Praha goticka

PRAHA GOTICKA /desen de L.Bureriu/

Desenul autorului
Desenele autorului

E.L.Bureriu

Relația mea cu Praga e una de tip special.  Făceam o adevărată navetă spre Europa Centrală,  parcurgeam distanța dintre gările Kelety și Nyugati, îmbătându-mă cu splendoarea imperială a capitalei maghiare, luând apoi expresul spre lunga distanță către orașul de aur, în care mă simțeam ca acasă, mereu la hotel Meteor și la biroul Organizației Internaționale a Ziariștilor, din Pariszka Ulica. (Metroul se construia abia atunci…). Cu obligatoriul peregrinaj la locația unde ardeau mereu lumânări în amintirea lui Jan Palach. Însemnările mele de atunci erau publicate la revista Orizont la care lucram și probabil că le voi folosi într-un volum de memorii. În acel moment românii erau bine văzuți în fosta Cehoslovacie, pentru gestul de a nu achiesa la invazia din 1968, când militarii sovietici, majoritar asiatici, se holbau consternați la mirajul quasi-occidental al urbei Praha-goticka și se mirau, în catedrală, cum dintr-un difuzor ieșea, la cerere, vocea unui ghid, și în rusește… Nu mă foloseam de bruma de simpatie stârnită de pașaportul românesc (pentru scurt timp, după poziția României la invadarea Cehoslovaciei de trupele Tratatului de la Varșovia) pentru că aveam plăcerea vorbitului în germana pe care o știa cam oricine. Cu toate că autoritățile cehe deportaseră brutal și masiv populația germană după al doilea război mondial, inslusiv pe sudeții mei, nu apartenența la cel de al II-lea Reich, ci aceea la Austro-Ungaria a implantat slavilor care nu aveau încă țară, o genă germanică, așa că unui  neamț i se răspundea firesc, politicos, peste tot. Minus la sediul unde se organiza Festivalul de jazz. Tinerii acelui nucleu tare își etalau doar englezeasca. Probabil tot din ostentație naționalistă față de limba vorbită în cealaltă invazie, ne-slavă, dar nu le ajungeai cu prăjina la nas și pentru simplul fapt că britanicul Bob Vallis acceptase să concerteze în subterana Sala Lucerna. Am primit totuși bilete gratuite pentru o săptămână (mă legitimasem, aveam pe carnetul OIJ, de jurnalist internațional legitimat, noua viză, cehească) și am avut revelația sălii underground. În subteran, într-un spațiu cât cel al unui de operă, cu balcoane. Ambianța festivalului internațional era una foarte diferită de disciplina și modestia străzii. Mulți tineri, mai ales străini, care dacă n-aveau scaune ședeau pe rucsacuri, erau și unii hippie autentici. Pe hol era o expoziție cu producturi ale firmei Supraphon și un bar unde se fuma și se bea whiskey. Se circula, era o mișcare browniană în timpul spectacolelor. Cred că am picat cam prost. Obișnuit cu ambianța jazz-clubului timișorean, unde se producea mult free-jazz occidental, tocmai la Praga, unde mai patrulau încă militari sovietici în civil, scena era invadată de un jazz-band din Moscova, îmbrăcat în alb-chelner, cu un repertoriu clasic american-rus din anii patruzeci. Așa că am urcat scările și drumul către Hrad, spre berăria Waldstein…

De atunci a venit revoluția de catifea, Havel și memorabilul discurs al lui Obama către praghezi.  Probabil că acum Cehia e din nou un land, după ce a lăsat să se desprindă relicva Tratatului de Pace aberant și nedrept de la Paris din 1919 – Slovacia. Iar Praga, unde încă din anii pe care i-am evocat se începuse săparea metroului, acuma acesta e gata. Dar e mai tânăr cu vreo două secole față de acela din Budapesta.

 

Advertisements