scenariul ocupării Banatului: „Semnalul acestei acţiuni trebuia să-l dea Congresul Frontului Antifascist Slav, convocat la Timişoara pentru ziua de 9 mai 1945. O delegaţie compusă din spioni titoişti şi condusă de Duşan Iovanovici a plecat în preajma congresului la Novi Sad pentru a primi ultimele dispoziţii din partea centrului de spionaj din acel oraş. Agenţii titoişti n-au putut însă înşela vigilenţa poporului nostru muncitor: congresul a fost interzis. Ca urmare, O.Z.N.A. a dat dispoziţie agenţilor săi din Românie de a acţiona pentru dizolvarea Frontului şi de a-şi continua activitatea lor criminală în cadrul Uniunii Culturale Democratice Slave. (Ne cerem scuze că folosim aceste documente comuniste, în absenţa altor informaţii, istoria noastră minţind mereu; autenticitatea broşurii e incontestabilă, datele problemei coincid cu biografia lui Stalin a recentului istoric Edvard Radjinski, n.n.) Pentru a acoperi intenţiile guvernului titoist, generalul iugoslav Bodijar Maslarici, care venise la Timişoara pentru a asista la acel congres a cerut unora dintre conducătorii F.A.S. să se comporte ca şi cum acţiunea pentru anexarea Banatului ar fi fost iniţiată de Front, iar nu de Iugoslavia, frontiştii urmând să ia asupra lor întreaga vină pentru ca să nu fie învinovăţiţi iugoslavii. Eşecul acestei acţiuni mârşave pusă la cale de Iuda Tito l-a făcut pe acesta să-şi amâne planurile. U.D.B.-a titoistă şi-a introdus agenţii în conducerea Uniunii Culturale Democratice Slave…a folosit şi librăria Cartea Iugoslavă. Această librărie fusese deschisă la Timişoara prin grija guvernului R.P.R. pentru a înlesni dezvoltarea culturii naţionale a populaţiei iugoslave din România. Directorul librăriei, Bora I.  şi directorul adjunct Zoran V., executori camuflaţi ai uneltirilor titoiste aveau fiecare reţeaua lor de spionaj. Goriţa T., funcţionară la această librărie, desfăşura de asemeni o intensă activitate de spionaj…Delegaţia iugoslavă în Comisia Dunăreană de la Orşova şi Comisia de Navigaţie Fluvială Iugoslavă din Timişoara îndeplineau şi ele rolul de agenturi de spionaj titoiste, fiind înţesate cu ofiţeri U.D.B. Acţiunea subversivă pentru anexarea Banatului românesc la Iugoslavia a continuat şi după demascarea criminală a acestor agenturi (1945)…”

Și după 1989 Iugoslavia pândea vidul de putere din Banat pentru a da năvală, așa cum a făcut, pe cale militară, în 1945. Statul român s-a apărat atunci zidind cazemate, făcând schimb de localități. Dar a venit și disoluția iugoslavă. România aparține NATO și UE. Serbia aspiră și ea spre UE. Cu Banatul s-au schimbat planurile. Apar tot felul de afeceriști, „investitori” din Serbia, se mai improvizează o „trilaterală” ca aceea de la Craiova, se împing în teritoriul nostru imigranți din inițiativa premierului sârb, pentru a provoca.
Parlamentar sârb Slavomir Gvozdenovici, la Bucureşti, a avut intenţia nobilă de a propune un set de măsuri pentru ca descendenţii unor proprietăţi funciare, rămase în Banatul iugoslav după Primul Război Mondial, să fie, într-un fel, despăgubiţi de guvernul ţării vecine şi prietene. Cred că se gândea doar la connaționalii săi, cu toate că și unor cetățeni români le-au rămas pământurile în Serbia și vecinii nu se grăbesc să-i despăgubească. Se pare câ dâmboviţenii nu au însă astfel de griji. Așa că și proiectul de lege a picat.  Mă îndoiesc că Serbia va reveni asupra intențiilor de invadare a Banatului, chiar sub alte forme, blocând în continuare Canalul Bega, invadându-ne cu muzică proastă, cu mărfuri, cumpărând pământ și îndemnând românii să le cumpere casele ieftine în zona Kikinda.

Adăugați și relele tratamente la care sunt supuși în țara vecină românii timoceni. Sau bunele lor relații, „tradiționale” cu prietenii ruși. De ce nu, facilitarea imigranților și chiar îndemnarea lor să treacă în România este un gest de inamiciție.

Advertisements

”…Sub prezidenţia protopopului Dr.George Popoviciu s-a votat o moţiune din care cităm:
5. Pretindem respectarea tratatului de la 4 august 1914, încheiat de cătră regatul român cu marile puteri aliate, pretindem întreaga provincie, Banatul, cu hotarele sale naturale(…)

Delegaţia (şvabilor, n.n.) a fost primită de Georges Clemenceau (…) Este vorba mai întâi de dorinţa puternică exprimată de unanimitatea adunării, ca tot poporul şvăbesc să fie unit cu poporul român DE CIVILIZAŢIE SUPERIOARĂ (s.n.), Banatul să rămână întreg (…) să fie alipit în întregime României.

I.I.C.Brătianu: Se cuvine să nu uităm că germanii au declarat în mod oficial că, în orice chip ar fi mai bine uniţi cu România decât cu Serbia…Noi n-am dat nici o lucrare de mari proporţii cu privire la Banat…

Cu definitiva graniţă trasată la Paris politicienii de atunci ai Serbiei n-au fost de acord. Iată ce scria generalul N.Tolovici, fost comandant al trupelor de ocupaţie din Timişoara, în ziarul Politika: Marea nedreptate ce s-a făcut poporului nostru prin împărţirea Banatului şi prin ÎNSTRĂINAREA (s.n.) Timişoarei de patrimoniul regatului nostru, constituie pentru noi o amintire dureroasă.”
(SURSA Dr. Gerhardt Hochstrasser, din Sueddeutsche Vierteljahres Blaetter, Germany)
N.n. Este de amintit faptul că nu toţi germanii nutreau aceleaşi sentimente. O parte din ei au fost de acord cu o autonomie a Banatului, în ultimă instanţă, cu o republică bănăţeană, instaurată de facto de evreul Otto Roth, social-democrat, sub oblăduirea Budapestei. Trupele sârbe de ocupaţie au spulberat efemera formaţiune statală guvernată de înfrânţii istoriei. Oricum, împărţirea Banatului între cele două regate a scutit teritoriul de grele despăgubiri de război…

 

 

CONVENŢIA ROMÂNIEI CU ANTANTA
DIN 14 aug.1916
(Frontiera)”…va trece apoi pe Tisa la nord de Szeged…va coborî pe talvegul Tisei până la confluenţa sa cu Dunărea şi apoi va urma talvegul Dunării până la graniţa actuală a României. România se îndatorează să nu ridice fortificaţii în faţa Belgradului…a îndemniza pe sârbii din regiunea Banatului, care, părăsind proprietăţile lor ar voi să emigreze în timp de doi ani de la încheierea păcii…”
S-a văzut cum s-au ţinut de cuvânt marile puteri. Observaţi cum iniţial era prevăzut ca Banatul să rămână întreg. Dar la Paris Torontalul a fost dăruit sârbilor.


…Se pun brățările de carton pe mâna dreaptă. Cu aceste…bilete poți intra timp de o zi în orice spațiu pentru concerte,  în San Jose.  La o oră distanță de San Francisco, este cel de al treilea oraș, ca dimensiune, din California și alături de Monterey și Los Angeles, unul din locurile în care, timp de trei zile au loc aceste festivaluri. Toată acțiunea se desfășoară pe secțiuni. Primăria a ales piețe și piațete de diferite dimensiuni, le-a mobilat cu scaune de pânză confortabile. În spațiile de mici dimensiuni poate veni oricine pentru a-și demonstra talentul, fie un solist, fie un mic group. În piețele mari au loc concertele ce figurează în program, care se derulează non-stop. Orașul este destul de mare pentru ca muzica să nu se interfereze.
În  piața CHAVEZ (altul decât președintele venezolan!)  vedeta concertului era taman un bassist afro-american, sosit din New York. O somitate. Publicul care-l aștepta pe virtuozul de pe East Coast era format mai ales din populație afro, cu mulți indivizi înalți peste doi metri, care se foiau pe la bufeturi și-și luau prânzul pe farfurii de plastic, cantități enorme de pui cu cartofi.
Nu departe de piața Chavez era un spațiu destinat muzicii salsa.  Instrumentiștii veniți din Mexic, coborau din mașini. Erau costumați popular, cu sombrerouri cât roata carului. În curând aveau să umple văzduhul de ritmurile sudamericane, în entuziamul asurzitor al publicului hispanic.
Multe avioane veneau la aterizare chiar pe deasupra orașului, la o înălțime incredibil de mică, spre aeroportul internațional din apropiere. Din cauza avioanelor este limitată și înălțimea buildingurilor din centru. Făceau un zgomot mare, acoperind uneori boxele, dar ambianța de secol XXI  părea accentuată de prezența avioanelor la un festival de jazz. Suna foarte bine, cu puțin bruitism în fundal.
Bassistul a fost chiar foarte bun. Se zice că e unul din cei mai buni din lume. Contrar așteptărilor, nu s-a cântat free. Ba poate, în timp ce se defectase pentru câteva minute keyboardul, băieții au improvizat câte ceva. A fost un concert cuminte, cu unele accente pop, aproape în întregime melodios.

În același timp se pregătea scena pentru intrarea lui Dave Brubeck, într-unul din ultimele sale concerte. Scena descrisă a avut loc cu ani în urmă…


Parcul central din San Francisco, cuprins într-un dreptunghi perfect, depășește ca dimensiune Central Park New York.

Muzeul cu dinozauri este asaltat de copii. Exemplarele expuse sunt parcă în plină acțiune.  La loc de cinste- statuia în cel mai clasic stil a textierului imnului SUA, THE STAR SPANGLER BANNER. Unui cântec de petrecere englezesc i-a scris un text imnic acest Francis Scott Key. Pavilionul unei expoziții de arte plastice, Fine Arts Museum, în care, pentru moment sunt expuse lucrări ale unor pictori expresioniști europeni. Aleile sunt populate cu sculpturi, unele aduse de pe bătrânul continent. Bustul lui Beethoven străjuiește Music Concourse Community. Clădirea modernă a California Academy of Sciences. Veverițele țopăie la intrarea în Japanese Tea Garden, păzită cu o poartă tipic asiatică, într-un puternic contrast cu peisajul europo-american. National Aid Memorial Grove CIRCLE OF FRIENDS. Stow Lake Picnic. De Young Museum. Queen Wilhelmina Tulip Garden. Terenuri de handball, bowling, Polo Field Stadium. Buffalo Padock. Morile de vânt, mai mari decât cele olandeze…


Se pare că  muzicienii nu au nivelul intelectual al scriitorilor.  Arnold Schoenebrg n-a înțeles exact rolul ficțiunii în romanul lui Thomas Mann, așa că autorul a găsit de cuviință să-l liniștească prin mențiunea ce va însoți toate edițiile: „genul de compoziție expus în capitolul XXII, (DOCTOR FAUSTUS), numit dodecafonic sau serial, este în totalitate proprietatea spirituală a unui compozitor și teoretician contemporan, Arnold Schoenberg și a fost atribuit de mine unui personaj fictiv, eroul tragic al romanului meu…”. Iată și un fragment din incriminata descripție a sistemului care a formulat reguli stricte atonalismului: „…din cele 12 trepte ale alfabetului temperat, format din semitonuri, să se alcătuiască cuvinte mai mari, cuvinte din 12 litere, anumite combinații și raporturi reciproce ale celor 12 semitonuri, formulări de serii (…) Nici unui sunet nu i-ar fi îngăduit să reapară până nu vor fi apărut și toate celelalte”. Este o expunere seacă, lucidă și în spirit matematic. Adrian Leverkuehn este însă un compozitor-ficțiune, reprezentând do-decadența, descompunerea morală, primitivă a acelei părți din spiritual germanic care trăiește consecința implicării în două conflagrații devastatoare. Thomas Mann îl mântuiește pe Schoenberg și sistemul său componistic, (chiar și despre Beethoven se spunea că ar fi introdus diabolus in musica, dacă ar fi numai acele neclarități tonale din sonata opus 111, comentată sclipitor în roman), care n-ar fi diabolic în sine, dar să nu uităm că expresionismul austriac de după prima conflagrație reflectă o stare de spirit ce ne duce la psihoza tragică, morbidă a înfrântului. Relatând felul în care s-a născut această ultimă capodoperă, de senectute, autorul explică, mereu explică: ” La dorința lui Schoenberg cartea va purta un post scriptum care să clarifice dreptul de proprietate intelectuală. E PUȚIN ÎMPOTRIVA CONVINGERII MELE (s.n.). Tehnica dodecafonică îmbracă ÎN SFERA CĂRȚII lumea pactului cu diavolul și magia neagră, un caracter pe care în realitate nu le are și care face ca ea să fie PROPRIETATEA MEA PERSONALĂ, a cărții. Gândirea lui Schoenberg și versiunea pe care o dau eu sunt îndepărtate între ele (…) ar fi însemnat aproape o jignire să fie pomenit în carte numele său.”
Thomas Mann în romanul său american este, mai mult decât în alte scrieri, ceea ce el însuși a afirmat despre sine. Un scriitor-compozitor, un muzician între poeți. Compozițiile lui Adrian sunt INVENTATE de el, descrierea lor este un demers destul de inaccesibil celor ce caută construcții epice. Își arată deferența față de muzicologul Adorno, îl consultă în privința tehnicii descriptivismului muzicii, a transpunerii ei în cuvinte. După câte-l știm, nu a avut neapărată nevoie de aceste consultări. Fără pian, fără mâzgălituri pe portativ, scriitorul compune ceea ce consideră necesar, transcripția realizându-se direct în cuvinte. Senzația de profesionism e reală. „Piesa aceasta e scrisă în trei părți, fără semn de alterație la cheie (…) sunt împletite în ea trei tonalități, si bemol major, do major și re major (…) care formează un fel de dominantă de gradul doi, si bemol major o subdominantă, și do major păstrează exact mijlocul”. Urmează descrierea unor compoziții imaginare, puse pe seama lui Adrian. Din punct de vedere instrumental aproape imposibil de interpretat. Schoenberg i-a spus prietenului său cam evaziv, că poate s-ar putea interpreta, dar că el personal nu ar scrie o asemenea partitură. „Cât de înspăimântător este efectul acestor glissandi de tromboane, enunțând tema acolo unde cele patru voci (…) Urletul, luat ca temă – ce oroare! Și ce panică acustică naște din repetat prescrisele glissandi de timpani, un efect muzical sau sonor facilitat de morbiditatea pe diferitele trepte a timpanului mecanic – manipulate aici în tremolo. Efectul este pur și simplu sinistru”. Romancierul, inventând această muzică de nimeni ascultată, face un joc plin de umor pretinzând că orchestra a fost dirijată chiar de o persoană reală, Klemperer, aflat și el în exil în Statele Unite…Chiar dacă nu are asemenea efecte, cel puțin straniu sună și un „Pierrot lunaire” de Schoenberg sau „Wozjek” de Alban Berg, în sistem dodecafonic aceste opus-uri aducând mai multe forme diabolice decât „Mephistowalz” de Liszt sau “Damnațiunea lui Faust”, în romantismul lor depășit.
Romanul faustic se termina, odată cu războiul, nu înainte ca, spre stupoarea autorului, tipărirea sa fiind deja anunțată în Elveția.


3.Naufragiu


Orice naufragiu-i o lansare,
Când o plută-ţi faci din ce-a rămas;
Cine n-a murit, de-acuma are
Încă şanse, deci, pe noul “vas”.

Se improvizează un catarg,
Fâlfâie cămăşi în “arboradă”;
Valuri mai domestice se sparg,
Soarele începe să ne vadă.

Ţărmuri nu-s; doar orizontul plat.
Foamea guvernează elegant.
Cine va fi primul devorat
Va decide noul comandant.

El rămâne ultimul pe navă,
Singur, până velele se rup;
Sânge îşi va bea din vena-cavă,
Muşchii-şi va muşca apoi din trup…


024

Clădirea „HAGYMATIKUM”
( hagyma=ceapă)

 

 

Turistul roman își dă seama, abia ajuns dincolo de frontieră, că prețurile sunt ajustate în funcție de venituri, iar la acest capitol stăm cam de două ori mai prost decât Ungaria. România a rămas în urmă faţă de Polonia, Cehia sau Ungaria. Salariile minim şi mediu sunt cu 50% mai mari sau chiar duble în aceste ţări.  Adevărul este că am călătorit de nenumărate ori în Ungaria și Cehoslovacia și în regimul trecut. Dintotdeauna puterea de cumpărare a românilor era și atunci mai proastă decât a celorlalți.

Am cunoscut minunata capitală Budapesta, dar nici un orășel de provincie. (Printr-o minune apărea prin 2003 la Editura Corint din București monografia UNGARIA, o broșură a profesorului Szavai Janos de la Sorbona, care ne spune cum “triplarea teritoriului României” a afectat, după WW1, mai ales Ungaria, “căreia i-au fost amputate 71% din teritoriu şi 61 % din populaţie s-au acordat Iugoslaviei, Cehoslovaciei şi României, teritorii locuite de unguri”. După Trianon, aşadar, cinci milioane de unguri s-au aflat în zone compacte în ţările nou constituite. Mihaly Karolyi, aristocratul premier, a preluat atunci o putere democratică în Ungaria, cedată însă Comunei maghiare, condusă de Kuhn Bela. “Forţele contrarevoluţionare ale amiralului Horthy, împreună cu armata română i-au pus capăt în anul 1919”.
Nagy Imre, conducătorul revoluţiei anticomuniste din 1956, care face cinste Ungariei, a fost, pur şi simplu spânzurat, ca şi fruntaşii germani după WW2. Românii s-au oferit voluntar să-l ţină în detenţie pe revoluţionarul maghiar. Franco a dorit să trimită trupe în ajutorul maghiarilor, dar n-avea avioanele necesare; le aveau, în schimb, americanii, în bazele din Spania, dar n-au fost de acord să le dea în folosinţă franchiştilor. Poate că dacă o făceau, Nagy ar fi câştigat, în lupta cu blindatele lui Hruşciov …
Budapesta voia, și asta se vede, să ia locul Vienei, să devină capitala imperiului. Spectacolul panoramic al metropolei este impresionant. Însă, după câte mi-a relatat un funcționar al consului onorific maghiar din Timișoara, se pare că tocmai orașele mici au cunoscut o dezvoltare deosebită în Ungaria, după 1989.

Știam despre Mako faptul că există acolo multe case de vânzare mai ieftine decât în zona Timișoarei.
Mako este orașul…cepei. Studiez cultivarea usturoiului și cepei în lume.  Un oras mic din Franta se considera capitala usturoiului. Insula Wight are si ea un festival al usturoiului. Makó este renumit pentru ceapa și usturoiul său. Dar și pentru Attila József sau Joseph Pulitzer, Jozsef Galamb (creatorul Ford-T). În 2004 orașul Makó a câștigat primul loc în concursul „Cel mai înfloritor oraș din Ungaria” în 2005 a fost premiat cu argint în Europa. Hagymaház/Hagymaticum este un complex de clădiri în stil ultramodern unde sunt și celebrele băile termale.
Pentru mine – o surpriză totală. Dar de la Timișoara până la frontieră drumul e lung și plicticos, prin localități sumbre, decăzute de la revoluție încoace. Calea ferată, una din cele mai rentabile pe vremea imperiului, care trecea la Cenad podul de peste Mureș, a fost tăiată după tembelismul din WW1, din podul aruncat în aer se mai păstrează doar pilonii. Regiunea Csongrad și județul Timiș își doresc refacerea vechii, tradiționalei legături și redeschiderea punctului de frontieră al Cenadului (în momentul de față acesta se numește impropriu „Cenad”, fiind deviat spre vest cu vreo zece kilometri. De fapt acolo este Kiszombor). Maghiarii își propun și să sape un șenal navigabil pe Mureș între Arad și Szeged, după modelul canalului lor Tisza-Duna. Nu-mi doresc aici însemnări de ghid touristic, ci un pic de polemică. Într-o zi de toamnă oarecare peisajul parcă doarme în picioare. Obosit de-atâta sezon estival, tricolorul românesc atârnă sfâșiat ca o zdreanță pe catarg, la frontieră, semn că nu-i a bună. În timp ce așteptăm la control, văd un lanț de trăgători pe teritoriul maghiar, apropiindu-se de fâșia ce îi despărțea de România. Nu, nu vânau migranți, trăgeau în fazani sau iepuri, chiar în proximitatea clădirilor vămii. Mișto. În fața noastră o Dacia 13oo ne gaza copios. Pornim și iată-ne „în străinătate” și imediat peisajul se schimbă, apar ogoare impecabil arate și în paralel cu șoseaua, despărțit cu o fâșie de iarbă, un bike-lane, nu ca acelea din California, încadrate în carosabil. Pe stânga apare rurarul Kiszombor, cu clădiri asemănătoare construcțiilor țărănești din Banatul de pustă, purtând pecetea acelor arhitecți ai fostului imperiu. Trecem podul rutier ultramodern, lipit de unul „clasic”de cale ferată și intrăm într-un oraș parcă alcătuit din  clădirile baroc sau jugendstil, edificii ale administrației sau învățământului, aparținând înfloritoarei perioade imperiale; în ambianța noilor edificii futuriste, opera arhitectului Makovecs Imre. (MAKOvecs…) Populația calmă, nestresată și amabilă ne arată că nu suntem în România, cea mereu nervoasă, vulgară și obraznică.
Ceea ce nu veți vedea în țara noastră – grija pentru…nevăzători. Aceștia au în tot orașul piste pe care pot umbla fără bastonul alb, pipăind doar cu talpa pantofului porțiunile de preumblare cu dungi în relief sau peroanele din stațiile de autobus cu aceleași reliefuri, rotunde. Pistele de biciclete, rasteluri de parcare în fața fiecărui magazin.  Țărănismul etalării mașinilor lipsește, sunt preferate bicicleta sau comodele vehicole electrice pe patru roți de bicicletă, silențioase și conduse mai ales de seniori, sau mai pe românește, de „bătrâni”, de „boșorogi”.

De fapt, tricolorul nostru zdrențuit, de la frontieră e un fel de opincă oltenească, precum se pretinde că au arborat militarii români pe parlamentul ungar.

 


După un secol, ploile din această iarnă au adus flori în California. Se vor usca în această vară

FRANCEZII GELOȘI PE COMPOZIȚIA „HOTEL CALIFORNIA” („Jethro Tull” & „Eagles”)unnamed-2
Am publicat în 2014 volumul de eseuri „Hotel California”, nu pentru că aș fi locuit într-un hotel, ci pentru că mi-a plăcut piesa semnată de formația „Eagles”.  Evident că francezii nu pe mine mă atacă (la drept vorbind, mi-ar fi făcut plăcere, cartea mea fiind californiană fiind etalată și la Paris, la o expoziție internațională…), ci pe fericiții compozitori, care, sunt convins, au avut în ureche o piesă a groupului britanic Jethro Tull, „We Used To Know”. E îndeobște cunoscut faptul că francezii, genetic vorbind, nu prea au vocații muzicale în general, iar înclinații spre pop-rock și alte specii counter-culture chiar deloc. Așa că ceea ce au scris mai jos e o bârfă:
„Celebra piesă Hotel California, compusă de Glenn Frey, nu are surse atât de romantice pe cât s-ar putea crede. Faimosul hotel este de fapt un centru de dezintoxicare pentru alcoolici și drogați”, relatează „LE FIGARO fr. Cultural”: ” La chanson qui dure plus de six minutes, un record pour l’époque, retrace en effet la fuite d’un individu, enfermé entre les quatre murs d’un hôtel, qui s’avère en réalité un centre de désintoxication dont il ne pourra jamais sortir. Comme le chantait l’artiste: You can check out any time you like/ But you can never leave (Tu peux quitter l’hôtel quand tu veux/ Mais tu ne pourras jamais partir).
Cine nu este atent la text poate crede că “Hotel California” este un loc idilic unde se ajunge cu părul în vânt, pe vreme însorită, complet liber. Grupul a ales de altfel o fotografie a luxosului Beverly Hills Hotel din Los Angeles pentru coperta albumului său. Dar titlul, deși pare foarte romantic, ascunde realitatea mult mai sumbră a unui om copleșit de o patimă nebunească. Piesa, care durează peste șase minute, record pentru perioada când a fost lansată, povestește fuga unui bărbat, închis între cei patru pereți ai unui hotel, care se dovedește a fi de fapt un centru de dezintoxicare din care nu va putea ieși niciodată. “Poți ieși din hotel când vrei,/ Dar nu vei putea pleca niciodată”, cântă membrii grupului.
Patima devorantă a naratorului nu este exprimată explicit. Potrivit lui Don Henley, celălalt membru fondator al Eagles, textul piesei “reflectă perfect spiritul epocii, o perioadă de mari excese în California și în mediul muzical”.
Se pare că naratorul este și victima drogului si alcoolului. “Please bring me wine…/We have’t had that spirit here since 1969” (Adu-mi vin, te rog…/Nu am mai avut astfel de alcool din 1969), spune textul.”

Este o minciună sfruntată varianta franceză. Hotelul în care s-a compus piesa există în realitate, am fost informat în acest sens și iată, ce-i drept în nocturnă, fotografia respectivă.
Piesa a fost compusă de Don Felder, chitaristul trupei în perioada 1974-2001, (de care nu amintește sursa franceză), plus Don Henley şi Glenn Frey, în 1977. Este Povestea unui călător obosit care devine prizonierul unui hotel luxos din California. În anul 2008, Don Felder povestea despre faptul că că Don Henley şi Glenn au avut cea mai mare contribuţie asupa părții lirice. “Toţi trei ne îndreptam într-o noapte, cu maşina, spre Los Angeles. Niciunul dintre noi nu era din California, dar era imposibil ca în momentul în care intri în acel oraş să nu fii ameţit de luminile lui şi de imaginile hollywoodiene. Toate încep să ţi se învârtă în cap laolaltă cu visele pe care le ai. De acolo a plecat totul”, a declarat acesta.
Partea cea mai tristă a problemei este că acești domni nu sunt întrutotul autorii. Despre linia melodică s-a spus, foarte exact, că e foarte asemănătoare cu cea a piesei „We Used To Know”, din 1969, a trupei Jethro Tull. Se poate verifica pe YouTube, dacă nu aveți un disc cu britanicii. Această formație a concertat împreună cu Eagles într-un turneu, înainte ca aceștia să înregistreze „Hotel California”, iar liderul Jethro Tull, Ian Anderson a declarat, într-un interviu pentru BBC, mai mult glumind, că încă aşteaptă beneficii materiale pentru folosirea drepturilor de autor pentru ea. În declarațiile oficiale, Anderson nu a făcut niciodată referire la un plagiat. Băieți buni…
Adevărul este că varianta Eagles este mult mai evoluată din punct de vedere instrumental, a fost lucrată în studio timp de 8 luni, în căutarea hitului perfect.”S-a întâmplat să ne închidem în studio și câte două, trei zile, trăgând piesa de nenumărate ori de la capăt. Aveam o masă de ping-pong, un frigider, role… ce ne mai trebuia?”, a relatat Don Felder, acest celebru purtător a unei guitare Gibson Les Paul. Cu acest super hit, Eagles a câștigat premiul Grammy pentru cea mai bună piesă a anului 1977, ceremonie la care membrii trupei nu s-au prezentat pentru a-și ridica premiul, deoarece Don Henley nu împărtășea ideea de competiție. Din păcate, la începutul lui 2016 a murit Glenn Frey: „Guitariste et membre fondateur du groupe emblématique du rock californien des années 1970, celui qui avait composé Hotel California a succombé à une pneumonie à l’âge de 67 ans. Nous l’avions rencontré en 2013. Bon vivant, Glenn Frey revenait d’un séjour gastronomique à Paris: «J’adore la cuisine d’Alain Passard» nous avait-il expliqué d’emblée.” S-a întâmplat cu toate că adora bucătăria franceză…


Marian Popa ar putea să-i facă pe necunoscători să creadă că am dus o viaţă normală, că am publicat cu toţii tot ce am scris. Tragic este că spaţiul tipografic, drămuit cu zgârcenie de patria-mumă, s-a dat unora mai mult, altora mai puţin şi doar pe anumite criterii.
Textele, pretextele şi contextele au fost teste de calitate umană. Cam proastă, dar asta e, criticul ne consolează cu un surâs caustic: sunt “…experienţe care lipsesc literaturilor franceză, britanică sau americană, cu care a contribuit la îmbogăţirea tezaurului mondial, scutind pe alţii de pionieratul unor experienţe în această direcţie sau sugerându-le ce merită a fi repetat şi, la o adică, perfecţionat”. Cinic și răutăcios.  Au cam avut parte, cei din teritoriu, din partea capitalei de zeflemea başibuzucă mereu şi mereu, nu numai acum.
Sigur, e mai de senzaţie ceea ce se întâmpla la Bucureşti: Nina Cassian avea 1000 de amanţi, pe mulţi i-a propulsat în foncţii de respondere ; Preda moare asasinat de propria sa vomă, dacă nu şi de securişti…Poate că oricare dintre noi ar fi avut o altă evoluţie dacă ar fi locuit în capitală. Dependenţa de Centru a fost principala preocupare a României, după modificarea frontierelor în stil wilsonian. De atunci spaţiile spirituale, altele decât acela al aşa-zisului românism de bază şi de pază, s-au reorientat spre polul naţionalului şi unitarului. Şi acum, pentru a răspunde cumva acuzelor de oportunism pe care ni le tot face, pe bună dreptate, domnul Popa, o să repetăm că nu din Banat a căzut pe capul ţării românismul (în exces de zel) şi comunismul, ci mai din estul teritoriului, tovarăşi. “Nu ne mai amintim de o mulţime de lucruri(…) faptul că Banatul a fost (cucerit şi) rupt în două(…), că zone importante au început brusc să depindă de Bucureşti…” (C.Ungureanu, “Orizont”, oct. 2000). Domnul Popa a mai alcătuit (alkotmany) dicţionare. Mai bine că le-a făcut
incomplete, decât “completate” astfel: autorul “…n-a putut parcurge toate cărţile apărute: a apelat de aceea la lecturile de bunăcredinţă ale altora”. Care lecturi de bunăcredinţă vă urez şi vouă: acum treizeci şi trei de ani Dumitru Micu scria despre volumul meu de debut o cronichetă în “Gazeta literară”. Impresiile domniei-sale au fost preluate, din post în post, de Mircea Zaciu, cu ajustări, în DSR( Dicţionarul Scriitorilor Români), document refolosit apoi de Marian Popa, tot cu ajustări minime, cruţând esenţialul. De unde se vede că uneori (e vorba doar de una din “filiere”) e suficient ca unul să citească şi mai mulţi să comenteze. Treabă valahică. În lecturarea „autorilor de provincie” e bine, distinşi domni, să faceţi economie de vedere. Cu ştampila lui Micu pe frunte defilez de trei decenii şi tot aşa voi trece în eternitate. Mulţumiri. Oricum ar fi, subiectiv, objectiv, adjectiv, niciodată genialul Călinescu n-ar fi făcut aşa ceva, adecă să se lase pe “bunăcredinţa”altuia. Oricât de ortodoxă ar fi fost.
Dar nu cu toată lumea a procedat autorul MP în acest fel; acolo unde avea interese, a cetit, a pus osul. Naţionalismul îl face pe autor să îi pună pe minoritari în mici ghetouri încare se dezbat problemele ungurilor, nemţilor, evreilor. La ciorbă mai scapă şi câte un nume “străin”: Anavi Adam e pomenit la o excludere din US. Franyo Zoltan la o premiere. Dacă mă semnam cu numele complet, adică şi Erwin, picam de tot din această combinaţie naţional-unitară. Vadim, cu care Marian Popa a fost coleg, este elogiat peste măsură, cu poeme conjuncturale, penibile: “Cernobâle, Cernobâle…” C.Vadim Tudor (omul cu trei prenume), cu “alegoriile splendide.

Criticul constată că lui Hitler i-au fost dedicate cărţi “de autor”, textierii respectivi lăsând găuri negre în urma lor. Se presupune că dictatorul român ar fi preferat cărţile colective. Dar asta este o bârfă, probabil. Nu-mi amintesc să fi existat asemenea ordine de sus. S-a mers pe lirică festivă, de pagina-ntâi, care niciodată n-a fost inclusă şi în volumele autorilor. Printr-o chirurgie facilă se pot detaşa operele noastre festive, dedicaţiile ceauşiste, de restul, cu adevărat reprezentativ pentru fiecare autor. A trânti tot ce s-a scris în ultimele decenii sub semnul obedienţei faţă de stăpânire este o crudă lovitură ÎN STOMACUL MOALE, cum ar zice BĂSESCU, parafrazându-l pe CHURCHILL. Libertatea de care dau dovadă spiritele noastre azi, fără părtinire faţă de conducători este dovada unui mai îndelung exerciţiu de independenţă. MP ştie că poezia festivistă trebuia să aibă un ştaif, să posede o versificaţie perfectă. Nu orice
dobitoc era invitat să scrie poezii dedicate preşedintelui țării. Viaţa noastră era duplicitară. Dădeam Cezarului ce trebuia, într-un ton de zeflemea camuflată, într-un joc de-a pisica şi şoarecele cu cenzura, şi ne vedeam de treabă. Maica Austro-Ungarie curgea la fel prin vinele noastre, lucru “străin” celor de dincolo de Carpaţi. Aşa că putem să-l înţelegem pe domnul MP, care, înghesuind totul între cele două paranteze sinistre, 1944-1989, procedează determinist, conform esteticii marxiste, chiar dacă în sens negativ. Or, se crede pe undeva că a treia Europă s-a inventat după aşa-zisa răsturnare a comunismului? Că şi în Banat, “limba se îmbogăţeşte invers proporţional cu
jefuirea materială”, este o altă problemă. Dar ce se întâmplă astăzi?…Ca să nu mai vorbim de continuitatea şi desăvârşirea mizeriei.

…Măcar pe atunci, după cum spune autorul MP, s-au realizat “centre de recuperare nutriţională”. Exista “Libertatea de a trage cu puşca”. Azi – libertatea de a muri de foame. Se continuă cu brio ceea ce s-a început: “exterminarea românilor”. Are dreptate criticul: am fost “provinciali”, “complexaţi sau naivi” sau “ticăloşiţi”. S-a utilizat un “naţionalism resuscitat pentru a zmulge noi energii unui popor obosit”.  Epoca debuturilor din 1968 e specială. “Epoca aceasta produce tineri prea inteligenţi pentru ea”. Suntem de acord cu MP. Am fost prea inteligenţi pentru vremea noastră, pentru spaţiul nostru confiscat de regăţenime…Cu cât poezia devine mai intraductibilă, cu atât faptul e mai lăudabil, dată fiind perfecţionarea limbajului. Dar…”cuvintele sunt tot ce-a mai rămas din ce n-a fost, înlocuind idei”. Concluzie genială. Ca şi consideraţia asupra generaţiilor de azi: “lipsă execrabilă de caracter şi
solidaritate, necesare binelui”. Splendid citatul din Fănuş Neagu: “Ori măriţi osul, ori răriţi câinii”. Intervenţia lui Doinaş faţă de şaptezecişti ar trebui conturată mergându-se la cauze. În text apare:”…cei în vârstă permit criticile noii poezii. Admonestează pe şcolari (sic!), mai ales pentru probleme de detaliu, Şt.Aug.Doinaş în serialul MODA POETICĂ 68. Dar “detaliile” acelea au fost esenţa. Esenţa nesupunerii.
Golirea şpaisului, spolierea colonialistă efectuată de România în regiunile ocupate după Primul Război s-a simţit mai mult la noi,
în Banatul ciuntit, decât oriunde. Dar, îmbătrânind ne-a scăzut puterea de a lupta; parantezele s-au strâns tot mai mult, nu se mai putea ieşi „afară”. Revoluţia culturală n-a pornit din Banat, ci din Regat. Dacă ne-am despărţi de trecut, am face-o categoric şi la modul teritorial.

 


  “Domnul meu Bucureștean! Eu m-am născut în Ungaria, dezvoltarea și toată fericirea mea am de a o mulțumi națiunei maghiare; din copilărie am fost protejat de maghiari; deși toți au știut cum că sunt român ortodox; aceasta totuși nici un maghiar nu mi-a imputat; numai de la ei și între ei mi-am cîștigat o stare înfloritoare; dar pentru aceea nu s-a aflat unul care să-mi fi zis, să nu fiu român, – patria mi-o iubesc nemărginit, și pentru bunăstarea ei sunt gata în tot momentul a-mi sacra viața, și pentru aceea eu nu cunosc cauza maghiară altcum, decît sinonim cu libertatea comună (…), însă pe lângă aceasta ca un român de omenie – toate mijloacele cu care-mi pot ajutora națiunea, le-am căpătat numai de la maghiari. Acuma-mi spune mie, Domnule, e doar rușine a le mărturisi aceasta? Eu așa cred că ar fi un lucru necuviincios, necaracter a fi nerecunoscător și a nu mărturisi adevărul. E lucru greu a te capacita pe D-ta despre nobila inimă a națiunei maghiare. D-ta zici că nu-și înțelege misiunea un român, care vorbește bine despre maghiari; eu însă, care am crescut între maghiari, tocmai din contră zic: că tot acela, care asmute pe români asupra maghiarului e inamicul românului. Nu vorbesc despre România, acolo sunt alte împrejurări, ci despre românii de sub coroana Ungariei, căci aceasta-i toată fericirea ce- o pot aștepta numai de la buna co-înțelegere cu maghiarii, numai maghiarii sunt aceea națiune, cari te tratează cu binele – toate le împart cu alții, dar cu forța nu lasă a li se lua nimica, acela pe care soartea l-a destinat să locuiască într-o casă cu maghiarii, nu face alta, decît își dă cu capul de perete, dacă se-ncearcă să stoarcă ceva cu forța de la dînșii; cînd, de cumva le întinde mâna cu amiciție cîștigi mai mult decît ai sperat. Aceea o recunoscu acum Europa întreagă cum că toate naționalitățile din Austria, numai prin maghiari cîștigară.” (Sursa: “Viața și activitatea lui Emanoil Gozsdu”, de Maria Berenyi)

arhive

June 2017
M T W T F S S
« May   Jul »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

Archives

Erwin Lucian Bureriu

Erwin Lucian Bureriu

Erwin Lucian Bureriu. Studii universitare: Facultatea de filologie, Universitatea Timișoara. Redactor la radio și televiziune, Timișoara și București, secretar general de redacție la revista Orizont, Timișoara. Îi apar cărți de poezie, proză și eseistică. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1968. A publicat eseuri și beletristică în țară, Germania, Canada, SUA. Este activ în presa de specialitate.

View Full Profile →

Advertisements
%d bloggers like this: