Intervenții armate în WW 1

 

După Primul Război Mondial, în perioada în care se mai duceau Tratative de Pace la Paris, regatele Serbiei și României și-au folosit armatele în dourvenții neautorizate de puterile aliate în scopul reconfigurării propriilor teritorii naționale. Ambele armate au pătruns adânc în Ungaria. La 31 octombrie 1918, social-democratul OTTO ROTH a proclamat Republica Banathia, în integralitatea teritorială dintre munţi, Tisza, Mureș şi Dunăre. În absența unei armate proprii, bănățenii urmau să ceară protecția guvernului ungar social-democrat al lui Mihalyi Karolyi, al sârbilor sau francezilor. În 1919 armata sârbă ocupă treptat, până la Timișoara acest teritoriu de mult jinduit, în scopul de a pune Conferinţa de Pace în fața faptului împlinit. În cel mai scurt timp, administrația republicană este dizolvată și înlocuită de demnitari sârbi. Președintele Banathiei se retrage din politică, revenind în baroul său avocățesc. Omul de cultură Ion Clopotel, pe care-l descopăr abia acum, în volumul îngălbenit de vreme, “Revolutia din 1918”- Cluj, apărut în1926 este mai explicit: la Alba Iulia “…dr. Aurel Cosma în numele bănătenilor…îsi exprima revolta fată de actele arbitrare ale armatelor sârbesti de ocupatie în Banat si protestând în contra proclamării de alăturare a Banatului la regatul sârbesc; ca retorsiune Cosma propune Conferintei să aplice principiile lui Wilson si fată de Timocul locuit de români. Se observă că noi putem cere alăturarea, însă nu suntem îndreptătiti să ne declarăm în numele românilor din Timoc până ei nu cer dreptul lor… Ei, timocenii si l-au cerut până la urmă, prin A. C. Popovici, există un document oficial adresat României si Consiliului, prin care românii din Sudul Dunării doreau să facă parte din Regatul României, document rămas fără ecou. Bucurestii s-au făcut că nu pricep, nu voiau, poate, certuri cu sârbii. Adunarea natională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al natiunii române la întreg Banatul, între Mures, Tisa si Dunăre… N-a fost să fie, pentru că.în Banat suntem pusi deja într-o situatie încheiată. Avangardele armatei sârbesti au înaintat adânc pe teritoriul românesc sub titlu de armată de ocupatie, însă într-o bună zi ne-am pomenit că armata sârbească e o armată de cucerire…Se poate imagina ce se petrecea în Banat la ce torturi era supusă populatia. Au venit zile sângeroase. Fără să astepte hotărâri de la Paris, în 19 februarie 1919 generalul sârb Gruici a intrat în Timisoara, a disolvat consiliul popular republican. Armata sârbă ocupă întreg Banatul, dizolvând administraţia social-democrată.”. (Parcându-şi caii în biserici). Generalul-guvernator Tolovici voia acest teritoriu anexat la regatul Yugoslav. Au fost persecutaţi mai ales românii, care doreau marea unir şi, cum spune generalul Mărdărescu, „s-au dedat la prigoane, arestări, ba pe plugarii români îi luau acasă, în Serbia, la munci agricole, au făcut pe supăraţii, pe agresorii. Graniţa, prin care o parte din Banat rămâne sârbesc, nu ne face completă dreptate…” Fabrici şi alte bunuri se încărcară în vapoare, iar când francezii dădură ordinul retragerii.armatei de ocupație, timişorenii au oprit apa pe Canalul Bega şi vasele se împotmoliră în noroi.
Armata română a intrat în Timișoara prea târziu. În mod firesc ar fi trebuit să nu le lase sârbilor posibilitatea de a i-o lua înainte.

Însă o parte din oștile române mărșăluiau, tot fără ordin și din proprie inițiativă prin Budapesta.
La 21 martie 1919 Mihaly a cedat puterea coaliţiei comuniştilor şi social-democraţilor, care au proclamat o republică a Sfaturilor, condusă de Kun Bela. Istoricul român L. Banyayi ne spune că la Oradea s-a creat Sfatul central al revoluţionarilor români, având ca sop nu unirea cu boierimea, ci cu „harnica şi cinstita muncitorime şi ţărănime, cu Republica sfaturilor din România”. „Instaurarea dictaturii proletariatului în Ungaria a declanşat o largă mişcare de solidaritate în rândul maselor muncitoare române…s-a făcut o agitaţie deschisă pentru o bună vecinătate cu Republica Ungară a Sfaturilor. Guvernul burghezo-moşieresc român, sub îndemnurile puterilor Antantei, a răspuns însă cu intervenţia armată la revoluţia proletară din Ungaria şi a luat măsuri drastice împotriva celor care s-au declarat solidari cu această revoluţie…în 7 mai 1919, o mie de soldaţi români staţionaţi la Dej demonstrează împotriva trimiterii lor pe frontul INTERVENŢIONIST (s.n.)…” Nicolae Iorga, martor la evenimente descrie reacția ardelenilor: „La Hernad au părăsit trenul. A fost nevoie să se bată la sânge dezertorii”. A.Marghiloman constată: „Spiritul celor din Transilvania e bolşevism.”
Kun Bela a adresat un mesaj guvernelor român, cehoslovac şi iugoslav: „In numele guvernului revoluţionar maghiar al sfaturilor am onoare să vă comunic că recunoaştem fără nici o rezervă pretenţiile teritoriale naţionale ridicate de dvs. Aţi motivat aceste pretenţii teritoriale naţionale pentru ca să se pună capăt oprimării milenare exercitate asupra conaţionalilor dvs. de către clasele stăpânitoare maghiare, în credinţa că procedaţi astfel în interesul şi în conformitate cu voinţa acestor populaţii. Fostul guvern nu a admis propunerile dv., invocând aşa-zisul drept istoric, care din vechea oprimare deduce dreptul de a continua oprimarea. Din prima zi a venirii noastre la putere am rupt cu acest principiu, declarând în mod repetat şi solemn că nu ne bazăm pe principiul integrităţii teritoriale şi acum vă aducem şi direct la cunoştinţă că recunoaştem fără rezervă TOATE (s.n.) pretenţiile dv. teritoriale naţionale. În schimb cerem imediata încetare a ostilităţilor, nemastecul în treburile noastre interne, tranzitul comercial liber şi încheierea unor convenţii economice corespunzătoare intereselor ambelor părţi, apărarea minorităţilor naţionale care rămân pe teritoriul dv. Aţi obţinut prin aceasta tot ce aţi urmărit. Nu este nevoie să vărsaţi nici o picătură de sânge şi nici să jertfiţi viaţa vreunui singur soldat, să transportaţi furia războiului în regiuni paşnice, pentru a vă realiza aspiraţiile naţionale. Acele clase care oprimau pe conaţionalii dv. erau, în acelaşi timp şi asupritorii maselor muncitoare ale poporului nostru…ne-am eliberat şi noi de sub dominaţia acestor clase…nici un interes naţional nu justifică menţinerea situaţiei războinice actuale…continuarea războiului din partea guvernelor amintite violează în modul cel mai grosolan interesele naţionale proclamate de ele. Dacă continuaţi totuşi războiul, o faceţi numai pentru interese străine, în interesul fostelor clase stăpânitoare maghiare.”
Textul mesajului a apărut în presa română cu întârziere şi în formă prescurtată, cu concluzia: „…guvernul român nu va da nici un răspuns, considerând că nu se poate sta de vorbă cu bolşevicii din Budapesta”. Gazeta socialistă ADEVĂRUL: „…nu înţelegem această hotărâre a guvernului…nu cumva am prefera un guvern de BARONI …Ce ne pasă nouă ce guvern are Ungaria şi ce drept am avea noi să-i impunem un program pe care ea nu-l vrea şi care ar fi antidemocratic şi ostil nouă”. Marghiloman: „O notă ruşinoasă pe care guvernul a trimis-o presei”. Iorga: „De ce n-am trata şi noi cu stăpânii situaţiei din Ungaria?”
Intervenţia militară întreprinsă de guvernul I.I.C. Brătianu, spune ADEVĂRUL „a primit un răspuns ferm. Muncitorii români aflaţi în Ungaria în uzinele de armament din insula Csepel…s-au angajat în apărarea revoluţiei proletare ungare. S-a format şi un batalion românesc în cadrul Regimentului roşu internaţional, compus din muncitori din vechea Românie. Circa 2000 de muncitori români, maghiari, germani veniţi din Oradea, Arad şi Timişoara s-au înrolat în Armata Roşie ungară. În România a crescut valul de proteste împotriva intervenţiei armate…manifestele îndemnau la nesupunere pe cei chemţi la mobilizare…ceferiştii şi petroliştii, minerii din Valea Jiului şi Mureş-Uioara s-au solidarizat cu revoluţia proletară din Ungaria…în demonstraţii la Bucureşti, Ploieşti, Galaţi, Brăila etc muncitorii au cerut încetarea intervenţiei împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor…Reacţiunea română, sprijinită de marile puteri imperialiste ale Antantei a contribuit la restaurarea în Ungaria a marilor latifundiari…”
Istoricul Gh.I. Brătianu scrie o carte despre evenimentele din Budapesta. Nu știu cine are interesul ca românii să fie în continuare dezinformați în legătură cu intrarea armatelor române în Budapesta. Comentatori improvizați afirmă că ANTANTA însăși ar fi comandat intervenția pentru a se dispensa de bolșevicii rusofili de acolo, asta în timp ce armata sârbă cucerise Banatul în întregime și nu dădea semn că ar dori să se retragă. Adevărul este că, fără ordinul nimănui, un oarecare ofițer RUSESCU a realizat diversiunea care a contribuit la instalarea fascismului horthist în Ungaria.

Istoricul I.Gh.Brătianu:
“…Noroc de căciuli şi cojoace şi de cismele de pâslă rămase de la ruşi. Armata română putea să înfrunte bătălia şi cu echipamentul destul de complex, îndestulător, primit de la englezi.”(Gheorghe I. Brătianu). “Dacă armistiţiul se va fi încheiat fără întârziere, gestul nostru militar n-ar avea nici o importanţă.”( Ion I. C. Brătianu). Apărută la Ed. Corint, “Acţiunea politică şi militară a României în 1919 în lumina corespondenţei diplomatice a lui Ion I. C. Brătianu” de Gh. I. Brătianu este un preţios document. Înainte de a-l cita, vom observa câteva din opiniile istoricului american Eric Hobsbawn: 1.) „Anglia, în declin, ar fi putut fi repede deposedată de colonii de către germani, Franţa era în inferioritate demografică şi economică. Chiar fără a doua conflagraţie, Germania mai putea aştepta o creştere naturală. După victoria discutabilă a aliaţilor, 1918, trebuiau redistribuite uriaşele spaţii goale rămase în Europa, oferite mişcărilor naţionaliste, încurajate în măsura în care erau antibolşevice. Puii Tratatului de la Versailles, inclusiv conflictele dintre unguri şi români referitoare la Transilvania nu ar fi putut să existe înainte de 1914 . Finlanda, statele baltice, Basarabia ar fi fost redate Rusiei, dacă nu venea revoluţia . În Cehoslovacia şi Iugoslavia nu exista nici un precedent istoric pentru un stat, nou-createle state, cu excepţia Austriei şi Ungariei, nu erau mai puţin multinaţionale decât predecesoarele lor. Paradoxal: deposedate de teritoriile cu populaţie mixtă, cele două ţări, foste gestionare de imperiu ajung într-adevăr naţional şi unitar; Serbia s-a triplat, România s-a dublat, puzderie de minorităţi au fost anexate noilor state; şi s-a văzut ce probleme vor crea aceste minorităţi şi cum niciodată aceste probleme nu s-au rezolvat, căci nu s-a dorit.”
I.G.Duca afirmă : „Carol I i-ar fi mulţumit lui Ion I. C. Brătianu pentru că l-ar fi împiedicat să facă o greşeală, dacă s-ar fi alăturat Puterilor Centrale. Încăpăţânarea şi nepriceperea lui Brătianu au lezat interesele naţionale . Brătianu a venit la Paris cu aerele dictatoriale de la Iaşi”. După cum spune S. Watson, în timp ce “multe naţiuni europene se străduiau să fie reprezentate de toate regiunile, politica românească era încredinţată, la Paris, unui singur om”. Generalul Prezan, conform lui Gh.I.Brătianu, “stătea retras la moşia lui din judeţul Vaslui pentru o examinare mai completă a situaţiei militare”. Că Marghiloman “îşi juca ultima carte anunţând regelui că dăduse dispoziţii trupelor noastre să treacă graniţa Bucovinei, de acord cu austro-germanii”, căci, vorba lui I.I.C. Brătianu, “dacă armistiţiul se va fi încheiat fără întârziere, gestul nostru militar n-ar avea o importanţă”. În cea mai mare grabă, regele promite reforma agrară pentru că trebuia să se intervină militar pentru ştergerea păcii ruşinoase din 1918. Gh. Brătianu: “…textul ultimatumului pe care regele îl trimitea lui Mackensen, somându-l să capituleze în 24 ore, iar de nu, armata noastră îl va ataca a fost citit de I.I.C. Brătianu miniştrilor aliaţi, înainte ca să fie expediat…” De altfel germanii nici nu mai răspund; trimit doar un tren pentru retragere şi scapă astfel de “starea noastră de sărăcie şi dezorganizare”.

Abia acum Bucureştii vor reîncepe primul război cu ceva ţoale noi, rămase de la ruşi. C. Diamandy: “guvernul francez a lăsat să se înţeleagă că nu este dumerit dacă trebuie considerată România o aliată sau nu”. Lord Derby : “Anglia este puterea care se opune la recunoaşterea de ţară aliată României”. Interveni, la Paris şi divergenţa “între Brătianu şi Take Ionescu, care dorea o soluţie de împăciuire în rivalitatea ce o deschise între noi şi sârbi problema Banatului. Take, împreună cu Trumbici şi Paşici, asigurase de renunţarea României la revendicarea integrală a Banatului, înscrisă în tratatul de alianţă din 1916 şi admisese ca partea occidentală a acestei provincii să fie alipită Serbiei. Departe de a constitui pentru România un act inamical faţă de Serbia, lămurea I.I.C. Brătianu pe principele Alexandru, soluţia în chestiunea Banatului…” Princepele îi dădea cu chestiunea că Belgradul nu putea rămâne la graniţă şi poporul sârb din Banat nu putea fi părăsit”. Gh.B. despre Lloyd George: “degetul lui fantezist se plimba pe hartă, el spunând: Nu înţeleg de ce sunt atâtea discuţii pe chestiunea Banatului. În timp ce se oprise deasupra Cernăuţilor”. Atâta geografie cunoşteau Marile Puteri. “Problema centrală o constituia Banatul, asupra căruia stăruia îndărătnicia primului delegat sârb…bătrânul Paşici, necunoscând limbi străine, îşi rezuma totuşi îndestul de elocvent apriga sa revendicare, ciocănind insistent cu degetul asupra hărţii şi repetând cu încăpăţânare Ba-nat, Ba-nat…” Şi după tratatul cu F. Esperey, sârbii ocupă Banatul “şi nu aveau intenţia de a-l părăsi”. Dar avea să intervină altă obsesie: “chestiunea evreiască se aşeza în calea noastră”. Gh.B. opiniază: chiar şi lui Kun Bela îi convenea înaintarea armatei române “ca să-şi isprăvească o aventură din care nu mai vedea o ieşire”. Până la urmă Brătianu, scriind această carte în anii expansiunii hitleriste, recunoaşte nedreptatea făcută Germaniei la Paris, unde delegatul Rantzau refuză să semneze Tratatul, care arunca toată vina războiului pe germani: pacea “taie toate posibilităţile expansiunilor economice unui popor de 80 milioane”. I.I.C. Brătianu ameninţă: dacă nu i se vor da fruntariile Nistrului şi ale Tisei în Banat, nu va semna Tratatul. Gh. I. Brătianu afirmă: Polonia şi Cehoslovacia erau creaţii ale marilor puteri. Despre România nu spune nimic în acest sens. Dar “solidaritatea sârbilor cu noi era stânjenită de problema spinoasă a Banatului”. Groaza lui I.I.C.B. era dorinţa Aliaţilor de ocrotire (şi) în România a intereselor minorităţilor. Chestia ar fi de inspiraţie evreiască, are autorul cinismul de a susţine. Problema minorităţilor deranja şi pe Trumbici, se înţelege. Motivul deranjului: Serbia existase ca stat “înaintea celorlalţi”, ca şi România. Controlul Aliaţilor era cotat drept amestec în treburile interne. Şi totuşi, nu sârbul s-a retras de la tratative, ci Brătianu. În legătură cu rezistenţa românilor şi sârbilor la controlul supra chestiei minorităţilor, Wilson răspunse tranşant: „Dacă consimţiţi la acest imens spor de teritorii, trebuie să acceptaţi şi acest preţ”. I.I.C. Brătianu se obrăzniceşte: „dacă se va schimba Wilson din fruntea statului său, vor mai fi valabile pretenţiile actuale, nu se vor ivi noi interese? Care să nu mai fie acelea ale trusturilor evreieşti din spatele preşedintelui SUA”. Gh.Brătianu. : „Barba primului nostru delegat stârnea obiecţii în cercurile anglo-saxone. Desigur însă nu îndeajuns pentru a îndreptăţi favoarea pe care o arătau Serbiei, deoarece peste delegaţia iugoslavă cobora majestoasă ca un fluviu barba impunătoare a venerabilului Paşici”. Wilson şi Lloyd George au arătat lui Kramarz “şi în special lui Brătianu că toate calamităţile din Ungaria şi dificultăţile erei prezente provin din cauza armatei române din Ungaria şi că de nu ne retragem de pe Tisa pe linia de hotar fixată de Conferinţă, nu vom mai beneficia de sprijinul Marilor Puteri”. Şi iată paradoxurile subliniate de autor: s-au fixat graniţele cât mai repede, pentru ca sovietele din Budapesta să nu fie nevoite să aştepte şi s-a dat satisfacţie astfel “lui Bela Kun, această victimă nevinovată a poftelor vrăjmaşe ale vecinilor săi”; ironia este în conţinut. Pe acelaşi ton, un Seton Watson aproape că îi face kominternişti pe şefii Conferinţei de Pace: “Misterioasa favoare de care s-a dat dovadă faţă de bolşevici nu apare mai evidenţiată decât în tratativele cu România”. PRIM-MINISTRUL ROM N: “nu putem ceda în privinţa evreilor, minorităţilor”. Aşa că, la plecarea în ţară şi renunţarea la funcţie, Brătianu motivează că n-a făcut-o numai din cauza neîmplinirilor problemei cu Basarabia şi Banatul, ci mai ales din aceea a fixului cu minorităţile. Noroc cu guvernul ardeleanului Vaida, care, efemer, a garantat pentru minorităţi. Gh.B. : “Supărarea lui Brătianu este însă temeiul cel mai sigur a poziţiei internaţionale a României de azi” (1938 este anul apariţiei cărţii lui Gh. Brătianu, ceea ce îi explică poziţia).

Deocamdată Aliaţii interveniseră pentru a opri ofensiva românească pe Tisa. Cu toate că “trupele franceze au moralul lăsând de dorit”. Anglo-americanii cred că Brătianu e vinovat că prin pretenţiile sale a provocat demisia guvernului social-democrat al lui Karoly, care l-a mandatat pe Otto Roth pentru declararea Republicii Bănăţene, şi instituirea bolşevismului. “Starea socială a Ungariei era vinovată de revoluţia comunistă”. Iar oştile române, înaintând spre centrul continentului, ar fi luat, pur şi simplu exemplul Aliaţilor, ale căror trupe ocupaseră tot teritoriul Germaniei, până la Rhin. Clemenceau: “Armata română a depăşit toate liniile de demarcaţie; să se retragă!” După Brătianu, “rămase la Paris Mişu”. Europa nu putea înţelege de ce clauza minorităţilor era considerată în regatul român drept o încălcare a independenţei. Problema e că noul imperiu român devenea multietnic, dar ar fi dorit să fie considerat naţional şi unitar, ceea ce era puţin cam exagerat. Deocamdată, la 20 iulie maghiarii contraatacă, având armament britanic. Victoria revine românilor.

“Ocazia nu trebuia pierdută. Kun fuge. Românii ameninţă, fentează capitala cu doar două tunuri de câmp. Ungurii muşcă , cedează şi oastea duşmană intră în Budapesta. Seara se trage la hotel. Românii plătesc deocamdată în coroane, căci abia a doua zi începea regimul de ocupaţie: camera nr.100 costă 46 creiţari pe zi, cafeaua cu lapte 2,5cr. În dimineaţa de 4 august au venit şi misiunile aliate, cărora românii le-au luat-o înainte. Ocupantul camerei 100, comandantul brigăzii a IV-a n-a primit nici măcar ordin în vederea ocupării capitalei Ungariei. În fine, la 3 august intră armata română şi în Timişoara, golită de sârbii cei rapizi, care le-o luaseră înainte românilor. Puterile erau împotriva ocupării Budapestei de către români, că ar fi vrut să facă ele treaba asta. Îl caută pe Brătianu, care e fugit, să nu fie găsit. Se foloseşte radioul: “Rendez-moi de votre demarche. St. Pichon”. Bucureştenii au deranjat postul de radio intenţionat. Depeşa de la Paris îl ajunge taman în Ardeal, unde îi vrăjea pe naţionalişti : “românii sunt factor important al civilizaţiei în aceste regiuni”. Dar a fost şi puţintică răzbunare pe veşnicii “dujmani”, care ameninţau că vor intra în Bucureşti doar cu o trupă de honvezi. 4 generali aliaţi aveau sarcina de a garanta împotriva oricăror excese . Clemenceau acuză: “…armata română pradă, rechiziţionează şi trimite în România însemnate sume de bani şi materiale de căi ferate, supunând Budapesta unei blocade inutile, care înfometează oraşul”. Nu vorbeşte IGh.B. vreo opincă arborată pe parlament. Aflăm doar că pentru campania asta, o parte din armată primise bocanci de la Antantă. Gh. Brătianu recunoaşte dezarmarea Ungariei: “Tot materialul de război urma să fie predat României (…) armata de ocupaţie prelua uzinele de armament, jumătate din întregul material de căi ferate, maşinile necesare construcţiei, 30% vite, 30% din utilajul agricol ca DESPĂGUBIRE PENTRU SOLDAŢII ROMÂNI ÎMPIEDICAŢI DE LA MUNCA CÂMPULUI, totul comparat cu condiţiile impuse de Aliaţi celor învinşi. America se opune acestei ocazii unice, care nu mai aşteaptă judecata puterilor învingătoare. Consiliul Suprem îi intentează României proces. America ameninţă că se retrage de la tratative. Generalul american Bandholtz scrie: “Forţa suntem noi; voi reprezentaţi doar ordonanţele” Brătianu-junior recunoaşte că au fost abuzuri, că “…au luat uneori mai mult decât aveau dreptul. În anii 20 mai rugineau prin gările noastre numeroase locomotive luate din Ungaria pe care TEMBELISMUL ADMINISTRATIV nu ştiuse să le folosească. Ocupanţii au lăsat în voia ei lovitura de stat care l-a adus sus pe Horthy Nicolae-întâiul”. I.I.C. Brătianu: “Ungurii nu au nici un interes pentru un acord cu România, din moment ce se considerau ocrotiţi de Înţelegere”. Interesant e faptul că un amestec în treburile interne ale Ungariei a avut un Diamandy, care încuraja unele elemente nearistocrate la colaborarea cu România. Tot în acest context aflăm cu mirare că “Ideile de unire par a fi fost răspândite de Ioan Erdely, care reprezenta la comandamentul armatei din Budapesta Consiliul Dirigent din Sibiu, fără o legătură directă cu guvernul din Bucureşti”. Alte revendicări: Diamandy şi Brătianu mai doreau “regiunea slovacă” de la Bekes Csaba şi Mako, până la confluenţa Mureşului cu Tisa. Era însă greu, spuneau ei, cu burghezii şi evreii. Bandholtz mărturisea că nutreşte “sentimente de ostilitate faţă de aliaţii noştri români şi sentimente prietenoase pentru inamicii unguri”. Nu ştiu de ce au fost întotdeauna greţoşi conducătorii României.
La Biograd ( am descoperit această localitate pe coasta dalmată ) se înrădăcinase credinţa că după “victoria” lor în Ungaria, trupele române se pregătesc să ocupe cu forţa “partea de vest a Banatului şi să izgonească pe sârbi dincolo de Tisa şi de Dunăre ; guvernul sârb şi luase măsuri militare în această regiune ”. Clemenceau, oficial şi presei: “Rapoartele comisiei interaliate ne arată că autorităţile militare româneşti continuă a goli Ungaria de resursele ei de tot felul…O astfel de atitudine va aduce pentru România cele mai serioase consecinţe”. De altă parte, premierul român: “Hoover ştie că aceste materiale constituie pentru noi necesităţi vitale, de aceea vrea să ne lipsească de ele (…) Subordonarea Conferinţei către America ia orice şansă serioasă de reuşită serviciului pe care voiam să-l facem păcii Europei Centrale. Ne retragem şi lăsăm totul în sfera de interese ale bolşevismului şi reacţiunilor monarhice”. O ultimă notă de corespondenţă a lui Brătianu I către Gh. B.: “Te rog a corecta CORECTITUDINEA (s.n.) gramaticală a textelor. Ora plecării colonelului D. nu-mi dă această putinţă”. Take Ionescu dispus să semneze “tratatul” cu Austria şi…cel al minorităţilor, în divergenţă cu Brătianu cel bătrân. Delegaţii americani amerinţă că părăsesc Parisul dacă nu se vor lua măsuri severe împotriva României, propunând excluderea ei dintre Puterile Aliate, ruperea relaţiilor diplomatice, blocada economică. Tratatul cu Austria se semnează fără delegaţia română. Demisia Brătianului urmează, căci acţiunea Budapesta a fost neautorizată. Un domn White spune: “Românii din Basarabia nu vor să ştie de România. Provincia a făcut parte din Moldova înainte de constituirea României”. I.I.C. B. era pentru “ocuparea efectivă a Basarabiei”. În urma unui ultimatum, guvernul Vaida acceptă, în fine, clauzele tratatului minorităţilor. “Astfel s-a încheiat politica de rezistenţă”. Politică ce urma a fi susţinută cu materiale de război, luate din Ungaria, folosite în lupta împotriva marilor trusturi. În viziunea războinicului fost-premier se prefigura astfel o nouă, considerabilă conflagraţie mondială. O spune autorul cărţii: “De s-ar fi folosit cum se cuvenea prada de război de pe Tisa şi de la Budapesta, am fi putut poate aştepta criza apropiată a politicii SUA , ce urma să îndepărteze acţiunea americană de interesele Europei. Dar materialele au ruginit şi urmaşii lui Brătianu ne-au zădărnicit împotrivirea”…”Unirea o datorăm războiului şi victoriei Aliaţilor”…”S-a văzut doar în Banat ce a însemnat faptul că sârbii ne-au putut-o lua înainte”…”efectul cel mai paradoxal al cuceririi Budapestei rămâne recenta adeziune a Ungariei la pactul antikomintern”. Incipit fascismul – HORTHY Miklos. Instalat de către armata română. Dictatorul maghiar nu-i iubea pe români și asta se va vedea abia în 194o.

Advertisements