Bruno Walter despre Bruckner și Mahler

1.Emanoil Ciomac, George Bălan, Pascal Bentoiu…De la ei încoace muzicologia românească a dispărut. Căci cronicile ocazionale, comentarea vr-unui concert de către gazetari care se se pricep la orice sunt inoperante în absența difuzării muzicii simfonice pe radio/teve. Excepție, canalul francez MEZZO…Pe ecran panoramic inundă România kitschurile subculturii. Titanii s-au scufundat de mult pentru aste locuri, unde mai este rareori amintit Enescu și eventual potpuriul folcloric al primei sale Rapsodii, lucrare de tinerețe, cu mult sub creațiile din aceeași specie semnate de Liszt sau Bartok. Cumplită e criza. Și ca să trec la obiect, observ că valorosul nostru dirijor Cristian Mandeal acordă mai multă importanță activității sale de la București. Pe când era încă ardelean a realizat înregistrarea pe disc a integralei simfoniilor lui Bruckner, care este de fapt opera vieții lui. Filarmonica din Cluj a fost dotată atunci cu instrumente noi, s-au făcut imprimări pentru Electrecord în sala de marmură a Casei Scânteii și mai ales în domul catolic clujean, care are o acustică deosebită/echo. „Sunteți un brucknerian?”, l-am întrebat cu prilejul unui interviu. „Nu neapărat. Dirijez orice…” Răspunsul m-a dezamăgit. Îmi plac artiștii cu idei fixe, cu afinități elective clare. Cu pasiune Claudio Abbado a dirijat întotdeauna fără partitură simfoniile lui Mahler. A mers până acolo încât a înființat în 1986 orchestra de tineret „Gustav Mahler Jugendorchester” la Viena, i-am ascultat magistralele imprimări mahleriene cu Concertgebouw Amsterdam.
2. Am dat peste un splendid material de muzicologie comparată, scris în Statele Unite de nimeni altul decât de celebrul Bruno Walter (născut Bruno Schlesinger). Este un document unic, după mărturisirea autorului nimeni nu a mai încercat să-i pună alături pe Bruckner și pe Mahler. Întrucât în spațiul spiritual românesc o asemenea temă nu e de interes, eseul a rămas necunoscut. Am încercat să transpun pe românește, cu oarecari aproximații textul, permițându-mi câteva inserturi cu unele considerente personale, ceea ce dă senzația unui fals interviu. Bruno Walter a închis ochii în anii șaptezeci, în casa lui de pe Bedford Drive din Beverly Hills, L.A., un bulevard cât se poate de specific acestei zone mirifice, cu vile somptuoase, înecate în verdeață, străjuite de șirul neîntrerupt al palmierilor înalți. Pentru mine, un călător timișorean prin California, marele dirijor rămâne un concitadin, pentru că a fost, la sfârșitul secolului XIX director al Operei din Temesvar/Timișoara. Muzicianului berlinez i-a fost bine, confortabil în acest oraș imperial, locuit majoritar de germani, evrei, maghiari. Dar Clubul de elită se reunea în Statele Unite, California devenind locul de întâlnire pentru Gustav Mahler, Arnold Schoenberg, Darius Milhaud, Thomas Mann…Bruno Walter devenea dirijor la Los Angeles Philharmonic Orchestra. S-au legat atunci, în exil, prietenii din care au rezultat creații esențiale pentru civilizația modernă, îmbogățind spiritual America, răsplătind-o pentru ospitalitate. Thomas Mann scrie aici DOCTOR FAUSTUS în care se regăsesc, ca personaje sau modalități novatoare de creație Schoenberg și Bruno Walter.
Ceea ce Bruno Walter nu scrie în acest eseu e faptul că național-socialiștii i-au promovat pe Wagner și Bruckner, în schimb, interzise de naziști, marile simfonii ale lui Gustav Mahler erau interpretate în acea vreme doar în Statele Unite și recuperate cu brio abia în zilele noastre, corijându-se o imensă greșeală a umanității.
Dacă al treilea Reich i-ar fi conferit lui Bruno o stea galbenă, America îi dăruiește post-mortem una la Hollywood. Iar timișorenii îl păstrează cu mândrie în patrimoniul memoriei lor.

3. Mai întâi ceva din perlele lui Bruckner, acest cel mai mare simfonist al tuturor timpurilor (lăsându-l în urmă pe Beethoven. Apropos de simfonia a noua beethoveniană, nu întâmplător lui Thomas Mann nu-i plac decât primele trei părți. Invazia în simfonie a vocii umane, fie și cu „Oda bucuriei” l-ar plasa, oarecum alături de Mahler). A noua a lui Bruckner a rămas neterminată, după cele două părți interpretându-se deobicei o lucrare mai veche, un Te Deum. În zadar rugile lui Bruckner:
„Dedic cea de a IX-a simfonie celui a cărui majestate primează asupra tuturor majestăţilor. Lui Dumnezeu I-o ofer, dacă El o acceptă….Da, dragul meu, Gustav Mahler, acum trebuie să lucrez foarte mult ca să termin Simfonia a noua. Altfel nu o să mă pot înfăţişa în faţa lui Dumnezeu, pe care am să-l văd în curând. Căci mă va întreba: “De ce ţi-am dat talent, ticălosule, dacă nu ca să mă glorifici pe mine? Dar ai realizat mult prea puţin.”(…) Doamne, am suferit, dar îţi mulţumesc pentru suferinţele mele. Inima îmi era deschisă iubirii, dar nici o femeie nu m-a iubit. A fost voia Ta şi voinţa Ta s-a împlinit. Am luptat, dar adesea am pierdut. Sunt sătul de viaţă, dar nu de a exista, căci Ţi-am aparţinut mereu. Momentul sfârşitului se apropie. O, bunule Dumnezeu, lasă-mă să termin acest imn al măreţiei Tale. Nu-mi refuza această bucurie şi voi veni către Tine smerit şi cu sufletul senin.”
Dumnezeu i-a refuzat bucuria terminării simfoniei. Este păcatul Lui. Se anunța a fi o lucrare deosebită.

4.Bruno Walter :
„Mahler are multe afinități cu Bruckner. Cu toate acestea , de la Simfonia a III-a privind, dezvoltarea sa a fost marcată de o deviere tot mai mare de la înrâurirea lui Bruckner. Nu pot să- mi amintesc dacă Mahler a făcut aceeași mențiune în cursul anilor următori. Cu toate acestea, până la cele mai recente lucrări ale sale, ne întâlnim cu trăsături ocazionale care ar putea fi numite bruckneriene. S-au scris multe cu privire la Bruckner. La literatura de specialitate despre Mahler eu însumi am contribuit cu o carte. Cu toate acestea (în măsura în care știu), un studiu comparativ al lui Bruckner și Mahler încă nu a fost făcut.
Nouă simfonii compuse de Bruckner, precum și de Mahler (care a compus de fapt zece, ultima neterminată, n.n.) în cursul a aproximativ treizeci de ani, constituie produsul principal al puterii lor creatoare. Natura temelor, evoluțiile, combinațiile, sunt (în conformitate cu natura creatorului) cu adevărat simfonice. Coincidențe remarcabile în progresul periodic al activității lor reprezintă pasul decisiv, de la a treia la a patra și schimbarea stilului între a patra și a cincea simfonie. A patra a fiecăruia deschide un nou câmp de expresie abia întrevăzut în lucrările lui Bruckner, anterioare. O lumină caldă, romantică se ridică deasupra, până acum, a tonului eroic din lumea Bruckner.
Simfonii lor se aseamănă , în esență, prin teme diatonice și contrapunct. S – au alăturat în mod direct amândoi la tradiția clasică. Polifonia lui Mahler abordează mai complex, îndrăzneț, și trasee foarte individuale.

În privința influenței clasicilor, drumul duce la Schubert. Asocierea lor este întărită, printre altele, prin fundamentele armoniei lor, stilul lor de cadență și (toate abaterile) în pofida fondului lor de simetrie și structurilor periodice regulate. Chiar și mai târziu Mahler, indiferent în ce zonă de îndrăzneală formală și armonică a mers, a menținut structura periodică clară și o fundație tonală fermă.
Întâlnim, așadar, un farmec tipic austriac, amintind de Schubert, deși în cazul lui Mahler este frecvent amestecat cu o aromă de Boemia-Moravia (natală, n.n.). Mai presus de toate, Mahler și Bruckner ( cu toate că în moduri diferite) erau ființe religioase.
Idiomul tonal al ambilor este lipsit de erotism. Înclinat adesea spre patos, tragism puternic, și extremele emoționale ale rostirii, ei ating punctele culminante ale extazului. Soarele și seninul cer albastru rareori apar în atmosfera cu totul ne-mediteraneană a muzicii lor. “Romantica” a fost numele pe care Bruckner l-a dat la a patra a lui. Într – un sens înrudit vom găsi și la Mahler mai devreme un asemenea romantism.

Cu toate acestea , în lucrările ulterioare nota romantică apare rareori. Extrem de caracteristică mi se pare o manifestare negativă față de wagnerianism, cu toată experiența lor extraordinară cu muzica lui Richard Wagner (a rămas de la titanul de la Bayreuth doar o mică influență asupra instrumentației la Bruckner). Nu există urme wagneriene în munca lor, de fapt atât de puține, încât impresia independenței lor completă nu este în nici un fel afectată de aceasta. Individualitatea lor a fost atât de robustă (lucru uimitor în acea epocă a istoriei muzicale), că, în ciuda urechii deschise, a inimii deschise și a simpatiei fără rezervă, au ascultat cântecul de sirenă wagnerian, dar nu i-au cedat. Desigur, fiind în esență simfoniști, au avut o egală autodeterminare în fața amenințării dramaturgului. (A dramei muzicale wagneriene, n.n.). Nici unul dintre ei a nu s-a simțit atras de scenă.”

-Nu se iau în considerare, la Mahler, încercările eșuate ale tinereții sale timpurii, tentate de a scrie operă. Probabil sub influența lui Wagner.

„La fel ca Bruckner, el a prins rădăcini în muzica absolută, cu excepția cazului când  s-a inspirat din poezie, la fel ca în cântecele sale. Au fost totuși  lucrările lui cu adevărat înrădăcinate în muzica absolută, în muzica simfonică autentică în sensul Bruckner? ”

-Ceea ce consider un factor indubitabil wagnerian este, la Mahler, iscusita folosire a melodiei infinite, în care se insinuează leitmotive ce apar de fiecare dată modificate, anticipând sau amintindu-ne, dar nu de personajele pentru care Wagner realizase tabule (Tafel) cu motive, ci de stările de spirit prezente în simfonii. Muzica absolută însă, după mine, dispare în vecinătatea liedului. Introducerea liedului în arhitectura unei simfonii este o inovație absolută, însă discutabilă.

„Muzica lui Mahler diferă de cea a lui Bruckner absolutul intenționat. Ea a fost indusă și influențată de imagini mai specifice, de fantezii, altfel decât în muzica lui Bruckner, care a crescut de la adâncimi mai puțin tangibile, mai întunecate, spirituale. Dar oare acest lucru implică într – adevăr o diferență esențială? Nu este Pastorala lui Beethoven, muzică simfonică absolută, intenția sa absolută reprezintă mai puțin decât
Mahler și Bruckner? Prin urmare, în ciuda gândurilor și viziunilor care au influențat creația lui, el a prins de asemenea, rădăcini în muzică absolută.
La urma urmei, putem ști dacă Bruckner, sau de altfel , chiar Mozart nu au fost vizitați de imagini și gânduri în timpul procesului de creație, sau, dacă multe din ideile lor, apărând din subconștient, nu au luat o anumită cale conștientă ,  ca să obțină astfel o coloratură mai vie și mai mult caracter subiectiv? Un mister profund înconjoară muzica si actul creației. Cu toate acestea, dacă intenția compozitorului este într – adevăr descriptivă, adică, în cazul în care el face din muzică mijlocul de a înfățișa o idee sau o imagine, atunci, desigur, el însuși și-a blocat singur calea către muzică pură.

Bruckner (în măsura în care știu), până la moartea sa în 1896, nu a avut nici o cunoștință despre lucrările lui Mahler, în timp ce acesta din urmă a fost bun cunoscător al artei lui Bruckner și rămâne să fie luat în considerare dacă nu a avut loc o influență, care acționează numai asupra unui compozitor mai tânăr, ceea ce a stârnit impresia de rudenie resimțită de Mahler însuși. ( Cred că) limba tonală individuala a lui Mahler nu dezvăluie nici un semn de dependență, de similitudine sau reminiscență.
El a fost cât mai puțin dependent de Bruckner, în comparație cu Brahms, bântuit de Schumann. (Foarte originală, inedită și adevărată observația lui Bruno Walter! N.n.). Bruckner a compus nouă simfonii care sunt lucrări pur instrumentale. Mahler, pe de altă parte, înrolează cuvinte și vocea umană pentru a doua, a treia, a patra, a opta.”

-A treia de Mahler include și un foarte simpatic cor de copii, deobicei cu voci de băieți, în tradiția catolică. Este un joc delicat, de o suvă naivitate (intenționată) și un melodism adecvat. Păcat că face parte din simfonie și nu e conceput ca piesă vocal-instrumentală independentă…

„În afară de simfonii, Bruckner a compus trei Mise, un Te Deum, Psalmul 150 de ani, lucrări vocale…Dintre toate cu totul diferită ca timbru a fost creația de bază non-simfonică a lui Mahler. El a scris Das Klagende Lied, ciclul de cântece (lieduri) Lied eines fahrenden Gesellen; cântece cu acompaniament de pian și cu versete, Des Knaben Wunderhorn; mai târziu, cântece orchestrale pentru poeziile lui Rückert, printre care ciclul Kindertotenlieder; și în cele din urmă confesiunea sa, Das Lied von der Erde, cu versuri de poetul chinez Li-Tai-Pe.
Noi vedem că Bruckner, în afară de simfoniile lui, s-a concentrat aproape în întregime asupra textelor sacre, în timp ce Mahler este inspirat din domenii extrem de variate de exprimare poetică de la  simfonia Das Urlicht la Des Knaben Wunderhorn. Mahler a ales un poem de factură copilărească pentru a da o expresie simbolică pentru propria speranță de viață celestă.
Aș fi dorit să prezint diferența dintre cei doi maeștri în cel mai scurt mod imaginabil, aș spune (conștient de exagerarea unui astfel de rezumat): la spiritul „de jos”(fundamental, n.n.) al lui Bruckner a fost repaos, dar multă neliniște la Mahler. La Bruckner mișcarea cea mai pasională are un fundament de certitudine. Domeniul de aplicare al expresiei la Bruckner este nelimitată, deși are puține subdiviziuni principale.
(La Mahler apar) lumini și nuanțe ale unei ciudate vrăjitorii, o bufonerie plină de umor, chiar și o recurgere la nuanțe expresive, nenumărate, excentrice și banale, variind de la sensibilitate la erupția copilărească haotică…”

-…Tonurile grotești, trecerea de la tristețe copleșitoare la o persiflare batjocoritoare. Marcia funebre din simfonia întâi pune solemnul sub semnul disperării. Cunoscuta piesă populară (în Germania și Franța) „Bruder Jakob”, transpusă în minor, devine coroană funerară, precum devine moarte viața în fața oglinzii…

„Pacea și solemnitatea nobilă a lui Mahler, transfigurările lui nobile sunt roadele unor cuceriri treptate, în timp; la Bruckner acestea sunt daruri înnăscute. Mesajul muzical al lui Bruckner provine din sfera sfinților; în Mahler vorbește profetul plin de pasiune. El reînnoiește mereu o luptă care se încheie într-o demisie (abandonare, n.n.) ușoară, în timp ce tonul din lumea lui Bruckner radiază, e de nezdruncinat. Nu are un tărâm extrem de variat de exprimare, rămîne la cele două direcții esențiale, “feierlich” (solemn, sărbătoresc) și “innig” (din inimă, din interior, din tot sufletul, n.n.) , sunt aproape de ajuns pentru scherzo-uri bogat diferențiate , care ne amintesc de bogăția ornamentelor exterioare umoristice ale catedralei gotice. ”

-Nu există muzici sacre, sugerând sfinți sau Maria din care picură lacrimi. Înlăturați textele religioase și muzica, rămasă singură, vă poate sugera orice. Harul creației umane nu are nimic cu o forță externă, individualitatea nu-I datorează nimic Lui.

„Orchestra la Bruckner nu suferă aproape nici o schimbare. Odată cu a șaptea el adaugă tuba wagneriană (tuburile lui Wagner, „Wagners Tube”, n.n.), în al optulea harpa, dar el nu schimbă metodele sale instrumentale ca atare. Începând cu a cincea, caracterul armoniei și polifoniei lui nu mai variază, deși este suficient de bogat în mijloace de exprimare expresivă și inspirat ca să nu aibă nevoie de o schimbare.
Mahler însuși este reînnoit “din cap până in picioare” cu fiecare simfonie, tot mai bogat în combinații, conferind o nouă impresie, mai puternică a vieții emoționale. Vocea umană este principalul instrument în a opta, o magnifică polifonie specific corală care determină stilul de imn asemănător primei mișcări. În Das Lied von der Erde ne întâlnim cu încă un alt Mahler, inaugurând o a treia perioadă de creație, cu un nou mod de compoziție și orchestrație. Fantezia tonală nemărginită deține puterea. Spre deosebire de Bruckner el a fost nevoit să se lupte fără încetare pentru soluționarea problemelor orchestrale, în creștere cu fiecare nouă lucrare. În acest sens , el întotdeauna s-a simțit, așa cum mi s-a plâns, “un începător”. Marele stres în muzica lui Bruckner se bazează pe idee, în a lui Mahler pe elaborarea simfonică a ideii care implică procese de formare și de transformare care , în cursul anilor escaladează cele mai înalte vârfuri ale puterii constructive.
De la Schenker ne vine acest gând fermecător: “chiar și un mic buchet de flori necesită o anumită ordine (linii directoare) pentru a face posibil pentru ochi să – l cuprindă integral, instantaneu” , adică, să – l vedem ca pe un buchet. “Forma” este o astfel de ordine, premeditată asociere, organică, unitate completă, strictă. Literatura noastră clasică conține exemple de neîntrecut în unitate organică.  Avem opere de artă , fără îndoială , de cea mai mare valoare (menționez Faust ca cea mai importantă ). Geneza care a rezistat acestei unități organice stricte de formă câștigă mai mult în bogăție, prin urmare , decât a pierdut prin luciditate.Mărturisesc că de mai mulți ani, în ciuda dragostei mele pentru limbajul tonal al lui Bruckner, pentru melodiile sale minunate, m – am simțit oarecum confuz în fața aparentei sale lipsă a formei, (pe care probabil o considera) un neîngrădit lux, o risipă. Această confuzie a dispărut imediat după ce am început să dirijez simfoniile lui. Fără dificultate am realizat că identificarea cu munca sa este fundamentul oricărei interpretări autentice. Acum, de când m – am simțit mult timp profund acasă în domeniul său, din moment ce forma sa nu mai apare ciudată pentru mine, eu cred că accesul spre el este deschis tuturor celor care se apropie  cu venerație ca de un adevarat creator.
(Toate acele) pauze și reluări abrupte ar putea la fel de bine indica un defect de putere constructivă, ca și un concept individual de simfonie…”

-Sunt categoric un original concept de simfonie acea rupere de fraze, discontinuitatea melodică dar și acele contraste sonore ( nuanțe ) și chromatismul; imensa lui polifonie, capacitatea lui de a încorpora forme arhaice în interiorul unui stil propriu, pasiunea lui pentru contraste bruște de timbru și dinamică, precum și utilizarea unor efecte magnifice cu alămurile, toate converg spre „brandul” Bruckner. Simfonia lui este fără program (programatismul lui Berlioz din „Fantastica” i-ar fi părut ridicol).

„…Sârguința lui Mahler pentru formă a dus la dimensiunile uriașe ale simfoniilor sale. El a făcut un efort conștient pentru ordine. Toate singularitățile stării lui de spirit, excesele sale de patimi, revărsările sale sentimentale sunt confiscate și unite în conformitate cu un plan dedictat de simțul său suveran al formei. Nu a permis nici cea mai mică clemență în materie de formă.

Bruckner (se vrea) purtătorul unei misiuni transcendentale, un înțelept spiritual și ghid, maestru al unui limbaj tonal îmbogățit și îmbunătățit de el însuși.
Favoarea întâlnirii personale cu Bruckner nu mi -a fost acordată, dar metropola Viena, în viața muzicală în care am intrat ca dirijor tânăr, era încă plină de amintiri din viața lui. Am venit în contact cu “cercuri Bruckner” , care au completat din abundență relatări ale impresiilor mahleriene față de Bruckner. Am adunat din rapoartele elevilor și prietenilor maestrului, din numeroase anecdote, o imagine a personalității sale, atmosfera sa, modul său de viață, conversația lui, obiceiurile și excentricitățile sale, așa că mă simt ca și cum l-aș fi cunoscut în detaliu . O diferenta drastică între Bruckner și Mahler m-a frapat chiar și atunci: nici o caracteristică a lui Bruckner ca persoană nu reflectă măreția și sublimul muzicii sale, în timp ce persoana lui Mahler era în armonie deplină cu lucrarea lui. Ce contrast chiar în ce privește apariția celor doi maeștri! Figura lui Gustav Mahler, cu fața îngustă și fruntea neobișnuit de mare, ochii care au trădat o flacără interioară, gura ascetică, mersul său neregulat … Scurt, bondoc, Anton Bruckner este confortabil, liniștit, contrastând cu modelul de a fi romantic. Dar cu un cap de Cezar, care ar putea fi descris ca maiestuos. Bruckner a fost o ciudată ființă care iese la pensie, copilărească, naivă, a cărui candoare și simplitate primitive au fost amestecate cu o porție generoasă de viclenie rustică. El a vorbit dialectul din Austria Superioară, provincial, nerafinat chiar dacă a trăit în Viena, o capitală mondială, timp de zeci de ani. Conversația lui nu a trădat vreo lectură, literatură sau poezie, nici vreun interes în chestiuni științifice. Domeniile largi ale intelectului nu-l atrăgeau. Cu excepția cazului în care muzica ar fost subiectul. Cu toate acestea , personalitatea lui trebuie să fi fost atractivă, trezind fascinația deosebită exercitată de naivitatea lui, evlavia, simplitatea familiară, și modestia, care se învecinează uneori cu slugărnicia, astfel cum este confirmată de multe dintre scrisorile sale.”

-Este relevant, în acest sens, celebrul desen/siluetă care-l reprezintă înclinat, dând mâna cu un Wagner având nasul pe sus. Două caractere diferite radicale.

„Era cu totul altfel Mahler, care a fost la fel de impresionant în viață ca și în lucrările sale. Conversația lui fascinantă, plină de viață , o cultură uimitor de largă care reflecta o lume a intereselor intelectuale și o capacitate mai puțin obișnuită pentru gândire rapidă  și dorință de exprimare. Nimic de importanță gândit vreodată, realizat, sau creat de om nu era străin pentru el. Mintea lui era a unui filozof.
O conștiență fermă a existenței lui Dumnezeu a umplut inima lui Bruckner. Adânca sa evlavie, catolicismul său fidel au dominat viața lui. Nu numai că Missele lui, Te Deum-ul, lucrările lui devoționale corale, dar și simfoniile lui (și acestea înainte de toate) sunt izvorâte din acest sentiment religios. El nu a trebuit să se lupte pentru  Dumnezeu; el a crezut. Mahler însă l-a căutat pe Dumnezeu. El l- a căutat în sine însuși, în natură, în mesajele poeților. El s-a străduit pentru statornicie în timp ce a oscilat între siguranță și îndoială.

-Este totuși îndoielnică prezența lui dumnezeu în muzică, în general și chiar în muzica acestor doi. Oare și respirând aer, inhalăm dumnezeire? Nu punem în cârca unui dumnezeu inexistent meritele creației artistice? Acest habotnicism, care marchează toate neamurile lumii, încearcă să arunce meritele operelor umane pe seama unor fantomatice dogme. Nu, muzica nu emite dumnezei și nu respiră infern ori paradis. Este o intensă mișcare a sentimentelor și rațiunii creatoare. Altfel vom asculta muzica lui Bruckner și Mahler cu mâna pe biblie și ca pe un acompaniament la o  predică oarecare…

„Bruckner a cântat pentru Dumnezeul său, în mod constant, neschimbător. Mahler a luptat pentru El. Nu constanta, dar schimbarea a condus viața sa interioară, deci și muzica lui.
Activitatea lor și natura lor , erau în multe privințe asemănătoare, în multe în dezacord. Cu toate acestea , ambele fac parte din acel cerc larg, august, de prieteni, ne oferă alinare în toate durerile.
Alături de muzica Bruckner ( în afară de legăturile mai concrete) vibrează o nuanță mahleriană secretă, la fel ca și în lucrarea lui Mahler , un element intangibil amintește de Bruckner. Din această intuire a rudeniei lor transcendentale, ne este în mod clar permis a vorbi de “Bruckner și Mahler”; Prin urmare, este posibil ca, în ciuda diferențelor dintre natura lor, în ciuda incompatibilității dintre trăsăturile importante ale muncii lor, dragostea mea fără rezerve și nelimitată îi cuprinde pe amândoi.”

Advertisements