Olteni colonizând Banatul austro-ungar

Prozatoarea Cora Irineu descrie felul în care localitatea Comloşul Mare din Banatul de câmpie a fost colonizată de populaţie din Oltenia. Fragmentul de mai jos îşi are harul scriitoricesc, depăşind, prin dinamismul descrierii, faza de simplu document… ”La curte se urmau petreceri; treceau şiruri de călăreţi la vânătoare. Nacu (contele Nacu/Naco, n.n.) îşi juca adesea armăsarul încins, prin inima drumului. Ciocănel îl petrecea din ochi şi i-ar fi stat pe suflet o socoteală cu dânsul ; dar se ferea cât putea din cale-i. Prea îşi cinstea căciula ca s-o puie înaintea macedoneanului. Cu sârbii sat nu puteau face. Nu se divăniră mult. Gândul întunecat şi roşu mocnea în minţile tuturor, dar Ciocănel fu întâi să şi-l dea pe faţă şi să le sumuţe pornirea. Zi frumoasă, zi de praznic, sârbii erau adunaţi la strânsură în faţa hanului cu ziduri lungi şi scunde. Stăteau bătrânii sub umbră de nuc rotat, iar cei tineri întindeau hora în sunet de lăute. Luceau galbenii şi mărgelele pe guşa muierilor şi poalele lor înfoiate cât clopotul pe sucne scrobite, se legănau şoldii sub duşanguri. Erau frumoase unele, dar cu părul lins sub sârmă ori petea, nu aveau farmecul oltencelor cu marame spumoase, cu ii şi catrinţe înflorite. Fetişoarele, gătite la fel cu cele mari (…) Numai ce se rupse un călăreţ din zare. Era Ciocănel. Pe urma lui năpusti fără veste ceata întreagă a oltenilor, în iţari de pănură albă, înfloriţi cu şnur negru, cu căciuli de miel şi cizme în picioare. Dădură buzna pe caii lor voinici, chiuind şi pleznind din bice, repezindu-se cu suliţi dorobănţeşti, de se schimbă petrecerea într-un golomoz lărmuitor de ţipăt şi vaiet, spaimă şi groază. Zburau scurtături, străluceau în soare junghiurile, dar greu să zgodească pe cei călări. Sângele muie pesăcul, hoituri se tăvăliră în ţărână. Sârbii nu puteau să se mai plece spre cei răniţi (…) Scăpară în fugă şi traseră cu toţii tocmai la Lacul Negru, în marginile Tisei. Zile la rând, îi urmară căruţele cu femei şi copii, cu ce putuseră strânge în grabă din avut şi multe rămaseră pe loc, noi Sabine supuse biruitorilor (…) Aşteptară săptămâni şi luni, armaţi pe pază, răzbunarea. Sârbilor, pesemne, nu le sări nimeni într-ajutor. Era ostenită lumea de lupte şi pe olteni prea îi simţeau dârji la împotrivire. Din urâtul sărăciei, mulţi apucară potecile haiduciei. Dar nu la olteni şi la nevoiaşi se dădeau, ci la nemeşi (…) Pasămite groful singur făcu un pas de împăcare şi se gooi să stea de vorbă. Vedea că altfel n-o scoate la capăt. Şi numai ce-l vezi pe Ciocănel – chinez (cneaz, şef al obştii, n.n.). Le mersese pomina şi ajunseră şi la Viena zvonurile isprăvilor. La curte se vesti într-o bună zi vânătoare regească. Veneau toţi nemeşii şi grofii de prin castele, în carete mânate de fospănaşi în livrele cu fireturi şi clop cu pene sure pe cap. Stau zbangă honvezii înalţi şi ghinărarii. IOSIF al II-lea singur, venise la vânătoare. Şi doar nu erau te miri ce fiare prin pădurile lor; dar voia să vadă şi dânsul pe valahii aceştia îndrăzneţi, care-i conturbau planurile. Într-un târziu aduse groful maistori din Macedonia şi în locul bisericii celei vechi dură una mai chipeşă, mai bogată (…) O icoană de la Cozia, Mineiul lui Ipsilanti mai amintesc de o vreme aproape uitată.”
POST SCRIPTUM: scriitorul cărăşean VIRGIL BIROU, pe care l-am cunoscut sub un cu totul alt aspect în anii şaptezeci, avea opinii ciudate, după Primul Război Mondial, când bănăţenii sudici se mutaseră la Timişoara, după victoria Antantei: „După Unire, Timişoara, smulsă aproape 200 de ani românităţii sale (V.B. uitase că acest oraş fusese capitala Ungariei pe timpul lui Carol Robert d’Anjou, n.n.) şi silită să poarte pe trupul său stigmatizarea unor peceţi alohtoni, între timp a devenit atât de xenofobă şi de refractară…TOTUL A TREBUIT SĂ SE IA DE LA ÎNCEPUT (s.n.), frageda literatură bănăţeană va trebui SĂ LUPTE ÎN NOUA METROPOLĂ (s.n.) cu o concepţie străină, prin moştenire de la VENETICI (s.n.), care fixează întîietatea exclusivă preocupărilor de ordin utilitarist (mercantil, n.n.), condamnând pe artişti…” Cu puţin timp în urmă, director al Operei timişorene fusese un „oarecare, fitecine”, BRUNO WALTER, bun prieten cu un oarecare THOMAS MANN . Să se spună că doar cărăşenii au adus cultura, din glod şi codru, la Timişoara cea, vezi-doamne, aculturală, până atunci, e o exagerare. Primul tramvai urban, primul iluminat stradal sunt invenţiile Imperiului.
Si se minuna doamna Cora că după venirea românilor în Timisoara strada ce purta numele lui Nikolaus Lenau a fost rebotezată. „Dar cu ce a fost vinovat, bietul, blândul poet?”

Advertisements