America bunului simț


… Cei ce scot câinii la plimbare nu dau drumul la toată lesa, să se împiedice trecătorii de ea; îi țin aproape de ei, din respect pentru ceilalți, dacă la rândul lor vor să se bucure de respect. Spre deosebire de români, americanii au învățat arta conviețuirii atâtor rase și neamuri, obiceiuri și tabieturi. După o tragică experiență, poate una din cele mai cumplite din istoria omenirii, factorul coercitiv, legislativ a impus necesarul bun simț în relațiile interumane. Aici, pe coasta Pacificului, unde a venit jumătate din Asia, n-am auzit, ăe stradă, nici cel mai mic comentariu rasist. În zona industrială din Silicon Valley, puține sunt momentele în care poți vedea multă lume laolaltă. Asta se întâmplă mai ales în pauza de masă. Pe la 12, coloane de angajați ai Lockheed Martin se îndreaptă spre Subway-ul din proximitate. Se formează rând, se ocupă mesele, se discută intens, fețele atestă trăsăturile celor mai diferite rase. Observ că angajații, între ei, dialoghează pe un ton calm, ponderat. Manifestări temperamentale, gălăgioase auzi doar când familii de sudamericani, chinezi sau indieni ies la picnic. Sunt impresii care nu se pot generaliza. Știu doar atât că în Europa, deci și în țara noastră circulă adesea nestingherită xenofobia. Un reporter de la San Francisco Chronicle scrisese un articol despre parlamentarii europeni, minunându-se că într-un asemenea forum s-au adunat membri ai unor partide extremiste naționaliste din mai multe țări, între care România dar și Franța sau UK. Probabil că în țara lui a fost depășit stadiul atacurilor la alte neamuri. E drept că autoritățile americane nu ar admite niciodată tot soiul de etichetări, care fac deliciul naționalist, încă foarte la modă într-o Europă sancționată în două războaie mondiale de intervenția trupelor expediționare americane. Apelativele bozgor, jidan, boanghină, neamț cotofleanț, cele privitoare la țigani, valahi etc. ar fi amendate pe loc în SUA, chiar și acum, după terminarea mandatului lui Obama și sub zodia unui alb – Trump.
În fine, sunt două sporturi pe care nu le înțeleg, basse-ball-ul și fotbalul american, apoi mâncatul cu mâna a produselor McDonalds sau cu bețele al mâncării chinezești. Aceste chestii însă oferă alternative, așadar libertăți. Este ciudat să vezi pe stradă trecători făcând mișcări de gimnastică asiată, dar n-am văzut pe nimeni holbându-se cu o curiozitate de țață la așa ceva. Nimic mai nefiresc decât să-l văd pe domnul acela, la ore fixe, mergând cu pași mari și cântând destul de tare o melodie foarte exotică. Sau pe cel ce, din mers, teleghida un mic avion. La noi am zice că ăstora le filează o lampă, acolo se spune că fiecare e liber să-și aibă propriul hobby, dacă nu deranjează. Un oarecare spirit ludic au americanii, sunt mai destinși, nestressați. În plin centru la San Francisco, sub o bancă dormea un homeless bărbos, cu bagajul pe bancă. Treceau polițiști și nu aveau nimic de spus. În stațiile BART-ului (metrou) cântau niște folkiști o muzică veche, din perioada căutătorilor de aur. Prin oraș umblau indivizi cu măști de carton, pictorii lucrau în scuaruri ca acasă. Ce dezordine! În rest, unde se stă la coadă se păstrează distanța de confort de 1m, nu se aruncă resturi pe jos, disciplina civică funcționează bine. Chiar și pe autostrăzi sunt mai puține evenimente neplăcute decât în Europa. E drept că peste tot veghează camerele, mașinile Ford alb-negru ale poliției. Statul te vede peste tot, fără să-și etaleze serviciile în mod deranjant. Iluzia libertății depline funcționează. Care nu este nici măcar iluzie, ci necesitate, chiar și în secolul XXI.

Advertisements