Sunetul muzicii

Formația PHOENIX ar fi putut colabora cu Filarmonica. Nu văd de ce n-au făcut-o. Era de înțeles un anumit orgoliu al filarmoniștilor. Ba mai mult, era vorba de un anumit spirit de competiție, formația vocal-instrumentală fiind de mare succes.  Am încercat la radio, să-i imprim împreună cu un grup de elevi, cântând la corzi. N-a ieșit cine știe ce, poate ar fi mers mai bine cu niște sintetizatoare, dar pe atunci nu se găseau în țară.  Baladele cântate de METALLICA împreună cu filarmonica din San Francisco sunt superbe, dar au apărut ceva mai târziu. Nu există muzică de evitat, dar la noi nu a prins  nici un fel de pop-rock simfonic. Abia am reușit, la radio, să atrag atenția asupra jazzului, invocând în emisiunile mele și compozitori agreați, precum Gershwin. Totul este să ridici muzica modernă, zisă a generațiilor mai tinere, la nivel de clasicizare, înnobilând-o cu prezența unor distinși instrumentiști cu papion. Aceștia din urmă nu au nimic de pierdut dacă vor coborî puțin de pe piedestal lăsându-se conduși de curentul pop. Așadar, cu jazzul simfonic mai mergea, de exemplu apăruse un DUBLU CONCERT PENTRU PIAN ȘI SAXOFON-TENOR, ORCHESTRĂ SIMFONICĂ ȘI BIGBAND, de Richard Oschanitzky, „românul” care a fost unul dintre puținii din lume care au cultivat un registru larg de specii muzicale, muzica de film părându-i-se poate cea mai deschisă tuturor formelor de orchestrație.  Lucruri interesante ce se petreceau în lumea experimentului, care se poate reflecta în muzică, însă cu un filtru ponderat. Americanii își au jazzul, cu unele chromatisme nemaiauzite. Încă din preajma războiului au ajuns acolo exilații Schoenberg, expresionismul austriac, cu dodecafonism, serialism, Darius Milhaud cu dispozitivul electro-acustic Onde Martinot, care l-a influențat pe jazzmanul californian Dave Brubeck, apropos, și acesta cultiva jazzul simfonic. În Europa aveam câteva curente bune, la Praga, UK, la noi la Timișoara, Sibiu, București. Muzica seria experimenta și ea,  cu un John Cage, Karlheinz Stockhausen (electronism), francezii cu bruitismul lui Schaeffer la ORTF, Messiaen cu ale sale „Oiseaux”, Boulez,  Britten. Peisajul muzicii se mișcă, se schimbă, nu știm ce va rămâne valabil și peste cincizeci de ani. Urechea noastră s-a obișnuit (dacă a fost cultivată) cu modulații, cu politonalism de la Wagner, Bruckner, Mahler, Prokofiev,  Bartok, așa că multe inovații părea că vor lăsa în urmă clasicismul sau romantismul timpuriu, cu cele trei perioade ale sale. Problema e cum receptează publicul. Dar există un public bun și unul prost…Conceptual e prudent să ne așezăm pe la mijloc, eu nu cred că MELODIA trebuie abandonată, ea este vocația numărul unu a compozitorului, sigur că ea trebuie reinventată mereu. Receptarea de către public? Depinde mult de gradul de educație, de orchestre și festivaluri, de discografie. Pasiunile publicului evoluează exasperant de încet…Extensia fenomenului pop va obtura, ca o gaură în ozon, efortul unor compozitori de a se păstra într-o unică manieră.

Trebuie să fim la curent cu noutățile. Studiourile britanice produc, de pildă, DE WOLFE MUSIC, o industrie întreagă pentru multiple formule de background, de pildă, muzică de film. Se supune acțiunii, trebuie să sugereze, să creeze atmosferă, ambient. De ce nu, chiar și acțiune. Uneori să anticipeze, da, precum Wagner cu ale sale leitmotive…Care te obligau să rememorezi personaje sau acțiuni, să recunoști semnificația unei întâmplări și cauzele care au generat-o. Totul e film, viața e un film. Nimic nu este mai apropiat de esența ei decât muzica. Obișnuiam să spun, în lirica mea că „Unele fapte pe care le-am trăit sunt mai mult muzică…”

Advertisements