Cu Wagner în provincie

PROGRAM DE SALA DIN 1968
PROGRAM DE SALA DIN 1968

La Timișoara filarmonica funcționa într-o sală de cinema. Acum câțiva ani le-a venit ideea să se mute în clădirea Sinagogii principale, pa care nu are cine să o mai frecventeze. Spera multă lume să fie în acel lăcaș un muzeu al evreimii din Banat. Se implicase în aducerea filarmonicii în sinagogă și domnul Holaender,  director la Opera din Viena. Se punea, ciudat, o condiție repertorială: nu se va cânta Richard Wagner. Asta în secolul XXI, după ce compozitorul fusese „denazificat”, ca și Furtwaengler, bagheta Filarmonicii berlineze.

Știam că prin anii cincizeci i s-a făcut filarmonicii berlineze o primire regretabilă la New York. O mână de indivizi, cu pancarte protestau împotriva muzicii germane, probabil din complexul de inferioritate pe care n-au decât să și-l poarte. Germanii și austriecii au scris destulă muzică pentru toată planeta. Nu mai poți deveni simfonist după un Bruckner, nici măcar dirijor de renume după un Kleiber…Recent s-a postat pe YouTube o parodie americană după nu știu care operă wagneriană, gest amuzant și de prost gust. Oricum, prin anii șaptezeci, Aliații l-au reintrodus în repertoriu, live și discografic.

Primul spectacol, cu „Vasul-fantomă” (OLANDEZUL ZBURĂTOR ), l-am văzut în sala Operei din Timișoara. În fosa prea mică pentru moderna orchestră wagneriană era mare înghesuială, proiectanților vienezi ai clădirii, Helmer și Fellner, netrecându-le prin minte să prelungească undergroundul sub scenă, treaba inovatoare făcând-o Wagner mai târziu. Distribuția de atunci nu mi-o amintesc. Fonoteca studioului timișorean de radioteleviziune, unde lucram, conținea doar o imprimare în condiții absolut precare a uverturii la MAEȘTRII CÂNTĂREȚI DIN NUERNBERG, dirijată de Ion Românu. Am determinat conducerea să-mi permită să merg la radio București după niște streifuri muzicale. Inginerul Florin Silviu Ursulescu copia acolo discuri pe un pick-up special, pentru fonotecă, imprimări-pirat de care nu se sinchisea Tribunalul de la Haga, și m-am întors încărcat cu Wagner, Bruckner, Mahler plus un bonus, ultimul LP Beatles, pe care l-am difuzat, fără să cer aprobare bucureștenilor, în premieră pe țară!
Nimic de zis, la Filarmonica Timișoara Remus Georgescu și excelentul om de cultură Nicolae Boboc executau frecvent fragmente orchestrale din operele lui Wagner. Orașul mai avea încă o populație germană numeroasă, asta se vedea bine și la concerte. Uneori, în absența partiturilor pentru dirijori, aceștia foloseau micile partituri utilizate deobicei de spectatori. Exista deja un mic club al wagnerienilor, compus din muzicieni și scriitori.  Tocmai se traduseseră nuvelele și o parte din romanele lui Thomas Mann, acest muzician wagnerian deghizat în scriitor. Colegul nostru Simion Dănilă traducea cu sârg operele lui Nietzsche și bineînțeles, pe cele cu colesterol bun, nu acele pagini în care sora filosofului, Elisabeth, intervenise cu un conținut utilizat de naziști. Publicasem și eu o traducere a poemelor din ALSO SPRACH ZARATHUSTRA, înr-o revistă de provincie, însă dragostea și ura filosofului vizavi de Wagner erau paginile cele mai tulburătoare. DER FALL WAGNER apăruse și în traducerea lui Alexandru Leahu, în 1983. Spunea filosoful: ”Îl înțeleg foarte bine pe muzicianul care ar declara astăzi că îl urăște pe Wagner, dar nu mai poate suporta altă muzică. Dar l-aș înțelege de asemenea pe filosuful care ar declara că Wagner rezumă modernitatea. N-avem ce face, trebuie să începem prin a fi wagnerieni… De când s-a întors în Germania Wagner s-a pretat cu condescendență la tot ce disprețuiesc, chiar și la antisemitism. Era în aparență cel mai victorios, în realitate un decadent disperat și găunos…Pentru această muzică proastă, plină de teatru, care vrea să însemne pasiune, dar în realitate este treapta cea mai joasă de sălbăticire estetică n-am nici o îndurare, aici trebuie să se pună capăt.” Bietul filosof, singur și bolnav. Toate acestea considerații se regăseau, comentate cu amănunțime și în genialul eseu al lui Thomas Mann PĂTIMIRILE ȘI MĂREȚIA LUI RICHARD WAGNER. Cartea era o raritate, fiind tradusă de Camil Baltazar înainte de era socialistă, apărută la Editura Institutului Român de Documentare. Wagnerizând cu pasiune, scriitorul afirma: „Pe acest spirit creator care, cu toată împovărarea sa sufletească și unirea sa strânsă cu moartea, e greu de viață și furtunos, progresiv, pe acest glorificator al distrugerii universale, născut dintr-o iubire din cele mai libere, pe acest înnoitor cutezător al muzicii, care în Tristan și Isolda stă cu un picior pe un tărâm atonal și pe cel al cărui egal lumea l-ar numi astăzi desigur un bolșevic cultural, pe acest om al poporului, care a negat toată viața sa puterea, banul, violența și războiul și care a avut de gând să dedice teatrul său festiv, orice ar fi făcut epoca sa din aceasta, – unei comunități fără clase, pe el nu-l poate lua asupră-și nici un intelect al evlaviosului și brutalului Înapoi – iar orice voință îndreptată spre viitor și-l poate asigura ca tovarăș…”
În jurul anilor șaptezeci-optzeci mai funcționa o excelentă muzicologie românească, în paralel mergând și o discografie autohtonă. La București apărea vinilul cu „arii” din operele lui Wagner, interpretate de orchestra Operei din Cluj și Orchestra Simfonică a Cinematografiei, dirijori Eugen Lazăr, Constantin Bugeanu și Mircea Cristescu, soliști Stela Simonetti, Dan Iordăchescu, Arta Florescu, Cornel Stavru (un tenor cam strident), Petre Ștefănescu-Goangă ( o voce de Hans Sachs și Wotan! ). Filarmonica timișoreană scosese un vinil cu coruri wagneriene sub conducerea lui Diodor Nicoară și Nicolae Boboc. Dar un record se întâmplă tot în capitală, unde Iosif Conta la pupitrul Orchestrei Radioteleviziunii dirijă întreaga TETRALOGIE, eludând costisitoarele montări scenice prin simpla utilizare a modalității operă în concert sau stil oratoriu. AMURGUL ZEILOR, cea mai monumentală piesă din istoria muzicii, durând șase ore, a fost eșalonată ingenios pe două seri succesive. În criză de voci puternice, care să străbată prin barajul mega-orchestrei, au fost invitați soliști din Statele Unite și Austria.
Cândva se citea cu interes muzicologia noastră, în afara cronicilor de concert foiletoniste, din diferite publicații ( România literară fiind în acest sens o gazdă generoasă și de prestigiu). Emanoil Ciomac publica volumul „Viața și opera lui Richard Wagner” în 1967. Abundă în idei interesante, precum: ”Acest individ agitat, mic de stat, se vrea un reformator al moravurilor vremii. Cu o voință încordată și cu un fluid de magician, refuză cu îndârjire să fie considerat ca simplu muzician, atunci când el e în drept să se creadă dramaturgul cel mai original, un poet, un filozof și un profet vizionar. Muzica a fost doar una din îndeletnicirile lui. A învățat-o în treacăt, ca să-i poată servi la completarea utilajului său de creator al teatrului și al revelației moderne .” În anii aceia muzicologia s-a îmbogățit și cu ceea ce putem denumi cu ușurință fenomenul George Bălan. Cărțile sale successive parcă făceau parte dintr-un amplu Project de culturalizare a acestui popor, aflat geostrategic la periferia civilizației europene. O carte la fel de generos scrisă ca și eseurile lui Thomas Mann sau Friedrich Nietzsche era “Eu, Richard Wagner”, în care George Bălan devenea eroul cărții, contopindu-se cu compozitorul sau luând rolul comentatorului: “Ne gândim la marile progrese înregistrate de limbajul romantic pe linia transformării lui într-un material maleabil, suplu, capabil a sugera curgerea neîntreruptă a sentimentelor, ciocnirile și nuanțele acestora. Limbajul muzical devenea treptat un instrument de mare precizie în înregistrarea celor mai fine tresăriri ale sufletului. Wagner ducea mai departe cuceririle predecesorilor săi, îmbogățind muzica cu noi posibilități de a oglindi dialectica sufletului uman. El creează MELODIA INFINITĂ (s.n.), acel flux melodic perpetuu care, nemaifiind segmentat de opriri convenționale sau de opoziții artificiale între temă și dezvoltarea ei, sugerează ideea mersului înainte, a devenirii neîntrerupte”. Dinspre Germania de Est mi-a ajuns în mână o excelentă biografie în limba germană, tipărită la Leipzig în 1963 și originalul libretului de la MAEȘTRII CÂNTĂREȚI, colecția Philipp Reclam Jun. din același oraș și textul lui LOHENGRIN. Compozitorul bănățean Doru Popovici ne-a surprins plăcut cu volumul-hobby “Magicianul de la Bayreuth” în care conchidea: ”Să nu-l judecăm prea aspru pe acest compozitor unic în felul său, care a declanșat multe patimi, atât în timpul vieții sale cât și după moartea sa. Și să ne aducem aminte de cuvintele mișcătoare ale lui Marcel Proust, în virtutea cărora, de cele mai multe ori suntem nedrepți cu oamenii de excepție, ca și când am lua dejunul pe iarbă fără să ne sinchisim de cei ce dorm sub ea” . Într-o carte de popularizare a muzicii, Pascal Bentoiu nu observă existența acestui magician. O face, în schimb, Bernard Shaw în volumul “Despre muzică și muzicieni”, acest scriitor anti-Churchill demonstrând că în artă n-a existat al doilea Război Mondial. Ca spectator la Bayreuth, britanicul elogiază seriozitatea germană a montărilor, solemnitatea sobră a transpunerii miturilor în scenă. În fine, apare la Editura Muzicală Richard Wagner însuși și volumul extrem de prolix și nu prea bine tradus, “Opera si Drama”. Este o profesiune de credință în care se explică greoi ceea ce compozitorul făcea cu ușurință așezându-se la pian și scriind pe genunchi notele… ”Noi (citește EU, n.n.) am dobândit din partea orchestrei capacitatea de a trezi presimțiri și amintiri. Am conceput presimțirea ca pregătire a apariției care se manifestă, în sfârșit, în gest și în melodia versului, în timp ce amintirea am considerat-o ca fiind derivată din ea, și acum – potrivit cu necesitatea dramatică – trebuie să stabilim precis ce anume (concomitent cu presimțirea și amintirea) umple spațiul dramei în așa fel încât ambele să fie neapărat necesare pentru cea mai deplină completare a înțelegrii sale. “
În fine, într-o zi a venit momentul să nască elefantul și la Timișoara. Orchestra Operei a fost completată cu instrumentiști de la Filarmonică. Din nou la mare înghesuială în fosa străveche, imperială. Acum nu mai era vorba de veșnicele CAVALERIA RUSTICANA , CARMEN sau spectacolul de balet CARMINA BURANA, cu muzica imprimată pe bandă magnetică. Era vorba de LOHENGRIN. Se va face cu voci aduse de la București, ca la imprimarea REQUIEM-ului lui Mozart? Pentru rolul titular s-a desprins însă din cor tenorul Nicolae Stan, venit din Arad, din cartierul Micalaca. Dar lebăda? Cum se va încăleca pe lebădă? Umblau vorbe despre un celebrul tenor german căruia trebuia să-i vină lebăda pe roți, trasă din culise. Cum, luat cu cântatul, a uitat să urce în vehicol, a improvizat cu umor, pe o pedală de orchestră, întrebarea “Când vine lebăda următoare?” În scenografia timișoreană s-a recurs la o proiecție pe pânza-decor din fundal, o imagine stilizată care apărea când trebuia. Domnul Stan cânta din răsputeri, cum se spune, din capital, nu din dobândă. Un Lohengrin apărea în lumea wagneriană. Într-un articol pe care l-am publicat în România literară mă întrebam retoric dacă este Wagner acest spectacol. Mi se păruse că Lohengrin era prea static, pe scenă, ca la un oratoriu, nu era mișcare. Cronica mea a dezamăgit. L-am cunoscut între timp pe tenor, ne-am împrietenit, am revenit în revista Orizont cu impresii din cel de al doilea (și ultimul) spectacol, în tonalitate majoră de data asta, da, e posibilă o montare Wagner și la Timișoara, la Operă, nu numai pe podiumul Filarmonicii.
Din păcate, începuse o perioadă grea, pe plan social, interesul pentru arte scăzuse din cauza grijilor zilnice și nu avea să reapară nici în zilele noastre. Lebăda noastră plecase pentru totdeauna. Nu mai eram orașul muzical, nici măcar în privința speciilor jazz sau pop-rock. Se pare că, după focurile de mitralieră care au secerat vieți în 1989, clubul wagnerienilor a dispărut, o parte ieșind din peisaj pe cale naturală, alta refugiindu-se acasă. Aici avem televizor, CD-uri, internet. O viață în conservă. În toate orașele mari din Germania operele montează variante din cele mai controversate în privința decorului și costumelor, Bayreuth nu mai deține de mult exclusivitate în privința lui Wagner. În provincia românească trăim doar din amintiri.

Advertisements