România – periferia Europei

1.  Nu numai poziția geografică situează spațiul extracarpatic al României la periferia continentului. Administrația coruptă și înapoiată de pe Dâmbovița a distrus șansele celeilalte Românii, anexată după primul război mondial, să rămână în zona civilizației occidentale, ca o utilă locomotivă cu tracțiune spre Vest, pentru toată țara. Opulentul București a atras spre Est toate resursele dezvoltării economice, balcanizând și teritoriul intracarpatic, așa că nu e de mirare că suntem considerați, în bloc, o regiune periferică. Cum s-ar putea ieși din situația asta fără o împărțire administrativ-teritorială pe regiuni istorice?
Dialogând cu inflexibilii parteneri francezi, politicianul german Jozska Fischer sublinia ideea că în întâmpinarea globalizării nu pot veni decât acele formaţiuni statale „care constituie formule eficiente de colaborare internaţională. Paradoxal, FEDERALISMUL GERMAN A DEVENIT MAI MODERN DECÂT INVERSUL SĂU, STATUL NAŢIONAL FRANCEZ. Nu e totul să fii primul stat de acest fel, ci totul e ca formula să mai fie viabilă azi; să nu împiedice dezvoltarea în general şi în particular.
Există temeri că prin descentralizare și regionalizare provinciile române își vor recăpăta identitatea pierdută iar București va trebui să renunțe la ceva din monopolismul său profitabil ? Absolut exclus, imperiul nu mai există. Doar vecinătatea cu Ungaria a regiunilor vestice ar putea fi îmbunătățită, fără amestecul brutal al capitalei. Gelozia naționalistă a putut împiedica autostrada Timișoara-Szeged, refacerea căii ferate Cenad-Mako, decolmatarea canalului Bega etc. Ca un bun ceaușist, Băsescu a contribuit la izolarea celui mai productiv județ din țară, după Ilfov.
2.  Pacea wilsoniană și-a arătat, pe lângă virtuțile incontestabile și regretabilele erori. Pastorul credea că a eradicat războiul, implantând, de fapt unul la fel de distructiv. A binecuvântat țări naționale care ulterior s-au destrămat. Românii cred, probabil, că în 1919 țara lor trebuia să copieze modelul francez, ca stat național și unitar, numai că interesele Franței erau cu totul altele…
Conform profesoarei MARGARET MACMILLAN din Toronto, în cartea ei, „Paris 1919. Six months that changed the world”, Conferinta de pace de la Paris din 1919 a marcat „triumful principiului naționalitatilor si organizarea Europei Centrale și de Est în state nationale, eliminând imperiile. Pe de o parte, erau micile natiuni care se angajasera într-o asemenea conflagrație in principal din motive strict nationale iar pe de alta statele mari, indeosebi Franta si Marea Britanie care aveau alte scopuri. Aceste tendinte franco-britanice sunt expansionist-teritoriale, cele mai evidente reflectându-se in substituirea Imperiului Otoman…Ele luau sub protecție popoare neajunse la stadiul de națiune”. Doamna Macmillan susține și ea că la Paris s-au pus bazele celui de al doilea război.  (Aceeasi autoare il critica pe Ion I. C. Brătianu pentru că revendica nu numai Transilvania istorică, ci si Crisana, Maramures, Banat, că voia “sa taie adânc în Ungaria”, ca si cum ar fi fost vorba de teritorii legitime etnic ale acestuia.)
Gh.I. Brătianu constată euforic că “Woodrow Wilson era singurul șef de stat care a coborât în arenă, primind să ia parte activă, ca prim delegate al țării sale, la lucrările Conferinței. Dar, deși ieșise din rezerva ce i-ar fi impus-o poate situația sa de președinte al celei mai puternice republici, el se socotea și pe mai departe ca un arbitru, arbitrul păcii și al dreptății omenirii. El aducea justiția, el îi statornicea legile. ”(O supra-putere, deci, un arbitraj internațional. Și totodată una din slăbiciunile esențiale ale Păcii din 1919. N.n.)
3.   Federalizarea Uniunii Europene, propusă de Joschka Fischer, a fost respinsă mai ales de către partizanii „Europei patriilor”. Susţinătorii acestui concept pledează pentru menţinerea statelor naţionale unitare în interiorul UE şi neafectarea suveranităţii şi independenţei naţionale. Sub obsesia războiului  din fosta Iugoslavie, declanşat în urma unor conflicte naţionaliste, Fischer a susţinut atunci că integrarea europeană reală se va realiza doar în momentul cînd diferitele state vor reuşi să-şi depăşească egoismele naţionale şi pretenţiile la o suveranitate extinsă, în conformitate cu un acţionism geopolitic depăşit. El a avansat ideea (în anul 2000) transformării UE în Statele Unite ale Europei pornind de la modelul experientei federalismului Germaniei. Parisul nu a lasat nici o speranță unui astfel de curs. Franța se mai consideră putere învingătoare în războiul Coalitiei împotriva Germaniei și nu va accepta federație de state. Acesta să fie modelul după care guvernanții României nu acceptă regionalizarea, confundând-o cu…federalizarea teritoriului? Ar implica asta modificarea calității de stat național-unitar? Evident NU.
Să zicem că tot sentimentul de învingătoare în războaiele cu Germania le dă românilor confortul franțuzesc al statului național-unitar-indivizibil. Prea puțini cunosc însă una din cauzele intrării în război alături de Rusia. Constantin Stere susţine că, în ceea ce priveşte propaganda antantistă, Rusia a transmis sume importante de bani presei aservite. În acest sens este citată o telegramă din Stockholm: „Agenţia telegrafică din Petersburg despre dosarul corupţiunii din România: ministrul Poklevski transmite d-lui Take Ionescu un ajutor în sumă de 350.000 franci pentru coruperea presei româneşti…” N. Petrescu Comnen, iniţial un antantist afirmă: „Înfrângerea României a fost scontată, pregătită de politicienii din Petrograd, care se temeau pentru Basarabia lor, un oarecare Polivanov spunându-i ţarului Romanov: Acum îi avem în mână, nu ne vor mai scăpa!
4.  Să revenim la conceptual de periferie atribuit țării noastre de eseistul și istoricul american Daniel Chirot (născut în Franța) în cartea „Social Change in a Peripheral Society. The Creation of a Balkan Colony”“: „Politica României în Primul Război Mondial nu prezintă interes pentru acest studiu…Nu s-a întreprins nimic…După ce obţinuse promisiunea că va primi Transilvania ca răsplată, România a atacat Austro-Ungaria…
Regele a proclamat o reformă agrară pentru a pune capăt agitaţiei în rândul armatei compuse din ţărani…guvernul se temea de o contaminare ideologică”. Niciunde nu se spune ceva de “Unirea cea Mare”…În schimb reforma agrară a împiedicat extinderea revoluţiei…Dezastrul economic ce a urmat reformei a fost din vina demografiei, adică populaţia “crescuse” și se practica aceeași agricultură a parcelelor mici, de subzistență, ca și în secolul XXI. Ferdinandismul i-a molipsit și pe creatorii epocii postrevoluționare. (N.n.). Soluţia, subliniată de experţii anilor 20-30 ar fi fost industrializarea,
Din motive “rămase obcure”, soluţia aceasta s-a aplicat abia după 1944 (Chirot considerând că a fost absolut necesară). Iată că dezindustrializarea din zilele noastre adâncește o criză rămasă nerezolvată. (Nota noastră.)
Chirot găsește în principate o “tradiţie antisemită”, răscoala din 1907 pornind, în principal, împotriva arendaşilor evrei. Au fost şi scenarii conform cărora agenţi străini au declanşat răscoala. Aceştia însă nu au fost găsiţi niciodată…
Ortodoxismul a reprezentat o piedică în dezvoltarea generală, dar carturarii greco-catolici ai Școlii Ardelene, educati in scolile catolice ale Occidentului au produs cel mai mare act de transformare culturală pe care l-a cunoscut acest popor. Vaida Voevod face, la vremea sa, o deosebire tranșantă între Est și Vest: „Unirea noastră cu România veche nu putea să urmărească în niciun caz scopul ca noi, cu cultura noastră vest-europeană, să devenim un morman de mizerie. Noi, politicienii din Ardeal, ne-am urmat şcolile într-o ţară cu 52 milioane de oameni, şi nu într-un stat balcanic. ”

Chirot consideră că Valahia a fost  o zonă marginală şi exotică a continentului. “Asemenea societăţi nici nu merită a fi studiate”, întrucât ele depind de statele mari, unde se află toţi factorii care le influenţează. Valahia ar fi fost o societate “proto-colonială”, apoi “neo-colonială”, exportatoare de grâne, eventual către Anglia, care avea tot interesul să primească cerealele, nu să şi stimuleze o “democraţie parlamentară românească” inteligentă, conştientă de sine şi mai…zgârcită cu exporturile de tip colonial. “Contactele intense cu Occidentul nu au dus la o creştere semnificativă a producţiei agricole…”

Întreaga evoluţie a societăţii s-a desfăşurat într-o direcţie opusă celei a societăţilor occidentale. “De ce nu s-a conturat un stat naţional în secolul al XVI-lea? De ce forţele pieţei capitaliste au dus la o formă mai gravă de şerbie, în loc să ducă la industrializare, care a fost amânată?” Se întâmplă totuși ceva ciudat cu cartea în discuția, care ar putea fi pus pe seama confuziilor tradiționale ale americanilor față de lumea de dincolo de ei. Din titlu, gândul ne poate conduce spre Balcanii sud-dunăreni. De fapt se produce includerea spaţiului românesc în zona balcanică, extinsă în Valahia. Totuși, în al doilea capitol se arată în acelaşi timp şi neajunsurile tratării compacte a Ţărilor Române, atât de diferite prin istoriile lor. O asemenea abordare  e comodă şi chiar legitimă, deoarece nu numai complexele balcanice s-au extins la Nord de Dunăre, dar și balcanismul valahic s-a extins, în fond, asupra regiunilor anexate după 1919. „Nu ne putem dispensa de un anumit nivel de generalizare. Există un număr de similarităţi uşor observabile în transformările sociale ce au avut loc în societăţi şi epoci diferite.” (p. 16).

Informaţiile cu privire la istoria socială a Valahiei folosite de autor sunt extrase din puţinele lucrări de istorie socială semnate de istorici români între anii 1950-1975, într-o perioadă în care s-au creat unele condiţii pentru cercetătorii străini să efectueze  studii în România. Sigur că  orgoliul naţionalist al unei bune părţi din istoriografia română nu ar accepta nici azi prea uşor o teză a Ţării Româneşti văzută drept colonie a Europei.

5.  De pe internet, o oarecare Angela Tocilă: “Dacă ardelenii vor pita și cuțitul la ei acasă ca să-și drămuiască și să se gospodărească el cum știe de când lumea, se găsește repede câte unul care ne-ar da cuțitul dar ar ține pita la București, ca să-și scoată lui miezul și apoi să ne-arunce și nouă o coajă, uscată dacă se poate, să nu ne-nvățăm cu binele cumva și să ne cerem și șunca… Mă întreb ce-ar fi dacă printr-un referendum regional ar decide ardelenii că vor autonomie, unguri, români, sași și ce-or mai fi pe-aici, că pe toți ne-ncape Ardealul… Ce-ar fi ? Ar trece cu batalioanele Carpații să ne impună pohta ce-au pohtit ? Ne-ar ține cu forța oare?” Un social-democrat ardelean, T. Mihali afirmă: „Să stea românii la ei acasă şi să ne lase în pace; totul este minciună, furt, dispreţ de drepturile altuia…opinia publică este cum vrea Guvernul să fie…La ei, cocota parisiană a învins pe institutorul german. Dacă n-au un război care să spele tot, furturile de armament etc., general Iliescu va trebui să dea foc Ministerului de Război. Ardelenii nu au nimic de câştigat cu noi, românii ardeleni; niciodată un ministru ungur nu şi-ar călca cuvântul, cum fac cei din România”. (No comment)

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s