Război scăpat de sub control

„Dicke Bertha”
„Dicke Bertha”

În 1914, între sancţionarea terorismului printr-un act punctual şi dezvoltarea unui conflict de largi proprorţii au excelat o serie de erinii scăpate de sub control, prostii, acte nesăbuite, conflicte reale sau inventate. Greşeala aparţine celor ce au pus cap la cap acest şir de slăbiciuni omeneşti, fără să-şi dea seama că amorsează o maşină infernală.
Aparent, nimeni nu dorea un astfel de război, însă toţi l-au început cu o veselie aptă pentru o cauză mai bună. Fâlfâiau drapele, cântau fanfare, noile uniforme stârneau pasiuni şi admiraţie. Panslavismul se dorea mai mult decât o doctrină, Sanctificarea recentă a țarului rus mi se pare o paradă de prost gust.
Germania nu se simţea comod, cu o populaţie numeroasă încadrată în mijlocul unei Europe, în vreme ce Franţa sau Anglia aveau căile deschise pe toate mările, spre coloniile lor, sfidând cu nonşalanţă Puterile Centrale. Înghesuită de Imperiul Austro-Ungar, Serbia nu-şi dorea, totuşi, o relaţie proastă cu acesta. Mai ales în contextul în care se ştia de un Project al principelui moştenitor de a rezolva multietnicitatea teritoriului printr-o federalizare care să includă chiar şi amici tradiţionali, precum România, și de ce nu, Serbia. În ultimă instanță, cu cinism, se poate spune, monarhul nici nu a prea regretat atentatul de la Sarajevo.
Victorios în războiul cu burii, Churchill se bucura de o oarecare notorietate, așa că, încă neocupând apartamentul din Downing Street, se mulțumi cu titlul de lord al Amiralității. Conform afirmațiilor nepotului său, care a îngrijit o ediție a Memoriilor demnitarului, Churchill avea o legătură de sânge cu Statele Unite, mama sa, quasi-necunoscută în Europa, fiind descendentă dintr-o indiancă irocheză din Ontario. Nasurile fine ale demnitarilor britanici n-au făcut prea mult caz despre acest metisaj. Pofta de război ale acestui adevărat kriegerische Lehrer l-a cooptat și pe viitorul președinte al SUA să participe la asaltul împotriva deranjantelor Puteri Centrale.
Franța contribuise din plin la instabilitatea europeană sprijinind Rusia fățiș, adică edificându-i infrastructura feroviară grație căreia trupele puteau fi aduse într-un timp mai scurt la mobilizarea cea mare. Cu puțin timp înainte ca furtuna de foc să înceapă, președintele Poincare se întorcea, sfidător, pe un pachebot luxuriant, de la vizita întreprinsă la prietenii săi ruși.
ZAUBERBERG-ul lui Thomas Mann conține o uriașă metaforă a dezbaterilor doctrinare din preajma Marelui Război. În LA EST DE EDEN Steinbeck îi descrie pe voluntarii care defilau în sunet de fanfară, în timp ce fermierii se profilau cu voioșie în prepararea conservelor din producerea cărora vor ieși îmbogățiți în urma războiului European.
Cu timpul s-au mai devoalat niște adevăruri, au mai ieșit la lumină documente secretizate a căror ascundere a determinat interpretări mincinoase. Corul celor ce au cântat pe o singură voce vinovăția Germaniei a început să se disipeze.

RĂZBOIUL LIMITAT
În Balcani apar pogromurile croaţilor catolici austrofili contra sârbilor care-şi căutau sprijin la ruşi.Austriecii erau suspicioși, Franz Ferdinand, după anexarea Bosniei-Herzegovina îi şi spuse principelui Carol că sârbii vor să-l ucidă. Informaţia venea de la ambasadorul Serbiei, care nu-şi dorea ostilitatea imperialilor.
Vizita lui Franz Ferdinand voia să potolească naţionalismul sârb; căci războaiele balcanice din 1912-13 au consolidat Serbia. După atentat, Austro-Ungaria au sperat la un război limitat cu Serbia. Dacă nu intervenea punitiv, chiar simbolic, îşi pierdea credibilitatea internaţională.
Fruntaşul croat Ivan Frank declară: „„Azi la Sarajevo au fost ucise mândria şi gloria monarhiei, protectorul Croaţiei, urmaşul la tronul Croaţiei. Sârbii, aşa-numiţii noştri fraţi, care pretind a fi acelaşi popor ca al nostru, au lovit în inima poporului croat. Sârbii au ucis pe protectorul creştinismului şi slavismului în monarhie. Răzbunare!””

SCRISOAREA KAISERULUI
Cităm din “Die deutschen Dokumente,17, p. 335, 29 iulie 1914”. Kaiserul Wilhelm al II-lea a scris ÎN ENGLEZĂ vărului său, ţarul Rusiei:
„„Dragă vere,
Cu cea mai mare îngrijorare aflu de impresia pe care o creează în ţara ta acţiunea Austriei vizavi de Serbia. Agitaţia fără scrupule care s-a desfăşurat în Serbia ani de-a rândul a dus la un atentat odios, căruia i-a căzut victimă arhiducele Franz Ferdinand. Mentalitatea care a împins Serbia să-şi asasineze propriul rege şi pe soţia lui domină încă în această ţară. Vei fi fără îndoială de acord cu mine că amândoi, tu şi eu, avem interes, ca de altfel toţi suveranii, să insistăm pentru ca toate persoanele moralmente răspunzătoare de acest asasinat abominabil să-şi primească pedeapsa pe care şi-o merită din plin. În acest caz politica nu joacă nici un rol. Pe de altă parte, înţeleg prea bine cât de dificil este pentru tine şi guvernul tău să înfruntaţi ridicarea opiniei publice. Iată de ce, ţinând seama de cordiala şi duioasa prietenie ce ne uneşte pe amândoi prin legături trainice de multă vreme, exercit întreaga mea influenţă pentru a determina pe austrieci să negocieze cu sinceritate spre a ajunge cu tine la o înţelegere satisfăcătoare. Nădăjduiesc cu încredere că mă vei ajuta în eforturile mele de a aplana dificultăţile ce ar mai putea interveni. Al tău devotat şi sincer prieten şi văr, Willy.””

RĂSPUNSUL FIARELOR
Drept răspuns, Sazonov, ministrul de externe rus, anunţă mobilizarea parţială, utilizată în conflicte locale, dar ţarul o semnează şi pe cea generală. Flota engleză e rechemată din imperiu la baza sa de război, Scapa Flow de Winston Churchill. El trăia în continuare într-un extaz bolnăvicios al dorinţei de război și într-o existență privată îmbibată de whiskey…

SCĂPAREA DE SUB CONTROL
După deteriorarea necontrolată a evenimentelor, Kaiserul Wilhelm a exclamat: „„N-AM VRUT AŞA CEVA !” ”Și Austro-Ungaria au sperat într-un război limitat cu Serbia. Nu doreau, inițial, nici un fel de expansiuni teritoriale. A intervenit însă Rusia, care a „europenizat” conflictul.

IORGA SÂRBOFILUL
Nicolae Iorga declara, despre politica Serbiei, într-un volum de memorii : „„Întru împlinirea idealului unei Serbii Mari, ei ţinteau Macedonia, spre Salonic, trecând prin Bosnia şi Herţegovina. Astfel se ajunse, după declaraţia de independenţă a Bulgariei, devenită Ţarat, să posede un imperiu, la anexarea celor ţeri sârbeşti. Şi un război general putea să pară iminent, cum şi era; singurele sfaturi ruseşti care se dădură sârbilor, pentru că la Petersburg nu erau încă pregătiţi, au împiedicat dezlănţuirea lui, ameninţătoare. Ce era să facem noi? Să rămânem alături de aliaţii pe cari ni-i dăduse teama de Rusia?…””(Austro-Ungaria, n.n.)

ÎN COADĂ DE PEȘTE
(La sfârşitul războiului, nici un oraş german nu fusese ocupat de învingători. Până în 1918, Germania rămăsese superioară, prin organizare şi eficienţă. Însă blocada instituită de Marea Britanie îi tăiase căile de aprovizionare.
Petre Pandrea: „„Idealul României nu mai poate fi decât unul de neutralitate, de scoatere a ţării din angrenajul satanic internaţional.””
Germanii propuseseră României o alianţă cu Suedia împotriva Rusiei.
„Aliaţii au câştigat războiul, dar au pierdut pacea, iremediabil” (N. Steinhardt.)
„În 1917 SUA intră în război după modelul Germaniei, fără ca cineva să fi dorit acest lucru. Până la urmă ei ar fi făcut orice pentru a se include în război, scufundându-şi propriile vapoare…”(Jean Louis Dufour, istoric.)
Nicolae Iorga tratează cu ironie demersul celui ce ar fi devenit premier al Austro-Ungariei, bănăţeanul Aurel Popovici : ”„Chel, microcefal, cu bărbuţă decisivă şi ţilindru pe cap (!), revoluţiona spiritele; ideea naţională, dar nu singură, ci cu Viena. Cu o nouă Vienă, nu a molâului, supravieţuitului Franz-Joseph, ci a Moştenitorului (arhiducele Franz Ferdinand, n.n.), om cu orizonturi , care cu gaşca austro-maghiară şi cu slavii, cu românii, va face Austria cea Mare, în forma federativă a unor state unite. Arhiducele Franz Ferdinand o promisese solemn lui Popovici. Zicea DA, respectatul şef al românilor din Banat, coprovincialul lui Popovici, Brediceanu…””
Petre Carp: „ „Cu MĂGARUL ACELA Ferdinand nici nu voi sta de vorbă!””
„„Război de operetă, cu aspect african, operă a unor muieri, regina anglă, doamnele Brătianu, Bibescu…Vinovata principală e Anglia.”” (Tudor Arghezi)

ARDELENII RIPOSTEAZĂ
Vaida Voevod, deja premier la Bucureşti: „„Unirea noastră cu România veche nu putea să urmărească în niciun caz scopul ca noi, cu cultura noastră vest-europeană, să devenim un morman de mizerie. Noi, politicienii din Ardeal, ne-am urmat şcolile într-o ţară cu 52 milioane de oameni, şi nu într-un stat balcanic. Nu toți politicienii înţeleg situaţia de la noi, cu oamenii noştri buni, de la ţară, având proprietăţi mici şi mari, administraţia noastră , sistemul nostru şcolar etc.”” Războiul ar fi putut fi evitat. Împăratul Carol, după asasinarea principelui moştenitor, plănuia să devină monarh al confederaţiei danubiene.

INTERVENȚIA ROMÂNIEI, ÎNTRE GREȘEALĂ ȘI OPORTUNITATE
Memoriile lui Marghiloman au fost arse în 1924 (eveniment fascist) pentru că autorul observa o clasă politică execrabilă. Reprezentanți ai acesteia considerau că, păstrând în plin război ţara în neutralitate, nu trebuie să facă nici un demers pentru a primi teritorii. Răutatea atribuită lui Marghiloman nu este reală; Brătianu dezinformase ascunzând faptul că Anglia oferea garanţii: teritorii vor fi acordate României chiar și numai în cazul păstrării neutralităţii. Premierul a promis, formal, o „neutralitate binevoitoare” Germaniei, ascunzându-şi intenţiile. Se pare că pe regină o angoasa mai mult. La moartea lui Carol I, unele glasuri radicale puneau chiar problema proclamării republicii!

SÂRBII AU AMENINȚAT CU UCIDEREA LUI FERDINAND AL ROMÂNIEI
Din Serbia se aud voci amenințătoare: „„Noul rege al vostru ori, merge cu noi, sau vom avea pentru dânsul un nou Sarajevo…”” Un Prinzip fără prinţipii urmând să tragă cu pistolul pe Calea Victoriei ! Guvernul român a rupt atunci Tratatul dintre români şi austro-ungari . Amicul asasinatului Franz Ferdinand, Aurel Popovici, afirmă că bucovinenii nu cer anexiune cu România şi se opune intrării armatei române în Transilvania. Îngrijoraţi erau şi dâmboviţenii: „N-avem material cu ce duce războiul nici două luni”. Falkenhein însă îi avertizează, din punct de vedere al Puterilor Centrale: „Dacă nu faceţi nimic, nu veţi primi nimic”. Atunci Brătianu a luat tunuri de la Nămoloasa, din celebra linie fortificată, şi le-a dus pe unde l-au conseiat militarii.
Franz Joseph se cam îmbăta deobicei seara şi atunci i se cereau peceți diverse, pe care le onora, semnând aiurea…Probabil că așa, cu neglijența cu care țarul a semnat și ucazul de mobilizare generală, și bătrânul împărat austro-ungar o fi semnat ordine punitive exagerate pe care militariștii săi voiau să le aplice Serbiei, care fusese de acord cu unele condiții puse de imperiu, dar nu era de acord cu amestecul în trebile interne, implicate de un control sever exercitat de habsburgi în ograda sârbească. Și astfel, cu un pahar de alcohol în plus se puse în mișcare mașina de război.

PRETENȚIILE SÂRBEȘTI
Fruntaşul sârb Marinkovici se plânge de procedeele neamicale ale României către Serbia: el şi ai lui vor cu orice preț Banatul. „Vârşeţul e teritoriu sârbesc. Timişoara în 1848 a fost recunoscută, prin rescript imperial, ducat sârb…” O dezinformare grosolană, Banatul timișean aparținând Imperiului Habsburgic. Ruşii găseau pretenţiile României exagerate: „…asta e tiranie, nu e colaborare. Ei, românii, câştigă teritorii imense fiindcă noi ne-am omorât oamenii; aşa că ne vom lipsi de ei”. Czernin, ministrul Austriei răspunde tranșant pretențiilor române: „„Brătianu tot întreabă ce dăm pentru neutralitatea lui. Ca în 1913, ar fi încântat să aibă câştig fără a trage sabia. Dacă vom fi bătuţi, România tot se va arunca împotriva noastră. Cine poate face atâtea concesii , dacă e vorba doar de o neutralitate?” Brătianu opiniază, înainte de a intra în război: „Să dăm drepturi transilvănenilor români? Mi-e teamă că aceasta nu va produce nici un efect în România.” Brătianu vede o rectificare de frontier㠖 „luăm Caransebeşul şi Haţegul, urmând deznaţionalizarea restului Ardealului”.” .

ROMÂNIA NU INTRĂ ÎN RĂZBOI PENTRU SATISFACȚIA ROMÂNILOR DIN ARDEAL
La Bucureşti, curteanul reginei, Costinescu, anticipează poziția regatului vizavi de conaționalii imperiali: ”„Când vom face război, nu va fi nici de dragul ruşilor, dar, nici pentru aşa-zişii fraţi din Ardeal..”.” Prințul Ştirbey îi împărtășește opiniile: „ „Doar din cauza Transilvaniei şi a românilor de aici, n-o să ne oprim din drum şi să pierdem totul, nu înţelegem să sacrificăm Basarabia din cauza pretenţiilor transilvănene”.”
Czernin observă direcția în care se duce politica României: „„Brătianu nu-şi dă nici cea mai mică osteneală să discute cu noi…Cu Brătianu nu mai tratăm. Care neutralitate? Două torpiloare ruse sunt deja la Cladovo…””
Social-democratul ardelean T.Mihali a fost umilit în România. El răspunde: „„Ungurii nu sunt aşa. O promisiune este întotdeauna ţinută.””
Maşina de război a Puterilor Centrale decide: „ întrucât România nu se va mişca, nu se va pertracta nici o afacere cu ea”. Bethmann-Hollweg, premierul Austriei, are idei: „„Ne vom ocupa mai degrabă de Bulgaria şi vom face o Bulgarie Mare, din moment ce nu aţi dorit o Românie Mare…”” Serbarea în onoarea aniversării împăratului austro-ungar s-a ţinut totuşi la Bucureşti, Brătianu însă, laş, dispărând din capitală în acele zile, pentru a nu da explicații.
Același social-democrat ardelean, T.Mihali afirmă clar: „„Să stea românii la ei acasă şi să ne lase în pace; totul este minciună, furt, dispreţ de drepturile altuia…opinia publică este cum vrea Guvernul să fie…La ei, cocota parisiană a învins pe institutorul german. Dacă n-au un război care să spele tot, furturile de armament etc., general Iliescu va trebui să dea foc Ministerului de Război. Ardelenii nu au nimic de câştigat cu noi, românii ardeleni; niciodată un ministru ungur nu şi-ar călca cuvântul, cum fac cei din România”.” (“Un război care să spele tot”…De altfel si regele sustinuse că “Ne trebuie razboiul” care să purifice putregaiul intern. Și ce l-a mai purificat, de se vede până azi…
Brătianu promisese că niciodată, că el, ca şef al Guvernului, nu va declara război Germaniei. Falkenhein a scris că după război ar dori să-l cunoască personal pe acest domn, deoarece nu a văzut niciodată un om în stare să mintă ca premierul român…

POVESTEA REGINEI MARIA
„Povestea vieții mele”, memoriile reginei Maria a apărut în Editura „Adeverul S.A.” şi a fost tradusă din limba engleză de Margarita Miller- Verghy. Maria se supărase pe țară.
“Aţi fost mândri să IMPORTAŢI o prinţesă de neam mare. Este între noi o diferenţă: sunt anglo-saxonă, iar voi sunteţi LATINI . La voi nimic nu e sfânt, vă bateţi joc de toate. Nu mă pot prinde în luptă cu meşteşugita voastră FĂŢĂRNICIE. M-am hotărât să părăsesc ţara. Totul s-a sfârşit între noi…”
Bătrânul Carol I era bolnav, la începerea Primului Război Mondial; nutrea gânduri negre şi dorea să se autoexileze, din ţara care-l primise ca salvator, iar acum, conform „dorinţei poporului”, copios instigat de nomenclatură, ar fi trebuit să rupă documentele Alianţei cu Austria. Şi a fost silit să le rupă. Deja fruntaşul liberal Costinescu, despre care se spune că îi făcuse lui Nando un copilaş cu zvăpăiata Maria; acum o conseia blajin, patern, în toiul protestului ei, să-şi trădeze familia: „Chiar dacă Prinţul (viitorul rege Ferdinand, n.n.), soţul Alteţei Voastre, găseşte de cuviinţă să urmeze pe Unchiul Său în exilul impus de el însuşi, făgăduieşte-ne că vei rămâne cu noi împreună cu Fiul Alteţei Voastre, Carol şi dacă se poate, cu toţi copiii, pentru a duce mai departe opera începută de bătrânul Rege. Nu e cu putinţă şi nici drept să ne părăseşti în ceasul de grea cumpănă, când ştim că din toată inima eşti alături de noi”(pg.492). Nu ne putem decât încrede, cu tristeţe, în memoriile reginei Maria a României; paginile scrise cu nerv şi atestând o personalitate mai puternică decât aceea a lui Ferdinand, aflăm şi alte lucruri foarte interesante. Iată, în Austria, pe împăratul Carol „l-a detronat revoluţia în urma războiului mondial, deoarece copiii lui Franz Ferdinand nu erau priviţi ca având drept la moştenirea tronului”. Austria, ţărişoara “moştenitoare” a fostului imperiu, devenise republică NUMAI din cauza absenţei unui descendent al lui Franz Joseph, “autentic”. Dacă se găsea vreunul, ar fi fost alta situaţia Austriei? Oricum, prin persoana reginei Maria, însăși ANTANTA acționa chiar din interiorul României. Va fi prezentă și la Paris, după marele măcel, dar nu cu prea mult succes, date fiind evoluțiile discutabile, politico-militare ale României.

COLONELUL ANTONESCU DESPRE COLABORAREA CU RUȘII
ANTONESCU ne spune c㠄„…trupele ruse nu se clinteau şi continuau a privi, cu o indiferenţă de fiară, la tragedia sfâşietoare care se juca la picioarele lor. Comandanţii ruşi promiteau, se agitau, dădeau ordine, nimeni însă nu mişca. Intervenţia ruşilor ar fi fost decisivă”. Armatele române au reuşit să se retragă în Moldova, înapoia frontului format de Siret, „…unde comandamentul superior rus dorea să ne vadă, chiar de la intrarea noastră în acţiune. Inamicul şi ruşii SE COALIZASERĂ CU TOŢII PENTRU A NE DISTRUGE”… „Ruşii s-au instalat în Moldova ca cuceritori”. „Toate operaţiunile lor militare se reduceau în a jefui, teroriza populaţia, stăruiau din răsputeri ca misiunile aliate, Regele, Armata, Guvernul şi refugiaţii să treacă în Rusia, la răsărit de Nistru, să luăm, în condiţiile arătate drumul exilului şi-al morţii. ROMÂNIA ERA DESTINATĂ A FI ÎMPĂRŢITĂ ÎNTRE AUSTRIA, BULGARIA ŞI RUSIA. Şi pentru că nu vroiam să mergem să murim în Rusia, au decis să ne facă să murim la noi în ţară. Comandamentul rus ne-a impus să le punem la dispoziţie toate rezervele noastre alimentare. Deşi echipament şi armament fusese trimis de aliaţi, totuşi nimic nu sosea în ţară fiindcă de la Arhanghelsk la Iaşi totul dispărea…Lumea întreagă prinde a avea încredere în armatele revoluţionare, când”…începe marea fugă a ruşilor de pe front, cu ordin chiar de la Kerenski, şeful guvernului provizoriu. Acum va începe un mic război româno-rus: „…Între duşmanul invadator şi aliatul trădător şi jefuitor nu era greu de ales. Soldaţii ruşi trec inamicului, pe parale şi băutură, armele şi aprovizionamentele, tot frontul se transformă într-o tarabă. Am fost nevoiţi să slăbim frontul şi să răspândim din forţele noastre prin Moldova; vânătoarea de ruşi a fost scurtă. Sperând în constituirea unui front ucrainean, am încercat să-i oprim cu forţa. Şi s-a încins atunci între noi şi ruşi, în spatele întregului front, o luptă inegală, scurtă dar sângeroasă, zadarnică”.”

CONSPIRAȚIA DECONSPIRATĂ DOAR ÎN ANII ȘAPTEZECI

CHURCHILIADA ȘI ROOSEVELTEEA. Obsesia scenariilor este bazată pe deconspirarea unor documente, care a demonstrat faptul că de unde nu e foc nu iese fum. Abia în jurul anilor șaptezeci s-au aflat mai multe despre adevăratul scenariu al scufundării LUSITANIEI.
Presedintele Wilson ajunsese la cârma SUA sprijinit de bancherii din “Trustul banilor”, care-și dorea intrarea Americii in razboi din interese proprii,. dar 83% dintre americani se împotriveau, așa că trebuia comis un scenariu. O capcană întinsă germanilor.( Istoricul LUCIAN BOIA a publicat la Humanitas o carte cu mare deschidere spre adevăr, TRAGEDIA GERMANIEI, 1914-1945. )
Colaborator al acțiunii secrete a fost, bineînțeles războinicul Winston Churchill, “der kriegerische Lehrer”. Co-autor, Roosevelt, pe atunci secretar al Marinei. Wilson și-a ambarcat și vreo 120 de americani, pe lângă cei 1000 de pasageri ai pachebotului britanic, tras la cheul New Yorkului, dar și munitii pentru Marea Britanie, încărcate de muncitori germani, anume angajați pentru a colabora cu spionajul german ca informatori…Germania a avertizat SUA să nu trimită vase în zona unde patrulau submarinele U-Boote, prin intermediul ziarelor newyorkeze, în care îndemnau pasagerii americani să nu se ambarce pe Lusitania..Și vasul, datorită mai ales explodării muniției s-a dus la fund în 20 de minute, cu toți pasagerii.
Acţiunea germană cu acest război submarin (ce e drept, interzis pe atunci) era însă determinată de blocada impusă de britanici porturilor hanseatice, oprind transportul de hrană din colonii. Nenumăraţi copii au murit în Germania de foame. Din 1776, SUA au evitat, la ordinul lui Washington, implicarea în disputele din Europa. Pretextul imixtiunii SUA în război a fost legat şi de un pretins plan secret german de a convinge Mexicul să-şi atace vecina, niciodată dovedit. Până la intervenţia Americii, spre sfârşitul marii conflagraţii, nu existau învingători reali.

ROMÂNIA A PRELUNGIT RĂZBOIUL
În 1916 Hindenburg a declarat că în caz că România ar fi intrat în conflagrație de partea Puterilor Centrale, chiar fără să tragă un foc, situația ar fi fost echilibrată și, conform unor vechi tradiții europene, părțile ar fi căzut la pace.

TRĂNCĂNEALĂ LA TRATATIVELE DE PACE
Trei camioane de hărţi pentru Europa ! Când SUA declara război Germaniei, în 1917, preşedintele Wilson înţelege intervenţia ca pe o “Cruciadă”, America trebuind să impună bătrânului continent principiile democratice pe care acesta “nu a ştiut să le dezvolte”; o Europ㠓a naţionalităţilor” urma să răsară postbelic din cenuşa imperiilor. În volumul “Geopolitică şi geostrategie” (tradus la Bucureşti în 2001) istoricul francez Paul Claval consideră că Wilson nu prea cunoştea situaţia etnică în care se implica. O oaste de 150 de oameni lucrase de zor la hărţile pe care urmau să le folosească participanţii la Conferinţa Păcii. Se detaliază zonele cu probleme fierbinţi. Rezultă hărţi, care abia încap pe un vapor și traversează Atlanticul. Găsesc o definire a unei formule statale conformă cu principiile wilsoniene: “Noile state trebuie să fie viabile, ceea ce obligă ca elementele strategice ale reliefului să fie luate în considerare atunci când sunt trasate limitele lor. Nu vor putea supravieţui decât dacă teritoriile lor vor avea resurse suficiente, şi posibil, complementare”. După rectificarea wilsoniană, istoricul american Isaiah Bowman se întreabă: “Noua lume are şanse să se bucure de pace?”

NICI CHIAR AȘA !
Istoricul american Eric Hobsbawn: găsește argumente pentru neînceprea unei conflagrații mondiale: 1.) „Anglia, în declin, ar fi putut fi repede deposedată de colonii de către germani, Franţa era în inferioritate demografică şi economică. Chiar fără o conflagraţie, Germania mai putea aştepta o creştere naturală. După victoria discutabilă a aliaţilor, în 1918, trebuiau redistribuite uriaşele spaţii goale rămase în Europa, oferite mişcărilor naţionaliste, încurajate în măsura în care erau antibolşevice. Puii Tratatului de la Versailles, inclusiv conflictele dintre unguri şi români referitoare la Transilvania nu ar fi putut să existe înainte de 1914 . Finlanda, statele baltice, Basarabia ar fi fost redate Rusiei, dacă nu venea revoluţia . În Cehoslovacia şi Iugoslavia nu exista nici un precedent istoric pentru un stat, nou-createle state, cu excepţia Austriei şi Ungariei, nu erau mai puţin multinaţionale decât predecesoarele lor. Paradoxal: deposedate de teritoriile cu populaţie mixtă, cele două ţări, foste gestionare de imperiu ajung într-adevăr naţional şi unitar; Serbia s-a triplat, România s-a dublat, puzderie de minorităţi au fost anexate noilor state; şi s-a văzut ce probleme vor crea aceste minorităţi şi cum niciodată aceste probleme nu s-au rezolvat, căci nu s-a dorit.”
2.) I.G.Duca afirmă : „„Carol I i-ar fi mulţumit lui Ion I. C. Brătianu pentru că l-ar fi împiedicat să facă o greşeală, dacă s-ar fi alăturat Puterilor Centrale.” Încăpăţânarea şi nepriceperea lui Brătianu au lezat interesele naţionale . Brătianu a venit la Paris cu aerele dictatoriale de la Iaşi”. După cum spune S. Watson, în timp ce “multe naţiuni europene se străduiau să fie reprezentate de toate regiunile, politica românească era încredinţată, la Paris, unui singur om”. Generalul Prezan, conform lui Gh.I.Brătianu, “stătea retras la moşia lui din judeţul Vaslui pentru o examinare mai completă a situaţiei militare”. Că Marghiloman “îşi juca ultima carte anunţând regelui că dăduse dispoziţii trupelor noastre să treacă graniţa Bucovinei, de acord cu austro-germanii”, căci, vorba lui I.I.C. Brătianu, “dacă armistiţiul se va fi încheiat fără întârziere, gestul nostru militar n-ar avea o importanţă”. În cea mai mare grabă, regele promite reforma agrară pentru că trebuia să se intervină militar pentru ştergerea păcii ruşinoase din 1918. Gh. I. Brătianu: “…textul ultimatumului pe care regele îl trimitea lui Mackensen, somându-l să capituleze în 24 ore, iar de nu, armata noastră îl va ataca a fost citit de I.I.C. Brătianu miniştrilor aliaţi, înainte ca să fie expediat… Take, împreună cu Trumbici şi Paşici, asigurase de renunţarea României la revendicarea integrală a Banatului, înscrisă în tratatul de alianţă din 1916 şi admisese ca partea occidentală a acestei provincii să fie alipită Serbiei. Departe de a constitui pentru România un act inamical faţă de Serbia, lămurea I.I.C. Brătianu pe principele Alexandru, soluţia în chestiunea Banatului…” Princepele îi dădea cu chestiunea că Belgradul nu putea rămâne la graniţă şi poporul sârb din Banat nu putea fi părăsit”. Gh.Brătianu satirizează pe Lloyd George: „“degetul lui fantezist se plimba pe hartă, el spunând: Nu înţeleg de ce sunt atâtea discuţii pe chestiunea Banatului.” În timp ce se oprise deasupra Cernăuţilor”. “Problema centrală o constituia Banatul, asupra căruia stăruia îndărătnicia primului delegat sârb…Bătrânul Paşici, necunoscând limbi străine, îşi rezuma totuşi îndestul de elocvent apriga sa revendicare, ciocănind insistent cu degetul asupra hărţii şi repetând cu încăpăţânare Ba-nat, Ba-nat…” Gh.I. Brătianu recunoaşte nedreptatea făcută Germaniei la Paris, unde delegatul Rantzau refuză să semneze Tratatul, care arunca toată vina războiului pe germani: pacea “taie toate posibilităţile expansiunilor economice unui popor de 80 milioane”. În legătură cu rezistenţa românilor şi sârbilor la controlul supra chestiei minorităţilor, Wilson răspunse tranşant: „„Dacă consimţiţi la acest imens spor de teritorii, trebuie să acceptaţi şi acest preţ”.” I.I.C. Brătianu se radicalizează: „„dacă se va schimba Wilson din fruntea statului său, vor mai fi valabile pretenţiile actuale, nu se vor ivi noi interese? Care să nu mai fie acelea ale trusturilor evreieşti din spatele preşedintelui SUA”.” Gh.Brătianu, cu umor : „barba primului nostru delegat stârnea obiecţii în cercurile anglo-saxone. Desigur însă nu îndeajuns pentru a îndreptăţi favoarea pe care o arătau Serbiei, deoarece peste delegaţia iugoslavă cobora majestoasă ca un fluviu barba impunătoare a venerabilului Paşici”.

TRĂDĂTORUL MANGRA
Mitropolitul Transilvaniei, Vasile Mangra, care a trimis o circulară despre intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei în 1916. Nu mult după emiterea acelui act, se spune că s-a sinucis…Iată un fragment din nefericita circulară: „“România, căreia fiinţă i-a dat patria noastră, Ungaria şi cu sprijinul monarhiei s-a ridicat s-a legat de monarhia noastră cu contract de credincioşie a călcat făgăduiala de credinţă, a rupt peceţile contractului. Da, ei n-au ascultat porunca sângelui, n-au auzit chemarea fraţilor de o limbă şi un sânge de a ne da mână de ajutor, ca trupele regatului român să lupte împotriva duşmanului comun, care tinde la nimicirea patriei noastre şi la sugrumarea neamului românesc, să lupte în contra Rusiei cotropitoare. Au desconsiderat cele mai vitale interese ale neamului şi sub cuvînt că vin să ne slobozească, vin să ne facă robi muscalilor, vin înfrăţiţi cu hoardele ruseşti, care au jefuit şi au aprins bisericile lui Ştefan cel Mare. Faţă cu noul duşman veţi şti să luptaţi. Înălţatul nostru împărat şi rege, împreună cu luminatul său guvern ungar nu va întârzia a vă răsplăti, asigurând cele trebuincioase dezvoltării etnice, culturale şi economice ale poporului român din patrie”.” (Oradea, 5-21 sept. 1916).

FEDERALISM
Încercarea de a se realize o republică în Banat seamănă cu cea a unui grup de români care la Paris au pus bazele unei republici transilvane, stat care ar fi fost întrutorul viabil. S-ar fi realizat, de fapt, o federație română, idée care dă bătăi de cap politicienilor.
Dialogând cu inflexibilii parteneri francezi, politicianul german Jozska Fischer sublinia ideea că în întâmpinarea globalizării nu pot veni decât acele formaţiuni statale „care constituie formule eficiente de colaborare internaţională. Paradoxal, FEDERALISMUL GERMAN A DEVENIT MAI MODERN DECÂT INVERSUL SĂU, STATUL NAŢIONAL FRANCEZ. Nu e totul să fii primul stat de acest fel, ci totul e ca formula să mai fie viabilă azi; să nu împiedice dezvoltarea în general şi în particular”.

DIN PLEDOARIA CONTELUI APPONYI LA PARIS
„Din punct de vedere intelectual şi economic Transilvania este cu o sută de ani mai avansată decât România, de aceea alipirea ei la România va avea o influenţă nefastă asupra dezvoltării sale şi poate provoca tulburări cât se poate de serioase. Viaţa socială a maghiarilor şi a saşilor este mult mai diferenţiată. Procentul lor în profesiile calificate depăşeşte cu mult procentul populaţiei lor, asta nu se datorează protecţiei statului maghiar, în shimb, inferioritatea rasială a românilor se manifestă ori de câte ori le este lăsat spaţiu liber pentru iniţiativa privată. Naţiunea română este una tânără şi care nu şi-a descoperit conştiinţa naţională decât la mijlocul sec XIX. Religia sa este cea bizantină, limba ritului său este slavă, iar în Transilvania biserica românească şi-a câştigat independenţa datorită pricipilor maghiari protestanţi şi uniunii confesionale, pe care românii nu au putut-o realiza prin forţe proprii. Cruciadele, sistemul feudal, papalitatea, Sfântul Imperiu Roman, Renaşterea şi Reforma au trecut fără să lase urme asupra acestui popor. Dimpotrivă, naţiunea maghiară a luat parte la toate aceste evenimente . Poporul român nu a reuşit să scoată la lumină individualitatea rasei sale, nici să imprime un specific naţional instituţiilor ţării sale .Trăind într-un stat, alături de alte popoare românii nu au reuşit multă vreme să egaleze acele popoare, nu au reuşit să formeze UN STAT AL LOR; în Ardeal şi Banat elementul românesc nu a înfiinţat decât în ultima sută de ani instituţii proprii intelectuale şi economice, sub influenţa mediilor maghiar şi german . Acesta este şi motivul pentru care românii din Transilvania au depăşit cu mult în ultimul secol pe fraţii lor de rasă care trăiau în afara acestui amestec etnic, în propriile lor ţări, Valahia şi Moldova. În interiorul zonei carpatice primul stat veritabil a fost format în sec. al X –lea de către maghiari. În sec. XIV-XV, în urma invaziei turce în Balcani a crescut în mod considerabil imigrarea românilor de dincolo de Dunăre în Transilvania. Primul care a exprimat ideea că românii trebuie să fie urmaşii elementelor poporului roman care a rămas în Dacia a fost Bonfinius…Această teză a trecut prin operele lui Toppeltinus şi Cantemir în ştiinţa europeană şi a devenit o dogmă ştiinţifică. Anonymus, unicul cronicar care găseşte români la sosirea maghiarilor, nu este o sursă istorică autentică. Inspirată de o fantezie patriotică, această istorie nu redă istoria adevărată a cuceririi ţării de către unguri, ci o epopee, partea care se referă la români a fost INTERPOLATĂ ÎN ACEASTĂ CRONICĂ ABIA MAI TÂRZIU. Raporturile românilor cu saşii şi maghiarii au fost la fel de proaste ca şi cele cu populaţiile balcanice. Nu s-au putut obişnui decât greu sau deloc cu ordinea statului maghiar şi au fost priviţi peste tot, de la prima lor apariţie, ca un element perturbator, care nu respectă nici proprietatea individuală, nici ordinea socială, nici instituţiile juridice ale statului. A fost foarte dificil pentru guvernările Transilvaniei să obişnuiască acest popor cu o morală, cu ordinea socială legală, într-un cuvânt, să facă din aceşti păstori seminomazi un popor agricol şi muncitor, apt pentru civilizaţie…”

RECENT-DESCOPERITA SCRISOARE A LUI TRAIAN VUIA
„Când s-a făcut Unirea nu s-a pus nici o condiţiune. Au fost două momente istorice când trebuiau discutate condiţiunile Unirei: 1. Înainte de intrarea României în război…când România CU CONCURSUL MANDATARULUI PARTIDULUI NAţIONAL A STABILIT FRONTIERELE ROMÂNIEI NOUĂ, CARI AU SERVIT DE BAZĂ GUVERNULUI ROMÂNIEI ÎN TRATATIVELE SALE CU ALIAŢII (s.n.) 2.După armistiţiu, la Alba Iulia…Aici au lucrat oamenii noştri în mod copilăresc…trăbuia să precedeze un PACT BILATERAL întră guvernul Român şi mandatarii poporului nostru întrunit la Alba Iulia şi ratificat printr-o Constituantă. Toată Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din vechiul Regat l-au privit cu zâmbet…Când două societăţi fuzionează, se face un contract, un pact…Funcţionarii din Administraţie trebuia să fie recrutaţi din noile provincii…Baza anexării, după dânşii, trăbuia să fie sacrificiul participării la războiul european…Unirea n-a fost decât o anexare deghizată. Împrejurările, în special expediţiunea contra lui Kun Bela, i-a favorizat. Proba că, îndată ce s-au simţit stăpâni prin un ucaz au trimis la plimbare Consiliul Dirigent. Unirea n-a fost decât o anexare deghizată…(pusă pe seama naivităţii, lipsei de pregătire politică a ardelenilor, n.n.) Am atras atenţiunea dlor Bocu, Goga, Lucaciu, le-am spus că Unirei trebuie să-i dăm o bază juridică şi conformă dreptului internaţional. Am fost suspiţionat că voiesc Independenţa Transilvaniei. Ca să ne putem uni cu Regatul trăbuie să rupem cu Ungaria, să ne declarăm independenţi prin act bilateral. Când am văzut în ce mâini incompetente, peştii politici a Fanarioţilor este depusă soarta poporului aici, m-am retras…Pentru repararea erorii nu vom avea recurs niciodată, pentru că este în contrazicere cu tot trecutul nostru şi cu caracterul intelectualilor de la noi…N-am crezut niciodată că ungurii ne vor maghiariza…am avut credinţa că nu ne vom fanariotiza, acum mă tem că nu vom scăpa de acest virus bizantin, pentru că Fanarioţii dispun de mijloace care lipseau Ungurilor…ei nu par grăbiţi a ne ciocoi. Ei au probe istorice despre blândeţea noastră, răbdarea fără margini, răsămnarea…Ne vor lăsa să strigăm şi să ne lamentăm până ce vom obosi şi ne vom calma…

Dacă o nouă comoţiune europeană nu zguduie din temelii România Nouă, de acum 20-30 de ani ne vom trezi balcanizaţi, după ce am avut frumosul vis de a DEBALCANIZA PE FRAŢII NOŞTRI DE DINCOLO DE CARPAŢI.””

DIN VOLUMUL ÎN LUCRU „Capitulare necondiționată”

Advertisements