Asediul

001Mai există unele semne ale asedierii cetății Temesvar din 1849 de către armata pașoptistă maghiară, care voia să-și ia înapoi orașul de la habsburgi. Ghiulele înfipte în zidurile clădirilor vechi au fost cu grijă consolidate și scoase în evidență. S-au mai păstrat câteva tronsoane ale bastionului constelat austriac, în stilul Vauban al cetăților occidentale. Într-un cimitir se află gropile comune ale militarilor austrieci, în altul sunt înhumați cei maghiari. Au dispărut tunurile datate 1872/Wien, care, înfipte cu gura în jos străjuiau mormântul austriecilor. Probabil actuala cerere de fier vechi este prioritară pentru creștereatre  economiei românești și a ierbii. Nu făceau parte, nu-i așa, din patrimoniul strămoșesc…

Unul dintre obiectivele esențiale ale luptătorilor maghiari a fost cetatea și orașul Timișoarei, unde a avut loc, de fapt și cea mai amplă bătălie cu imperialii. Atitudinea românilor bănăţeni faţă de evenimentele din 1848, în special în primele luni ale Revoluţiei, a fost în general cea de susţinere a mişcării revoluţionare maghiare. Pe data de 15/27 iunie 1848 a avut loc la Lugoj marea adunare a românilor din Banat. Conducătorii mişcării revoluţionare a românilor din Banat sprijineau programul revoluţionarilor maghiari, distanţându-se de revoluţionarii sârbi, din motivul că Eftimie Murgu şi colaboratorii săi considerau că una din sarcinile principale ale românilor este despărţirea de biserica sârbească şi formarea unei biserici ortodoxe române independente. Pe de altă parte, cazuri de rezistenţă împotriva maghiarilor, mai concret împotriva înrolării în gărzile maghiare au fost prezente şi în satele româneşti, dar acest fenomen avea mai mult un caracter social decât unul naţional. În Banatul multietnic evenimentele au fost mai degrabă confuze. La Timișoara cetatea era locuită de 3000 de etnici germani, mai ales, suburbiile totalizând cam 14.000 fiind formate din maghiari și români, satele din împrejurimi fiind românești, germane, maghiare și sârbești. La mitingurile din fața primăriei orașului a participat și primarul Johan Preyer. S-au format gărzi înarmate maghiare, pregătite să predea Banatul Ungariei.

Anul 1849. Între timp, revoluționarii s-au detașat de reacționari. Corpul de oaste expediționar maghiar, având în frunte și unii generali de etnie poloneză, ca Bem și Dembinski se îndrepta spre Timișoara, care ar fi devenit capitala revoluției maghiare și bastion al regimului burghezo- democratic. Mareșalul Freiherr von Rukavina a reușit să dezarmeze gărzile revoluționare din oraș și a instituit starea de război. Garnizoana sa cuprindea și militari români. Chiar dacă nu erau destule uniforme, toți au fost înarmați. Se pare că, după modelul ardelenilor, românii din Banat au trecut de partea puterii, asociindu-se cu austriecii.
Comandantul Vecsey Karoly a asediat orașul. Statul major a fost fixat în suburbii, pe acolo trecând Bem și Dembinski și chiar Kossuth, în drum spre Vestul Ardealului. Se pare că aghiotantul lor era poetul Petofi Sandor, care a asistat la primele lupte din Timișoara…
Rukavina, comandantul de 70 de ani, dă un ordin curios: “Cetățeni ai Timișoarei. Dușmanul se concentrează în împrejurimile cetății și face de aici un loc al activității sale criminale. Starea de asediu de până acuma, apllicată cu posibilă îngăduință, intră cu ziua de azi în faza în care este inevitabilă cea mai mare severitate. Orice acțiune îndreptată contra siguranței cetății, va fi sancționată cu pedeapsa cu moartea, după legile statariale de război. Aici aparțin îndeosebi: pactele cu dușmanul prin grai, scris, semne, signale de foc, rachete și altele, toate răzvrătirile, posedarea oricărei fel de arme și muniții, a căror depunere a fost fixată, cu ultim termen 29 aprilie 1849, ora 6 seara și pentru care răspund nu numai posesorii lor, ci și propritarii de case. Călcarea fortificațiunilor e interzisă sub cele mai severe sancțiuni. În caz de alarmă populația e obligată să stea în case, în caz contrar contravenienții rămân vinovați singuri de tristele urmări. În caz de alarmă de noapte, parterul și etajul întâi, trebuie iluminate. Staționarea pe terase și acoperișuri este interzisă…” Adică sub bombardamentul artileriei asediatorilor trebuia să stai în casă și să nu stingi luminile. Aproape altfel decât în războiul modern.
O fază deosebit de interesantă a asediului a fost acționarea stăvilarului din amonte de oraș, trimițându-se apa din canalul navigabil Bega în Timiș, secându-se albia, care a fost folosită drept tranșeu pentru atacanți în chiar proximitatea zidurilor. Bombardamentul a fost cumplit, nici măcar domul catolic nu mai putea sluji de adăpost iar castel lui Carol Robert de Anjou a fost distrus. (Refăcut ulterior în cel mai autentic stil kitsch). În Jagdwald revoluționarii și-au construit o fabrică de armament. Asediul a durat luni de zile, locuitorii cetății sufereau de felurite boli și de foame. Noaptea atacatorii le trimiteau fum de fripturi și mesaje, fără să le reușească însă acțiunile. La un moment dat von Rukavina a cerut un armistițiu pentru evacuarea civililor. Timp de câteva zile un convoi de optzeci de căruțe, într-una aflându-se și primarul Preyer s-a scurs pe drumul către cea mai apropiată localitate, Szakalhaz.
După câteva luni Viena a dat semn că înțelege situația. Nu le era nici imperialilor ușor, din cauza revoluției și s-a luat legătura cu o altă forță reacționară, imperiul rus. Așa că spre Timișoara a fost trimisă o armată expediționară austro-rusă (din care făceau parte și luptători români). Asediatorii au fost întrebați dacă acceptă lupta sau renunță. După o grea deliberare, s-a decis ca o parte din armata maghiară să continue asediul iar grosul ei să ocupe un aliniament de aproape zece kilometri, între localitățile Szakalhaz, Uj Besenova și Szent Andras, la vreo zece kilometri de oraș. Pe două linii paralele, cu tunuri, călăreți și pedestrași, într-o căldură de august și străbătând cu greu lanurile de porumb, cele două armate s-u încleștat decisiv. Revoluționarii au fost înfrânți, resturile oștirii plecând spre Făget. Înșiși generalii au fost răniți. După câteva zile de la victorie, Freiherr von Rukavina a murit, zice-se, de oboseală.

Advertisements