La mare distanță de București

1. EMANOIL GOJDU: “Domnul meu Bucureștean! Eu m-am născut în Ungaria, dezvoltarea și toată fericirea mea am de a o mulțumi națiunei maghiare; din copilărie am fost protejat de maghiari; deși toți au știut cum că sunt român ortodox; aceasta totuși nici un maghiar nu mi-a imputat; numai de la ei și între ei mi-am cîștigat o stare înfloritoare; dar pentru aceea nu s-a aflat unul care să-mi fi zis, să nu fiu român, – patria mi-o iubesc nemărginit, și pentru bunăstarea ei sunt gata în tot momentul a-mi sacra viața, și pentru aceea eu nu cunosc cauza maghiară altcum, decît sinonim cu libertatea comună (…), însă pe lângă aceasta ca un român de omenie – toate mijloacele cu care-mi pot ajutora națiunea, le-am căpătat numai de la maghiari. Acuma-mi spune mie, Domnule, e doar rușine a le mărturisi aceasta? Eu așa cred că ar fi un lucru necuviincios, necaracter a fi nerecunoscător și a nu mărturisi adevărul. E lucru greu a te capacita pe D-ta despre nobila inimă a națiunei maghiare. D-ta zici că nu-și înțelege misiunea un român, care vorbește bine despre maghiari; eu însă, care am crescut între maghiari, tocmai din contră zic: că tot acela, care asmute pe români asupra maghiarului e inamicul românului. Nu vorbesc despre România, acolo sunt alte împrejurări, ci despre românii de sub coroana Ungariei, căci aceasta-i toată fericirea ce- o pot aștepta numai de la buna co-înțelegere cu maghiarii, numai maghiarii sunt aceea națiune, cari te tratează cu binele – toate le împart cu alții, dar cu forța nu lasă a li se lua nimica, acela pe care soartea l-a destinat să locuiască într-o casă cu maghiarii, nu face alta, decît își dă cu capul de perete, dacă se-ncearcă să stoarcă ceva cu forța de la dînșii; cînd, de cumva le întinde mâna cu amiciție cîștigi mai mult decît ai sperat. Aceea o recunoscu acum Europa întreagă cum că toate naționalitățile din Austria, numai prin maghiari cîștigară.” (Sursa: “Viața și activitatea lui Emanoil Gozsdu”, de Maria Berenyi)
2. Capitala fascismului românesc. În cartea „Secolul extremelor XX” a istoricului britanic, profesor la „Leland Stanford University/California”, Eric Hobsbawm se spune: “Crucea cu Săgeţi din Ungaria obţinea 25% la alegerile din 1939, Garda de Fier s-a bucurat de un sprijin popular şi mai mare” Hobsbawm vorbeşte despre antisemitismul din estul Europei, unde “evreul reprezenta punctul de contact dintre modul de viaţă al ţăranului şi economia exterioară, lumea modernă şi conflictele ei”, (referire la popoarele slave, maghiar, român ). Acest antisemitism a oferit fascismului o bază largă, “mai ales Gărzii de Fier din România şi Crucii cu Săgeţi din Ungaria. “Dreapta română radicală, care făcea apel la pogromuri, inventase termenul „naţionalism” încă din 1890. Garda de Fier s-a sprijinit pe ţărănimea săracă”.
Fascismul a luat amploare mai întâi în ţările ale căror conducători erau de modă veche, reacţionari sau de dreapta, în ţări ca Ungaria, România, Finlanda…”.

3. VAIDA VOEVOD, într-o scrisoare către Iuliu Maniu, apărută pe internet în premieră și fragmentat, pledează pentru federalizarea României: „Eu nu găsesc altă soluţie pentru închegarea unităţii sufleteşti decât împărţirea întregului nostru teritoriu în 4-6 provincii. Acestea ar avea parlamente alese prin sufragiu universal (fie şi pe 10 mii [la] 1 deputat). Un minister parlamentar ar conduce agendele. Competenţa lor ar fi limitată cam în cadrele Consiliul Dirigent. Un guvernator ar griji ca sfera de competenţă stabilită prin constituantă se nu fie depăşită. În Parlamentul Regatului s-ar trimite de fiecare parlament provincial o cotă parte de deputaţi. Toţi împreună 60-120 (d.e.) ar forma acel parlament” (al României, n.n.)
Vaida, despre împărțirea Banatului, aprobată de București. „Idioţiile bărbaţilor de stat seamănă germenii războaielor! Urmează castrarea Torontalului de sus şi Timişului de jos, conform liniei roşii. Linia albastră indică propunerea primă a comisiei. Prinzând sârbii de veste, au alergat la Pichon– Clemenceau etc. Tardieu a supus chestia din nou comisiei şi astfel s-a făcut corectura prin care Vârseţul şi Biserica-Alba li să dă sârbilor. Baziaşul ne rămâne. Ce fleacuri imponderabile, uşurinţe criminale, bunăvoinţ de savanţi şi idioţii de bărbaţi de stat determină soarta a zeci de mii de familii, semănând germenii viitoarelor războaie! Ce ar trebui să facem!? Câte intervenţii s-au putut face s-au [făcut] şi le vom face şi pe viitor. Părerea mea e însă că avem lipsă de fapte. Înainte de toate mobilizaţi-i pe slovacii din Bichiş (din întregul comitat). Trimiteţi o deputăţie de câţiva membri care [să] aducă un memorand iscălit cu mii de iscălituri ori de antistiile comunale prin care să ceară anexarea către noi. Dacă puteţi îndupleca pe ungurii dintre munţi şi Tisa, oferiţi-le parlament etc (ce am propus în ultimul raport) arătaţi-le că dările de pământ etc. sunt incomparabil mai mici în România Mare decât în Ungaria Mică, de asemenea că vor avea sare, fier, lemn etc. Din Banat să vină o deputaţie de 2-3 români care să stăruiască pentru evacuarea trupelor franceze, apoi câte 2-3 din Timiş şi Torontal. Să vină de asemenea 2-3 şvabi, care în numele celorlalţi să ceară ca Vărşeţul, Biserica-Alba şi întregul Timiş şi Torontal se fie date României. Pâna ce Brandsch cu unul de ai noştrii vor pregăti deputăţia şi hotărârea, pregătiţi voi memorandul şvabilor şi românilor în limba franceză şi – de se poate – engleză. Bine ar fi dacă – fiind abia o divizie sârbească în Banat – s-ar naşte revolte în contra ocupaţiei sârbeşti şi populaţia ar trimite deputaţii la comandanţii francezi din Arad şi Lugoj, cerând evacuarea Banatului de sârbi. Acesta înainte de plecarea deputăţiei ori pe când or fi pe drum încoace, ca astfel se fie sprijinită stăruinţa deputăţiei prin referatele telegrafice ale comandanţilor francezi. Totul trebuie însă pus la cale cât de urgent, căci azi, mâine, ajungând un guvern – orice guvern!- maghiar la putere, ne vom pomeni cu Varjassy, Károlyi, Garami şi Fenegyemeghy la Paris. Babele rele care ne stăpânesc îl vor primi şi pe dracu’, numai se aibă o iscălitură pe pocita de pace.
Gábor Egry, istoric maghiar, comentându-l pe Vaida: „România ca federaţie… Oricât de ciudată poate părea azi multor români, ideea nu este nouă. După Marea Unire, aceasta organizare era dorită de o parte a elitei politice ardelene, în frunte cu Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-Voievod. Dar, cum rezultă din scrisoarea acestuia din urmă catre Maniu, planurile lor nu erau pe placul premierului României, Ion I C Brătianu, adept al statului unitar.
Cu experienţa autoorganizării politice şi a conducerii unei reţele dense de instituţii economice, sociale şi de educaţie, elita românilor ardeleni a ajuns după 1918 să conducă de facto o ţară. Consiliul Dirigent a reprezentat o formă veritabilă de guvernare autonomă, bazată pe tradiţiile administrative şi legale ale Ungariei şi Ardealului, foarte diferite de cele de peste munţi. Pe deasupra, acest grup nu avea de gând să renunţe uşor la putere şi vedea altfel organizarea României decât elita regăţeană a lui Ion I.C. Brătianu.
La Paris, în 1919, Vaida i-a prezentat liderului liberal un plan foarte detaliat al unei constituţii bazate pe principiul federativ. Uşurinţa cu care i l-a propus premierului şi cu care îi relatează discuţia lui Maniu sugerează că această acţiune nu era improvizată, ci parte a unui plan. Arată nu doar insistenţa acestui grup asupra unei soluţii administrative diferite, ci şi faptul că se vedea, cu mândrie şi curaj, ca egal al guvernului de la Bucureşti. Ideile lui Vaida se bazau pe sistemul administrativ şi juridic al Cisleithaniei şi tradiţia ideologică a federalismului centralist (imperial) -un curent nefamiliar elitei bucureştene, dar popular în Austro-Ungaria. Cel mai notabil plan federalist centralist a fost „Die Vereinigten Staaten von Gross-Österreich” al lui Aurel Corneliu Popovici, care, la fel ca Vaida, era membru al aşa-numitului „Cerc Belvedere” al Arhiducelui Franz Ferdinand.
Arhiducele însuşi s-a pregătit pentru viitorul său rol de monarh, plănuind să scape de slăbiciunile Imperiul, aşa cum le percepea el. El a cochetat chiar cu ideea înlăturării guvernului ungar cu ajutorul acestora din urmă şi al armatei. Vaida chiar a putut imagina un plan de uniune personală a României cu Monarhia Habsburgică.
În acest context, ceea ce Vaida ii propunea lui Brătianu nu era altceva decât o reînfiinţare a Austriei în cadrul României Mari! La sfârşitul lui 1919 Alexandru Vaida-Voievod avea să devină cel dintâi premier ardelean al României. El considera federalizarea drept cea mai uşoară cale de a reduce reprezentarea minorităţilor în Parlament.
Din contra, Brătianu işi justifica ideea de stat unitar prin nevoia unui aparat statal puternic, care să se opună pericolelor diversităţii. El însuşi nu era convins că toate provinciile împărtăşeau entuziasmul unirii. Vaida vede în sistemul ungar al administraţiei locale şi un mijloc de dezvoltare a „constiinţei autonomiste” în rândul românilor. El sugerează şi faptul ca diferenţele de cultura politica şi de societate între românii regăţeni şi ardeleni au reprezentat un impediment semnificativ în procesul unificării naţionale.”
Conform MEMORIILOR lui Vaida Voevod, proaspăt bucureștean, „Armata română, întregită cu contingente ardelene…ţinea ocupată Budapesta. Se manifestau primele conflicte între feciorii unităţilor de dincoace de munţi şi cei de dincolo. Ardelenii nu erau încă obişnuiţi să fie trataţi per: „tu”, „mă”, „mamă-ti”, „p…” etc. Şi pe deasupra cu palme şi pumni în faţă (…) Protestul era calificat drept rebeliune (…) Mobilizarea se făcuse pentru românii de confesiune gr. orientală sau gr. catolică, neputând chema sub arme ungurii şi nemţii, de altă limbă şi alte legi (…) La Budapesta a fost întronat, ca potrivit de a împiedica democratizarea instituţională a Ungariei, G. Diamandy, cel mai lipsit de scrupule din corpul apaticului rest diplomatic liberal. S-a făcut la Budapesta tot ce trebuia evitat şi nimica din ceea ce trebuia să se facă…tărăboi mare pe tema trădării Banatului prin Take Ionescu, a vânzării de ţară către nemţi de Marghiloman (…). În mijlocul acestei atmosfere de ţiganiadă politică, creată de cei mai distinşi fii ai României, a trebuit să duc negocierile cu marii aliaţi (…). Brătianu, ajungând şef al guvernului, chestiunea Banatului a fost lichidată cu Iugoslavia (…) referatele lui Tocineanu, maiorul-ofiţer de legătură în Banat, care ştiuse să procure textele telegramelor lui Fontenai, însărcinatul Franţei la Belgrad, referitoare la Republica Bănăţeană (…) Brătianu făcuse diversiunea răsunătoare pe tema Banatului spre a-l compromite pe Take Ionescu (…) Fireşte că şi Brătianu îşi dădea seama că majoritatea cotropitoare din Torontal nu era românească (…) el a dispus fără nici o emoţie să se voteze legea baterii ţăruşilor de frontieră bănăţeană între sârbi şi noi- CU TOATĂ OPOZIŢIA NOASTRĂ BĂNĂŢEANO-ARDELEANĂ (s.n.) căci (…) opinia publică era tot pe atâta de ignorantă în a-şi da seama ce este acela Banatul, pe cât de puţin aveau idee Clemenceau sau Lloyd George că Banatul (este) suprafaţa geografică aşezată de-a stânga Mureşului, care se extinde la apus până la Tisa şi spre miază-zi până la Dunăre(…) De Martone va fi fost singurul francez perfect documentat în privinţa Banatului. El trebuie să fi avut impresia că toţi românii eram cuprinşi de ţicneală (obsesie, n.n.), de un complex în privinţa regiunii Banatului…”
Autorul memoriilor pare mai mult un adversar de partid vizavi de liberalii bucureşteni. Altminteri, îmbrăţişează cu aceeaşi pasiune naţionalistă ideea cum că generalul francez din Timişoara dă apă la moară recent-proclamatei Republici Bănăţene şi implicit comunităţilor maghiară şi germană de aici. Mult mai bine cunoscute în Franţa, prin gradul lor de civilizaţie, decât românii. (Generalul francez acreditat la Lugoj e înjurat de istoricii români ai epocii pentru că era afemeiat şi iubea foarte mult unguroaicele din urbe…)
După un periplu prin Occidentul pentru care avea o oarecare vocaţie, urmă înglodarea în mocirlele intrigilor dâmboviţene, cărora le va împărtăşi mirosul. Acesta este dezavantajul în care se află un ardelean în postură de „român curat”.
4. DIN DEALUL CLUJULUI. La Editura Dacia, descifrăm apariţii interesante. Sub genericul „Literatură şi totalitarism”, două volume: „Am trecut prin iad”(I) şi „Călăuză prin infern”(II). Diferenţa de titlu se explică prin faptul că primul volum e semnat de Ion Pantazi, iar al doilea de Ştefan Ioan.I. Davidescu. Prefaţatorul Vintilă Horia afirmă: „Legiunea nu a fost o prezenţă politică întâmplătoare sau imitatoare…este inutil să ascundem sau să dispreţuim ceva care face parte din noi înşine. Oamenii lui Codreanu au întruchipat o filozofie românească…” Asemenea generalizări sunt, pe cât de neadevărate, pe atâta de nefaste. Cărticica având pretenţii doctrinare a pretinsului salvator al neamului este un document al barbariei, o subcultură fără relaţii cu fiinţa românească. O fi avut, la noi, „mişcarea” rădăcini mai vechi decât fascismul din alte ţări, unde acesta s-a brevetat cu largi consecinţe . O notă cât se poate de proastă, atunci când un personaj al cărţii afirmă: „Dar crimele nu le-au început ei, ei au fost primele victime ale lui Carol al II-lea”. Scuze, cu alte cuvinte. Dar și adevăruri: „Democraţia? Admiteţi ca toată această armată de proşti să fie egală cu Dvs? Uitaţi că la noi în țară voturile s-au cumpărat cu brânză şi ţuică?…Democraţia este bună acolo unde nivelul cultural este ridicat; în ţările înapoiate ea este unul din cele mai proaste sisteme de guvernare”…”Partidele politice dintre cele două războaie mondiale au fost ca şi inexistente; ca o consecinţă a acestui dezastru s-a născut Mişcarea legionară”…”Hegemonia germană însemna pentru noi mântuirea, cea rusească – sfârşitul. Germania reprezenta singura putere care se opunea Uniunii Sovietice, devenind aliatul nostru firesc”…Desigur, unele puncte de vedere sunt interesante, discutabile, reale. Documente, informaţii necunoscute nouă până acum sunt dezvăluite în cartea lui Pantazi.
Din Memoriile lui Vaida Voevod, apărute tot la Cluj, nu se poate să nu fie şi un mic dram de răutate, mai ales că, numit prim-ministru în perioada tratativelor de la Paris, mandatul i-a fost retras în scurt timp. Tocmai atunci îşi scria pamfletul anti-dâmboviţean:
„La Bucureşti am dat de un haos, care era însăşi temelia vieţii publice. Ne simţeam ca într-o casă de nebuni. Autohtonii găseau că totul e firesc şi bine. Ei vedeau în concepţiile noastre lipsa experienţei de a guverna…un fel de ţărani maniaci, bieţi boangheni declasaţi. Grandomania grofilor unguri, în contactul lor politic şi convenţional, era democratică, în comparaţie cu aceea a protipendadei parveniţilor politici bucureşteni…Take era şi el încolţit…negociază cu Paşici la Paris, pe tema Banatului, înainte de sosirea lui Brătianu. Revendicarea sârbească era un cap de pod în faţa Belgradului…ceea ce Take acceptase în principiu, Brătianu refuzând consecvent, spre a-l scoate pe Take Ionescu vânzător al Banatului, am pierdut Torontalul. Diversiunea a izbutit…Iorga savura situaţia, având ocazia să strălucească în aureola de mare pontif al naţionalismului integral, criticând pe toţi şi totul…Deputaţii din noile provincii nu înţelegeau nimic. Eram aproape singurul care îmi puteam da seama de miile de maşinaţiuni politicianiste, o noţiune neînţeleasă pe atunci de …E un abuz ce se practică în diplomaţia română de a numi miniştri în străinătate oameni bogaţi; aceasta înseamnă că statul român primeşte bacşiş”.
În perioada tratativelor de pace din capital Franței : „La Paris se acreditează intrigi că ardelenii ţin de habsburgi”. Pentru a acoperi micul imperialism al armatei române, Vaida minţea Antanta cum că românii nu se retrag din Budapesta din cauza…noroaielor ce fac impracticabile drumurile. Încă nu furaseră destul. Lloyd George observă că ordinele date deobicei de prim-miniştrii români nu se aplică în realitate , aşa că nu are încredere în ordinul de retragere dat de Voevod, din cauza unor antecedente de care era vinovat bătrânul liberal Brătianu. Să înţelegem că, dintr-o ură inimaginabilă faţă de un demnitar transilvan, România regăţeană îşi neglijează chiar şi interesele anexioniste şi că aşa-zisa „Mare Unire” s-a făcut mai mult prin efort naţionalist român transilvan, mai puţin prin intervenţionismul imperialist regăţean în Ungaria. „V.Antonescu mi-a refuzat orice colaborare…era prea ocupat cu încercarea meschinelor intrigi contra activităţii mele fără nici o consideraţie faţă de interesele ţării,” spune Vaida. Deocamdată, e clar: între idealismul românilor ardeleni şi gigantomania unor regăţeni, care credeau că li se cuvine jumate de Europă, pe care s-o bage în propriul lor ev mediu era o diferență majoră.
I.I.C. BRĂTIANU opiniază: „Să dăm drepturi transilvănenilor români? Mi-e teamă că aceasta nu va produce nici un efect în România.”
Brătianu vede o rectificare de frontieră – „luăm Caransebeşul şi Haţegul, urmând deznaţionalizarea (DEZNAȚIONALIZAREA!) restului Ardealului”.
Ziarul ROMÂNUL din Arad afirma în 1929 că a fost „o greșală maximă a șefului liberalilor Ionel Brătianu „VREM ARDEALUL, DAR FĂRĂ ARDELENI”. „A fost o greșeală capitală de neiertat, fiindcă a venit de la acel Brătianu care a pornit războiul de întregire, era un Mesia care venea să ne mântuiască”.
Brătianu opiniază: „ ROMÂNIA NU INTRĂ ÎN RĂZBOI PENTRU SATISFACȚIA ROMÂNILOR DIN ARDEAL.
La Bucureşti, curteanul reginei, Costinescu, anticipează poziția regatului vizavi de conaționalii imperiali: ”Când vom face război, nu va fi nici de dragul ruşilor, dar, nici pentru aşa-zişii fraţi din Ardeal…”
Prințul Ştirbey îi împărtășește opiniile: „ Doar din cauza Transilvaniei şi a românilor de aici, n-o să ne oprim din drum şi să pierdem totul, nu înţelegem să sacrificăm Basarabia din cauza pretenţiilor transilvănene”.
Social-democratul ardelean T.Mihali a fost umilit în România. El răspunde: „Ungurii nu sunt aşa. O promisiune este întotdeauna ţinută.”
Același social-democrat ardelean, T.Mihali afirmă clar: „Să stea românii la ei acasă şi să ne lase în pace; totul este minciună, furt, dispreţ de drepturile altuia… Ardelenii nu au nimic de câştigat cu noi, românii ardeleni; niciodată un ministru ungur nu şi-ar călca cuvântul, cum fac cei din România”.
5. La Paris apare un “MANIFEST pentru Constituirea unei Republici Transilvane. În numele principiilor democratice pentru care Aliaţii au luptat în acest război; în numele unui sentiment de justiţie socială şi internaţională care trebuie să pună pe acelaşi plan Ungaria şi România în privinţa sancţiunilor aplicate de aliaţi; (…) ca urmare a împletirii naţionalităţilor etnice maghiare şi române, nu există nici un motiv de a atribui Transilvania mai curând unuia decât celuilalt dintre antagonişti; (…) libertatea cea mai completă de a hotărî asupra destinelor lor trebuie lăsată locuitorilor (…) istoric, geografic şi social Transilvania reuneşte pe deplin condiţiile juridice ale unui stat independent, viabil şi modern (…) sunt necesare alte soluţii decât trecerea teritoriului de la un stat la altul; (…locuitorii) se înţeleg şi fără intervenţiile şovine ale Ungariei şi României. Membrii Comitetului Director pentru Constituire propun o Republică Transilvania independentă, neutră, după modelul Elveţiei…Cetăţeni ai lumii întregi, vă chemăm să fiţi interesaţi de soluţia…etc. ( Paris, 1944. Sediul Comitetului, Str. Saulnier 22.”)
6. Mackensen îşi povesteşte primele sale impresii despre Bucureşti. „ Privind oraşul, nici n-ai şti că este război dacă n-ai vedea la tot pasul ostaşii mei din patru armate. Viaţa îşi urmează cursul ei obişnuit: cafenelele sunt pline, magazinele deschise, tramvaiele circulă în viteză. Peste tot se vede bogăţia care le-a permis românilor să-şi ridice clădiri impunătoare şi să dea frâu liber dorinţelor lor de lux, manifestate în aspectul construcţiilor. Tipic pentru Bucureşti este şi numărul mare de biserici, cele mai multe sunt însă foarte mici. Numărul bisericilor este invers proporţional cu religiozitatea uşuraticilor locuitori. Oraşul nu are o catedrală cu adevărat monumentală (ortodoxia și-a dat seama, probabil citind aceste observații, că trebuie musai și o megacatedrală, care abia acuma se zidește. N.n.), după cum nu are nici o operă arhitectonică mai veche. Aici totul este modern şi din acest motiv nu există ceva care să te atragă în mod special. Bucureştenii reprezintă o societate uşuratică şi superficială. Îmi pare rău pentru ţăranii care nu au vrut războiul şi care nu sunt încă atinşi de superficialitatea şi goana după plăceri a înaltei societăţi bucureştene. Atât în poporul de rând, cât şi în acea parte a populaţiei care îşi câştigă existenţa prin muncă sunt multe simpatii pentru Germania, toţi ştiu cât datorează România Germaniei. Presa plătită [de duşmanii Germaniei] şi tot ce are legătură cu ea, au aruncat ţara în nenorocirea care a lovit-o într-o perioadă de înflorire şi bunăstare. Anumitor cercuri li s-a suit bogăţia la cap. Acum văd şi ei că nu doar banii conduc lumea. România este ţara contrastelor. În oraşele ei, colibele şi palatele stau unele lângă altele. Bogăţia sfidătoare trăieşte alături de cea mai neagră sărăcie. Eleganţa cea mai rafinată şi mizeria cea mai revoltătoare se întâlnesc la tot pasul. Doamne şi domni îngrijiţi cu toate rafinamentele cosmeticii şi ţigani care de săptămâni n-au mai avut de-a face cu apa şi săpunul.”
7. CLUJEANUL Iancu Motu: „Politicienii ardeleni erau mai mult tolerati decât acceptati la Bucuresti.
Ideea potrivit careia Marea Unire de la 1 decembrie 1918 a lamurit tot sau aproape tot ce se putea, este si falsa si periculoasa. Orgoliile unora dintre principalii actori pe scena politica, jocul din umbra, interesele personale, stilul diferit de a aborda politica, în general, au dus la dese si mari încrâncenări cu politicenii ardeleni, descinsi pe malurile Dîmbovitei.
Integrarea noilor provincii în cadrul României a fost considerata, de marea majoritate a oamenilor politici, drept un domeniu rezervat celor care cunosteau în mod real situatia. De aici, ciocniri, interese divergente si nu odata acuzatii grave de coruptie, incompetenta si chiar de nerespectare a actelor fundamentale ale Unirii. Iar printre cei care s-au remarcat foarte repede ca fiind nemultumiti de noua situatie au fost ardelenii. Deschiderea Parlamentului din 1919 si formarea unor guverne în care ardelenii, reprezentanți ai Partidului National Român, erau prezenți, s-a facut si prin lansarea primelor ironii la adresa “noilor veniti”. Neobișnuiti cu atmosfera de Bucuresti, cu conciliabulele și tratativele din umbră, ardelenii erau de-a dreptul șocați de lumea politică a Bucurestiului. La rândul lor, “regățenii” îi găseau pe ardeleni prea “scorțoși”, mult prea ceremoniali, prea legați de atmosfera de la Viena.
Probleme au aparut si în ceea ce priveste apartenenta confesionala (unii dintre ardeleni erau greco-catolici sau chiar catolici), cât si din pricina manevrelor de culise ale puternicilor politicieni de la Bucuresti, pentru a anula sau măcar pentru a scădea influenta partidelor din provinciile istorice chiar în interiorul acestora. Situatia a durat pe tot parcursul primului deceniu de dupa Unire ajungîndu-se până la o tensiune care avea sa ducă la reprosuri deschise. Cu alte cuvinte, prezența politicienilor ardeleni la Bucuresti era mai degraba tolerată decât admisă ca un dat, ca o realitate cu toate consecințele sale. Alexandru Marghiloman a avut buna idee de a nota în jurnalul sau multe dintre micile sau marile mizerii pe care le-a trăit în perioada în cauză, ardelenii aparând, de cele mai multe ori, ca niste personaje stranii, dintr-o altă lume.
Primiti cu o anume reținere, tratați ca niste rude ceva mai sărace, ardelenii au ajuns până la a contesta însăsi Unirea, în formele impuse de catre Bucuresti, iar mai apoi au boicotat chiar si sarbatorirea a zece ani de la Unire. Pentru oamenii politici din Bucuresti era ceva greu de crezut, poate si de acceptat, faptul ca ardelenii se plângeau de situatia teritoriilor intracarpatice, de faptul ca sunt ironizați pentru cum vorbesc si se îmbracă, pentru ca nu se luptau sa-si creeze tot soiul de facilități. Erau foarte mirati ca, de pilda, Iuliu Maniu, presedintele PNT, nu avea o casa în Bucuresti si ca atunci când era în Capitala locuia la hotel sau la vreun prieten. Iar hotelul si-l platea din salariul de premier sau de demnitar. Nu puteau întelege ca un ministru si un prim-ministru precum Alexandru Vaida-Voevod era intransigent si ca solicita respectarea legilor de catre toti.
Jocul politic tot mai acerb, dupa 1930, a facut ca prezenta politicienilor din Ardeal sa fie tot mai putin agreata. Criza dinastica provocata de către prințul Carol si adversitatea unora dintre fortele politice din vechiul regat a facut ca politicienii ardeleni sa îsi faca simtita prezenta tot mai rar sau sa produca gesturi pe atunci de neînteles. Partidele politice ale vremii, cel putin cele mai importante – PNL si PNT – nu puteau ramâne teritorii rezervate regional. De aici stinghera și tot mai putin vizibila prezenta a unor ardeleni în mijlocul politicii reale. Mai trebuie remarcat si faptul ca unii dintre ardeleni s-au retras din linia întîi autoexilîndu-se în Ardeal. Este cazul lui Vaida-Voevod care a parasit Bucurestiul si s-a retras la Cluj. Iuliu Maniu a facut o politica aparte refuzînd sa mai ocupe scaunul de prim-ministru dar încerînd sa controleze guvernele formate de catre PNT. Jocul politic din Bucuresti l-a facut sa opteze si pentru o atitudine aparte în cazul Carol al II-lea, fiind banuit si chiar acuzat de catre liberali si nu numai, ca a stat în spatele revenirii sale în tara si mai apoi a urcarii pe tron. Acuzatiile au plouat asupra sa, fara a se justifica, politic, situatia reala.”
VAIDA VOEVOD la București: „Autohtonii vedeau în concepţiile noastre ardeleneşti lipsa experienţei de a guverna. Ne considerau un fel de ţărani maniaci, bieţi boangheni declasaţi. Grandomania grofilor unguri, în contactul lor politic şi convenţional, era democratică, în comparaţie cu aceea a protipendadei parveniţilor politici de la Bucureşti. Deputaţii din noile provincii anexate nu înţelegeau nimic. Eram aproape singurul care îmi puteam da seama de miile de maşinaţiuni politicianiste, o noţiune neînţeleasă pe atunci de ceilalţi alipiţi.„Unirea noastră cu România veche nu putea să urmărească în niciun caz scopul ca noi, cu cultura noastră vest-europeană, să devenim un morman de mizerie. Noi, politicienii din Ardeal, ne-am urmat şcolile într-o ţară cu 52 milioane de oameni, şi nu într-un stat balcanic. ”

Advertisements