Autocronica literară (Din „Actualitatea literară” nr 71/2017)

Evenimentele din 1989 m-au surprins într-o funcție de conducere la revista Orizont, adică secretar principal de redacție. Cum intelectualitatea sau pseudointelectualitatea țării se scinda în două, victime și oportuniști, am căzut, cu toată conducerea, în tabăra celor dintâi și așa am rămas până azi, un sfert de secol. Noi am lăsat locul altora la guvernarea revistei și a acestor vremi. Cum nu am fost încă împușcat, am continuat să scriu și să public, total abandonat de colegi. E drept că am și lipsit din țară, plecând la ai mei, peste Ocean… Cum nu scria nimeni despre opera mea, am decis să o fac eu. Un coleg scriitor, care avea o revistă online în străinătate s-a oferit să publice, sub numele lui, un comentariu la lucrările mele recente. Dar să-l scriu chiar eu, pentru că „autorul știe întotdeauna mai multe lucruri despre sine”. Am acceptat, materialul a apărut dar revista s-a desființat recent. A fost un gest amical din partea lui. Eu însă voi reveni asupra textului. Mă voi autoplagia. Asta e, dacă nici un „critic” nu scrie nimic despre opera mea, o voi face eu însumi, imitându-l pe Thomas Mann – „Cum am scris Doctor Faust”… Îl iubesc pe acest mare scriitor german, nu numai pentru că eu însumi sunt german dinspre mamă, nu numai pentru că ne-am „întâlnit” virtual la San Francisco, amândoi având acolo, la aceeași vârstă fiind, un nepoțel „born in the USA”…Și cum Thomas Mann lucra la celebrul său roman în State, tot așa scriam și eu, la umbra palmierilor din San Francisco Bay Area la ultimele mele două volume, „Hotel California” și „Armura demnității”… Așadar, titlurile volumelor mele de versuri nu au nimic senzațional, comercial, ci reprezintă “blazoane” ale definirii de sine față cu lumea. Dacă una din primele mele cărți de versuri, “Afectivități conștiente” reprezenta din titlu afirmarea dominării sentimentului de către rațiune, categoric influențat de lecturile despre omenesc și artistic (eventual la Goethe), actualul volum”Armura demnității” s-ar traduce prin interpunerea unor formule convenționale între viață și artă în genere, ceea ce înseamnă cam același lucru, sau între un anume tip de individ și mediul înconjurător, relaționarea omenescului cu artisticul. „Armură” înseamnă donquijotism, totodată însă disimulare, autorul simțind nevoia să-și apere fragilitatea, sensibilitatea, prin defensivă: “Armura demnității, cu luciu glacial,/Ades în pribegie, ades fără să spere -/E prințul purității, cel fără de Graal./Și spiritu-i se nalță mai liber, prin durere.//Ascuns între oțele, îi este dor și sete/De-un simplu cânt, în câmpul de un verzui colos,/Unde-nțelept oricine-i, ș-orice strămoș poet e…” Armura ascunde și slăbiciuni, pe care țin să le reprim printr-un ton definitiv: “Integritate veche și holtee,/C-o lance dreptățind ce nu e strâmb,/El, urmărit din fașă de-o idee,/Fu palid trup în belicos carâmb.//…Din trăsături îi pică azi nisip,/Câte-o armură când și când îi crapă…” (“Cavalerul rozelor”, titlu al operei lui Richard Strauss). Un mai amplu poem, cu tentă socială, folosește alegoria celebrei picturi PLUTA MEDUZEI de Théodore Géricault. O ambianță de ambarcare fericită, într-o aură solară, startul luminos se termină prin furtuna distrugătoare, urmând construirea plutei și macabrul canibalism, care e, de fapt, lupta pentru putere, pentru cât a mai rămas din efectivul navei. Poate și o trimitere la corabia românească actuală… O desfășurare aproape epică de ipostaze tragice, semnificând, mai pe larg, condiția umană. “Și doar am fost, când zile existară/Și totul era demn de-a fi trăit./Eram bogaţi spiritual(…). /Cu amintiri de veacuri sau de-o oră; /ERAM ÎNTREG AL VIEŢII MELE FIU. (…)// În fiecare-i câte-o fisură nevăzută, (…) /Trădarea e internă; de-acum o să se vadă!/Venit-a şi momentul când n-o să te mai minţi:/ S-A RIDICAT STINDARDUL CEL NEGRU-N ARBORADĂ, /Suntem piraţi de cuget, cu şişul între dinţi.// AM CONCEPUT FURTUNA; am pus în aplicare/Distrugerea forţată a naveiamiral. (…) /Un sâmbure de ceaţă, un rest din ce a fost /Ne-adună laolaltă, înghesuiţi o sută /Pe-un cosmos de fragilă-ntrupare fără rost, /Închipuind infima raţiune, pe o PLUTĂ”. Poemul se încheie printr-un îndemn la rezistență în fața forțelor malefice ale distrugerii și dezumanizării. Actualele modalități stilistice din volumul de față nu diferă mult de cele care au marcat începutul demersului meu poetic. Pavel Bellu îmi observa, în revista „Orizont”, 1968, evoluția: “Bureriu se manifestă pe orbita EXPRESIONISMULUI. Există în poezia lui o notă de intelectualism aristotelic, proiectată pe fundalul ideii de ars-mimesis. Un artist real, plurivalent”. Era onorant să primesc asemenea rare aprecieri, mai ales că în decursul unei îndelungi activități literare nu s-a găsit prea multă lume să observe, să citească ceea ce am scris. Sunt prezente și în acest volum, sunt conștient de asta, numeroase dovezi ale imagisticii expresioniste, amintind poate de austriacul Georg Trakl, pe care l-am apreciat în mod deosebit, prin redarea unei atmosfere dramatice, cu metafore revelatorii: “O lună imperială, cu craniu vechi, de oaie,/Muşcând ruina ştirbă cu trosnet surd, de lemn/ Şi stele ruginite, cu-acid tăcut îşi taie,/Radioactiv, traiecte în haosul solemn” (“Insomnie”). Înfruntarea dintre elementele constitutive ale disperării, în piese de astmosferă: “E-un cer cu găuri negre, pe pajiști strecurând/ Acidul nepăsării, în ploi mustind uscate,/Calamitatea spaimei s-a încuibat în gând/Și-un uliu vechi în clopot cu aripile bate” (“Calaveras Fault”); “DRUMURI DE SÂNGE, acolo,/De unde erau ridicate animalele oprite din viață./Era o vânătoare fără semnificaţii,/ Vineri, cu vinete împuşcături;/Râuri îngheţate prindeau gleznele/Şi totul împietrea într-un nesfârşit acvariu./Ne împiedicam de coarnele/ Unor mamifere, rămase-n pământ, de spaimă/Şi refuzând să se nască”. Cruzimea omenească e metaforizată aici printr-o vânătoare, poemul din care am citat având titlul “Expresionism”. Proximitatea declinului și sfârșitului iminent apare metaforizat în tușe violente: “În jerbele sonore se stinge înc-un gând./E lume-n jur, apasă culorile bombate./Îţi ieşi din tine însuţi, c-un zâmbet alb, trăgând/Hectarul unei pajişti arzând pe jumătate. //Se clatină şi luna-n acest nebun popas./ Pădurea eterată în vechi văzduhuri suie./De rădăcini ne prindem şi-n aer am rămas/Şi-n jur e-atâta vară… atâta câtă nu e” (“California”). În Dicționarul Scriitorilor Români (DSR) Mircea Zaciu observă, tot la volumul de debut, apărut în anul în care am intrat și în Uniunea Scriitorilor, 1968: “Poetul își confecționează o falsă mască a grandilocvenței, pentru a-și apăra starea de ingenuitate. O solemnitate regizată și o memorie mai degrabă a vârstei (observație valabilă și azi, n.a.) dau versurilor sale caracterul de elegie a materiei transfigurate. Se proclamă gratuitatea, firescul, inconsistența, frenezia simțurilor, erezia, negația, stângăcia, imperfecțiunea, viața și e sfidată candoarea, virtuozitatea, în discursuri care trădează o sensibilitate temperată prin lecturi și erudiție”… n Continuare în pag Criticul Alexandru Ruja remarca, în volumul apărut înainte de 1989, „Parte din întreg”: “Poetul regăsește candoarea. Elogiul copilăriei înseamnă întoarcerea în imperiul inocenței, al gesturilor sincere. Copilăria, ca vârstă veșnică a lumii este spațiul echilibrului, matricea spirituală a viitorului om, reîntoarcerea spre începuturi. Citez: “Viață este ziua în care spui Da/Și e aproape poemul întoarcerii la copilărie,/La dreptul sacru de a gândi liber.” Tot Ruja constata că “umorul și ironia însoțesc mereu o poezie a deghizării și subterfugiului, a eschivei și măștilor. Drumul se desfășoară în această mitologie proprie. (…) Autorul nu se simte terorizat de marile spirite, le invocă apropiat, cu o ușoară detașare ironică.” Ion Arieșanu observa în „Orizont”, în 1989: “Un stil adolescentin guvernează și poeziile scrise la mulți ani de ani de la debut. Universul său liric, structurile interne nu s-au schimbat. Versurile se caracterizează prin încrederea în puritate și în perenitatea valorilor morale și culturale. Privirea gravă asupra realității ritmează discursul. Stilul e de tip clasicist, de o pură lumină, expresiv-muzical, viril și modern.” Asta a fost, deoarece mai nou am părăsit universul candorilor și abordez, oarecum brechtian, caricaturalul, grotescul și burlescul, trecând la atac. Abundă în acest nou areal asocierile neobișnuite de cuvinte, dar materialul nu se degradează până la miștocăreala/zeflemeaua ieftină. Cu alură de pamflet, sunt creionate unele tipologii umane, dictatorul, cărturarul fără sens, incultul, ascetul oriental sau momente ale istoriei, ca războiul de poziție, peisajul periferiei urbane. “Sorbind cu lopata Linemann tone de lut,/Lărgirăm bordeiele, sală de dans ne-am făcut./Și pentru că războiul nu se mai termina,/Găsirăm și lectură particulară/Pentru nopțile de contrapunct și ceară./DASS IST DIE WEISHEIT LEZTER SCHLUSS…/Tunurile comentau acest vers, undeva, în apus…” (“Șansoneta războiului de poziție”, o alegorie a permanentei stări de beligeranță). Un portret al decrepitudinii agresive – în “Gnom”: “O anti-alcătuire, beţivă şi ocnaşă,/Gelos pe frumuseţe, cu spatele la cer, (…)/ În jur, viaţa verde, neputincios uriaşă,/ Pe care-o fascinează cu foc de artificii./Şi orice munte-n care rotund e morbul fricii/Devine-mpădurită şi veştedă cocoaşă.” Intendantul muzelor este un maniac senil, “Un paj senior, cu gâlgâit voios/Și burtă erudită, scump-enormă, /A ronțăit cândva domnescul os,/De-aceea e atâta de în formă.” Incultura e reprezentată în amatorul de literatură minoră: “Străliniştit, un cititor,/Lucind de inutilitate,/Doar prin confort sporit străbate/Banchiza cărţii din ulcior. (..) Şi hrană de nicicum şi cercul/Terapeutic şi uşor,/Pe care eu zadar încercu-l/Cu vechi nelinişti să-l măsor…//E caritabilă o carte/Cantabilă-n dulceaţa ei./Lăsaţi-mă, când ea se-mparte/Printre copii, bătrâni, femei…” Ceasul floral cu iz de fast municipal se banalizează iarna, precum erodarea puterii: “Când toamna se usucă florala escapadă/ Arătătoare caste ne-atrag în vechea eră,/Cu adevăru-i rece, pe suflet stând să cadă/Și amintirea verii cu-ncetul se devoră.” Cred că sunt memorabile evocările grotești ale unor personaje din istorie. „Xerxes biciuie marea” e un subiect care m-a amuzat: “Ci Xerxes îşi răzbună pe mări şi pe obiecte/Înfrângerea de flotă, flotarea-i în ruşine./ Pe ix-uri mari de spumă regescu-i bici erect e;/El e-ntre cer şi mare ca între rău şi bine.//Visând la mări supuse prin xerox, la Mări Moarte,/La Marmare de marmori, secate din toiag,/La mări ieşind din pană, la mări muiate-n carte,/În adecvări totale oricărui xenofag…” Ca și faraonul, gratulat cu calamburul “fanfaraonul” Keops: “Înveşmântat în bernă şi în tăcere vidă,/Fanfaraonul zace domnind, dormind pe veci./Şi gol orgoliu-i sună între pereţii reci,/De-un rost uitat, ermetic zvâcnind în crisalidă.//E piatra lavă sclavă, pierdută-n cerul vag,/Vulcanul stins în care tăcerile irump;/UN OM e-n fiecare dreptunghi, atât de scump/Şi mii de sarcofage păzesc un sacrofag.” Se vor acestea imagini terifiante de alegorie. Un alt poem pare o savuroasă parodiere a lumii lui Ion Barbu: “Sugiuc sugând, pe prispă, trăgând trabuc, ciubuc,/Hogea polemizează cu-al trupului balast.(…) Unică moștenire, doar el își e strămoș./Origini sfinte sieși e-acum Hogea Hagi. (…) Proclamă al său creier criteriu-pașalâc. (…) Hagiul se hrănește pios, dar copios,/Tăind felii uscate din pulpa-i de șașlâc…” Pe mari porțiuni, o parte a liricii mele abandonează metaforismul, calambururile, jocul de artificii în favoarea unei limpidități expresive. Singurul meu sonet este o profesiune de credință de dată foarte recentă: “Strâmbam străzi odinioară și scufundam câmpii, /În jocuri ce din harfe cu corzi de râu cântară…/Și ca dintr-o beție zvârlit cețos afară,/Văd dimensiuni exacte. Așa parcă-s mai vii”. Asta nu înseamnă, desigur, o renunțare la sine însuși a actorului liric, cât o decantare a ideilor, păstrându-se însă elasticitatea expresiei în metrică fixă, păstrez grija pentru sobrietate și echilibru și mai ales pentru rimele pe care le prefer, argheziene sau barbiene, din care se exclud potrivirile facile între substantiv cu substantiv sau verb cu verb. “Am moștenit o limbă de-o frumusețe clară,/Rostire cristalină, melodios ritmând/Cuvântul și ideea din cântece și gând/Și-ntru desăvârșire, în timp se întrupară//Echilibrate sonuri în graiurile vii,/Ori împlinind, prin scrieri, mesaje-testamente,/ Transmise cu ardoare celor ce vor veni,/În forme decantate, alese, coerente.” (Poem pentru care am rețineri serioase, dat fiind tonalitatea sa ușor proletcultistă… Sau nu? Patriotism gratuit și artificial întitulat „Limba română”…). Obsedantă dorință de limpezire în Egreta albă: “ Scrutăm de la distanță, cu ardoare/Fin dansul de milenii neschimbat,/ Pătrunși de albul izvorât din soare/Și sufletul ni-l limpezim, treptat”. Într-o lume obosită de ea însăși e căutată “Pacea sufletească a pădurii”: “E pace sufletească pădurea în amurg,/Când verdele speranţei dizolvă calde stele;/De fosfor căprioare prin vaste linişti curg,/Înfiorând aroma desişurilor grele”. Aceeași frazare, găsesc, elegantă și de o muzicalitate dorită fără cusur și în “Hiperestezie de iarnă“: “Și-i noaptea fisurată de geruri siderale./E-atât de bine-acasă, profesor și profan, /Printre ai tăi, la focuri din purpurii petale/Și mă surprind deodată cântând la vechiul pian…” Sunt un spirit lucid, care își disimulează sentimentele. Afinitățile mele elective mi-au determinat parcurgerea unei căi printr-un univers propriu, aprofundat prin cultură (literar-muzicală) și meditație. Spiritul acesta muzical nu se reduce la muzicalitatea versurilor, ci este rezultanta pasiunii mele reale pentru muzica bună, în detrimentul descripției picturale. Ecourile epice nu se transformă în descriptivism sau baladesc, ci animă idei, pun în mișcare reflexivitatea. Nu este de ignorat nici un aspect destul de rar răspândit astăzi, notele ironice, umorul negru, pamfletul, ambianța grotescă. În timp mi-a rămas, cred, aceeași instrumentație cerebrală, dar în universul liric și-n structura internă mare lucru nu s-a schimbat. /Auto-Laudatio de Erwin Lucian BURERIU 12 actualitatea literară teatru nr. 71

Advertisements