Criticii literari se vaită, dar cei călcați în picioare și ignorați de critici sunt de fapt poeții, prozatorii…

„Cum să scrii o istorie a literaturii române și să scapi teafăr” este titlul unei conferințe a domnului Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România și autor al volumului ISTORIA CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE. Orgoliul autorilor omişi, cu bună știință din acest tom îl bântuie pe criticul nostru precum fantomele înarmate cu automate Kalașnikov. Iar unele omisiuni sunt cu adevărat regretabile. Nu se dau prea multe date despre autori. Ideile au întâietate, nu știu dacă e destul cu atâta. Ne trebuie, categoric şi o geografie literară, a spaţiilor spirituale, pe care ne-o propune Cornel Ungureanu, șeful filialei timișorene a scriitorilor. Cu apartenenţele federale, altfel spus, afinităţile elective, regionale ale autorilor comentaţi. Autorii incluşi în Istoria manolesciană “beneficiază” în schimb de ceva intruziune a politicului post-revoluţionar. Asta îmi aminteşte de cei ce, acum douăzeci de ani, autoîntitulaţi tineri scriitori şi ziarişti, au oferit un trist spectacol în 1990, executând şi interzicând autori care avut nefericitul destin de a scrie şi înainte de 1989. Este dificil să desprinzi, chirurgical, acele porţiuni pe care le consideri contaminate de epoca socialistă. Căci e greu de făcut un discernământ între “bine” şi “rău”, acolo unde contrariile se îmbină strâns. Apar, inerent, lecţii de democraţie, după cum apar şi false generaţii “nouăzeciste” sau de “secol XXI”, nume nesemnificative cu creaţii categoric nesemnificative.
Nici o Istorie nu poate reprezenta ansamblul fenomenului literar românesc. Nu lipsesc din comentariile marelui tom doar autorii români, ci şi cei aparţinând minorităţilor naţionale, care însă figurează pe listele USR. Sunt puţin nedumerit, căci domnul Manolescu a fost cel mai sârguincios critic foiletonist într-un trecut mai îndepărtat, atent cam la tot ce vedea lumina tiparului . Dar, poate cel mai caracteristic lucru demn de luat în seamă este în această recentă lucrare TENTAŢIA CĂLINESCIANISMULUI.
Îi spunem “călinescianism” probabil din lipsă de fantezie, vrând, în fond, să-i subliniem calitatea reflexivă a conexiunilor, paradoxurilor, încadrarea autorilor în maniere, stiluri, curente care surprind şi captivează, ca orice fenomen, incluzând autorul în tagma creatorilor.

În absența unei opera în versuri sau în proză, criticii noștri tind să se emancipeze, să includă însăilările de comentarii critice în beletristică/eseistică, mai aproape, dacă nu și consistent incluse în arta scrisului. „O echipă de necreatori. Care sunt umflaţi excesiv, se cred un fel de guru al culturii româneşti…”, așa îi definește Nicolae Breban.
Critica noastră nu se mai vrea o slujnică devotată stăpânilor poeți-prozatori-dramaturgi. În absența harului literar ei se ridică, cel mai ales dublați de o funcție administrativă, deasupra scriitorilor, își arogă dreptul de a allege despre cine și ce anume să scrie.
Inamicii criticilor sunt déjà nenumărați. Primul a fost Eminescu. În vremurile noastre și-au scos cuțitele verbale împotriva lor un Radu Theodoru sau Nicolae Breban, artiști marcanți ai cuvântului.
Aceeași obsesie a victimei obștii literare o are și președintele filialei timișorene a Uniunii, Cornel Ungureanu. Copy-paste după prietenul Manolescu. A publicat recent, finanțat de primărie și asistat de membri marcanți ai societății ”Timișoara” o istorie a literaturii bănățene. A afirmat într-un recent interviu „O cronică literară adevărată trebuie să fie într-un anumit fel sinucigaşă. Din 1970, scriam patru-cinci recenzii de carte la fiecare număr al revistei Orizont şi aşteptam să vină cineva cu cuţitul la mine. Nu au ajuns cu cuţitul, dar au ajuns replici de un orgoliu neobişnuit.”
Sincer să fiu, nu prea știu cine a umblat cu cuțitul după Cornel Ungureanu. Ar fi trebuit, alături de Nicolae Manolescu să depună o plângere la poliție. Este însă foarte posibil ca potențialele victime ale scriitorilor, bunii noștri critici, să fie în realitate agresorii. Cred că li se acordă prea mare importanță și că noi, creatorii așteptăm cu sufletul la gură să ne citim numele în operele critice, să le adăugăm titlurile la CV-ul nostru, care trebuie, chipurile să fie cât mai gros și cuprinzător.
Conștienți de importanța lor nemăsurată criticii fac uz de armamentul din dotare. Cea mai eficientă formă de răzbunare pe creatorii neagreați este OMISIUNEA. O practică și Ungureanu, după modelul bucureștean. Prin omisiune poți face să dispară REALMENTE un scriitor, ca și cum nici nu ar fi existat.
Avantajul de nesperat al prozatorului este acela că el poate să creze dintr-un critic literar un personaj literar. Cunosc un coleg, care a fost și el profesor și a rămas profesor. În tinerețea noastră romantică l-a tentat poezia și proza. Ulterior și-a dat seama că 1. Îi lipsește organul necesar poetului sau prozatorului, 2. Există specia criticului literar, de multe ori mult mai rentabilă, în devălmășia oastei de truditori ai beletristicii. Nu trebuie să scrii texte la comandă, și dacă le scrii ele nu sunt atât de vizibile ca poemele festiviste, de exemplu.
„ Ceea ce mă bucură este felul în care Robert Şerban, Loredana Târziorul au lucrat această carte. E cartea mea în aceeaşi măsură în care e a Primăriei Timişoara, a prietenilor din redacţia revistei Orizont şi a dumneavoastră”, a declarat prof. Ungureanu. Purtătorul de drapel recunoaște că a lucrat cu „negri”, adică menționații scutieri necesari sprijinului logistic al lucrării. Totodată cartea este și a unei găști, a prietenilor puțini la număr dintr-o redacție și a celor al căror nume apare în volum.
Gașca preferată a domnului profesor, precum și acei „dumneavoastră” – publicul prezent la lansare – a făcut, la momentul necesar abstracție de trecutul secretarului PCR, având, nu-I așa? nevoie de un tătuc care să le adune numele pe o carte.
„În anii ‘70 Facultatea de Litere din Timișoara pune în valoare alți tineri dintre care-i amintesc pe Șerban Foarță, Eugen Dorcescu și Ion Marin Almăjan”. Ungureanu îi uită în mod deliberat pe ceilalți colegi, poeții Marcel Turcu, Aurel Turcuș, Dragomir Mirianici, Crișu Dascălu etc.

Gașca se poate vizualiza și în aceeași tentație a călinescianismului, observată la Nicolae Manolescu. Scriitorii nu mai sunt priviți ca entități individuale, ca niște singuratici. Ei sunt asociați, ca la George Călinescu, în grupuri de interese estetice, promoții/generații
„ Următoarea etapă se referă la generația anilor ‘80 și aici îi amintesc pe Vasile Popovici, pe Mircea Mihăieș și Adriana Babeți. ” Nume proeminente ale societății Timișoara, fără nici o relevanță în beletristică, funcționari la o revistă literară, în barca oportuniștilor critici, eseiști și publiciști, care și-au inventat și o inexistentă în România, A TREIA EUROPĂ.

Din miștocărelile colegului Cornel Ungureanu: “…mă plimbam cu Nicolae Breban, cu Lucian Bureriu şi cu Eugen Beltechi pe malul Timişului…”(Aleea statuilor la Lugoj, n.n.). Pe atunci Breban “Era doar un viitor scriitor foarte încrezător în viitoarea sa glorie…aşa cum era şi prietenul nostru Lucian Bureriu (viitor crainic la televiziunea română, visa el). Unde îşi va aşeza statuia Nicolae Breban, iată una din problemele periplului nostru nocturn; unde el şi unde Lucian Bureriu…” Chestia asta ar fi urmat, desigur, “…după ce Nicolae Breban (nu-mi amintesc dacă şi Lucian Bureriu) ar fi luat premiul Nobel…” Textul, scris de C.U. în 1988 e preluat din revista “Semenicul” din Reșița. Nu știu dacă prietenul meu Nicolae Breban știe de această prostioară de provincie.
Oricum, numele Nicolae Manolescu sau Cornel Ungureanu NU ESTE DESTUL TUN. Cel al ACADEMIEI ROMÂNE însă este.
Marea dreptate, care corijează subiectivitatea celor doi critici a fost restabilită de ENCICLOPEDIA ACADEMIEI ROMÂNE, care a lucrat cu un instrumentariu larg de colaboratori și a strâns toate oile în aceeași stână.
Iar sub cupola aceleiași ACADEMII a cuvântat recent „optzecistul” (oh, pardon, ăsta-i un grupuscul de așa-zis tineri post-moderniști…) octogenarul NICOLAE BREBAN, marele nostru contemporan și probabil, conform afirmației lui Crișu Dascălu, de la pupitrul Academiei, cel mai mare scriitor român din toate timpurile..

ACEST MATERIAL A FOST PUBLICAT ÎN PRESA DIN STATELE UNITE, CANADA, GERMANIA, NOUA ZEELANDĂ, AUSTRALIA

Advertisements