Richard Strauss și Stefan Zweig


 

Până în 1933 Richard Strauss, președintele compozitorilor naziști, a beneficiat de textele lui Hugo von Hofmannsthal pentru realizarea libretelor operelor sale. După moartea poetului compozitorul l-a contactat în acest scop pe evreul Stefan Zweig. Acestuia nu-i era necunoscut mediul compozitorilor, de când Max Reger i-a pus pe muzică primele poezii. La ora aceea Richard Strauss avea șaptezeci de ani și era cel mai important compozitor german în viață (Gustav Mahler, evreul, aflându-se în dizgrație și emigrând în SUA, ca și Arnold Schoenberg). Pe un tabel virtual el se situează între reprezentanții romantismului târziu și expresioniști220px-Strauss3, în siajul lui Wagner și Bruckner, continuând utilizarea marilor orchestre și utilizând vocea umană într-o perioadă de relativ declin al operei. Wagner, spunea Strauss, e un pisc atât de înalt încât nimeni nu poate să-l depășească. DAR EU M-AM DESCURCAT, OCOLINDU-L…
În scrisorile către Zweig mărturisea că nu se pricepe să compună melodii lungi ca Mozart, dar îi plac temele scurte, pe care le răsucește astfel încât să scoată din ele ceea ce țin ascuns, lucru pe care nu crede că-l mai poate face cineva. Compozitorul era deosebit de lucid în ceea ce-l privește. Asista odată, împreună cu Zweig la o repetiție a unei opere proprii și îi relata, pe parcursul interpretării, unde îi place și unde i se pare că a dat greș. ( Aceste antologice pagini de prietenie artistică și-au găsit locul în ultima carte înainte de intrare în exilul brazilian și în tenebre, LUMEA DE IERI ). Scriitorul i-a oferit lui Strauss textul pentru opera FEMEIA TĂCUTĂ, pe care compozitorul a folosit-o intactă, fără nici o modificare. (În foto RICHARD STRAUSS)

A fost tocmai momentul venirii lui Hitler la putere, când au fost interzise reprezentațiile cu opere neariene. Richard Strauss nici nu voia să audă că ar trebui să-și întrerupă relațiile cu Zweig. “…s-a apropiat de potentații regimului, a început să se întâlnească tot mai des cu Hitler și Goebels și a acceptat ca, într-o vreme când însuși Furtwaengler își declara totuși deschis împotrivirea, să fie numit președinte al Camerei muzicienilor naziști.
Participarea lui deschisă alături de național-socialiști era în acel moment de o importanță capitală pentru aceștia. Căci, spre supărarea lor, le întorseseră spatele în văzul tuturor cei mai buni scriitori și muzicieni (…) Într-un asemenea moment penibil, atragerea de partea lor a celui mai celebru muzician german însemna un câștig imens pentru ei. După cum îmi spunea Strauss, Hitler îi arăta un respect ostentativ, ca unul care, încă din anii săi boemi făcuse cu greu rost de bani pentru a asista la premiera SALOMEEI. La toate seratele festive, în afară de Wagner se interpretau numai lieduri de Strauss (…) Îl slujise pe împăratul Germaniei, în calitate de capelmaistru, avea să-l slujească și pe împăratul Austriei în aceeași calitate (…) Fiul său se însurase cu o evreică și se temea ca nepoții săi să nu fie dați afară din școli. Noua lui operă purta stigmatul colaborării cu mine, operele anterioare erau compromise de coatorul Hofmannsthal cel IMPUR din punct de vedere arian, editorul lui era evreu… Dirija acolo unde i se cerea și a compus imnul pentru jocurile olimpice…”
Faptul acesta era de natură să-l deranjeze pe Zweig, deoarece colaborarea cu Strauss putea părea suspectă pentru prietenii antinaziști care îl îndemnau să protesteze, să-și retragă opera. Detesta însă gesturile publice și patetice și nu putea să-i creeze compozitorului-prieten probleme, FEMEIA TĂCUTĂ fiind deja terminată. Prin pasivitate totală putea face mult mai multe greutăți noilor paznici ai culturii germane, Camera de literatură a Reichului de-abia așteptând un prilej să poată motiva o interdicție celui mai mare compozitor al Germaniei. Cenzura a cerut textul operei pentru a-i găsi nod în papură. Nu se găsi nimic imoral. Apoi se scotoci prin toate cartotecile Gestapoului și prin cărțile anterioare, căutându-se ceva antigerman. Fără succes. S-a tărăgănat cât s-a putut amânarea premierei și punerea pe același afiș a celor două nume ale creatorilor.
Apoi – culmea: “După Goebbels, însuși Adolf Hitler trebui să-și dea osteneala de a citi cele trei acte ale libretului meu liric. În cele din urmă, Richard Strauss a fost citat în fața atotputernicilor și Hitler în persoană i-a comunicat că face o excepție și aprobă punerea în scenă, cu toate că acest lucru contravine tuturor legilor noului Reich.” Zi neagră pentru național-socialiști, cea în care numele surghiunit al lui Zweig avea să apară alături de al lui Strauss pe toate afișele. Scriitorul n-a asistat la premieră, în sală fiind plin de uniforme brune și însuși Hitler era așteptat la unul din spectacole. Opera a avut un mare succes, dând prilej muzicologilor să scrie antirasist. Spectacole la Berlin, Hamburg, Frankfurt și Munich. A rămas programată și pentru stagiunile viitoare.
Apoi, brusc, dezastrul. Opera a fost interzisă la Dresden și în toată Germania. Richard Strauss și-a dat demisia din funcția de președinte al Camerei muzicienilor Reichului. Ce se întâmplase? Strauss îi scrisese lui Zweig să se apuce de un nou libret, dar în scrisoare se exprimase cu prea mare franchețe în privința poziției lui politice. Scrisoarea a căzut pe mâinile Gestapoului. Interesant e că o premieră a avut loc în același timp cu dezastrul din Germania, în Italia, la Scala din Milano, cu aprobarea expresă a lui Mussolini, care pe-atunci nu se subordonase încă punctului de vedere rasist.

 

Advertisements

Megastructurile golfului San Francisco


images (5)cropped-unnamed-371.jpg

039sm-gall-end-golden1-20120922130544856321-620x414

012018017baybridgedawn.jpeg039

SPRE NORD, PE "RICHMOND-SAN RAFAEL".Foto L. Bureriu

treasure si alcatraz046
Fantastice producturi ale tehnologiei umane sunt podurile din golful San Francisco, urcând amețitor sau coborând aproape de suprafața apei. Desigur, vedeta este Golden Gate, dar nici celelalte, lăsate în penumbră și mai puțin cunoscute în lume nu sunt mai prejos. Nu e Poarta de Aur vinovată că în lume numele de San Francisco e legat doar de acest pod, celelalte fiind necunoscute. Sunt un pic decepționat de ce se cunosc atât de multe lucruri despre orașele Coastei de Est a Statelor Unite, în schimb se știe  atât de puțin despre țărmul Pacificului, o adevărată mină de aur (“Golden State”) în materie de recorduri mondiale. Industria calculatoarelor a construit Silicon Valley, aici, în Bay Area, dar lumea a auzit mai ales de monstrul Los Angeles, cu Hollywood, Beverly Hills sau ghitarele Fender…  Conurbația e împărțită de întinderile golfului interior, în care pătrund fluviile Sacramento și St. Joachin și de faliile tectonice, șaptesprezece ramificații ale celebrelor San Andreas și Hayward. Cel mai întins oraș de aici este San Jose. Cel mai înghesuit e San Francisco, iar clădirile înalte din down townul său sunt mai numeroase decât cele din Los Angeles.
În 1933 a fost un adevărat scandal pe marginea construirii unui pod. Proprietarii de vapoare, în majoritate de tip ferry, care aveau o rețea bună de transport în tot golful erau principalii adversari. Alții pretextau cu înălțimea catargelor, cu toate că arcul podului ar fi pornit doar de pe cele două coline, lăsând destul spațiu pentru orice navă. Azi pot trece, grație arcuirii podului și adâncimii apei, absolut orice vapoare. Era și o problemă de finanțare, Statele aflându-se în recesiune. Au fost necesare donații pentru construirea podului Golden Gate. Inginerul neamț Joseph B. Strauss și-a pus semnătura pe podul suspendat cu cea mai mare deschidere din lume. Se circulă pe șase benzi, cu viteza de 73km/h, (cu biciclete și pe jos se merge pe trotuare speciale, dar numai ziua). Arcuirea podului se află la 75m de luciul apei, iar lungimea totală e de 2737m. Pilonii și toată concepția e în stilul art deco, stâlpii tind să ajungă înălțimea turnului Eiffel, fiind de 227m. În timpul construirii au murit 14 oameni, recordul fiind mărit cu numărul de sinucideri ulterioare. În acest sens a fost necesară adăugarea unei plase și amplasarea unor telefoane “suicide hotline”. Inaugurarea a ținut o săptămână. Impresionat de sine însuși, inginerul Strauss a scris și un poem, “The Mighty Task is Done”. 200.000 de pietoni , unii pe roller skate au trecut cu mare fast podul. Debutul circulației auto s-a produs după ce președintele Roosevelt a apăsat un buton, la Washington DC. Gazetarii de la San Francisco Chronicle au scris, referitor la sinucigași, reportajul “Lethal Beauty”. Letal pentru multă lume ar putea fi și un cutremur, falia submersă San Andreas aflându-se în proximitatea podului. De mai multe ori podul a fost închis din cauza vânturilor puternice, clătinarea tronsonului fiind vizibilă. S-a mai închis și după recentul cutremur din Japonia, pronosticându-se un val de tsunami mai mare decât a venit în realitate. Dar fenomenul, ce-i drept, cu adevărat unic, este formarea ceții, în urma contactului brizei reci cu apele calde ale golfului. Vălătuci de ceață înfășoară mai întâi pilonul dinspre San Francisco, extinzându-se încet spre cel dinspre Sausalito. De cele mai multe ori ceața e joasă, lăsând să se vadă doar partea superioară a pilonilor. Un peisaj de basm modern.
Cu prilejul jubileului de 75 de ani al construcției, trecerea mașinilor s-a oprit, pentru ca o uriașă mulțime să traverseze pe jos, ca la inaugurare. Cu acest prilej s-a constatat că, din păcate, curbura tensionată de cabluri a arcului suspendat s-a mai orizontalizat, cu trecerea timpului. Asta cu toate că Golden Gate este permanent toaletat și pus la punct de un număr considerabil de oameni care au, în acest fel, un job asigurat. Această problemă trebuie să fie soluționată folosindu-se tehnica la vârf, cu care se laudă San Francisco Bay Area.
San Francisco Bay Area a devenit conurbația de azi, peste imensele întinderi ale golfului interior datorită acestor poduri, înainte de existența rețelei de metro, care subtraversează golful, la o adâncime comparabilă cu aceea a tunelului de sub Marea Mânecii, pentru ca mașini și trenuri să prescurteze drumurile între San Francisco, aflat la capătul unei peninsule și celelalte aproape o sută de orașe de vizavi, din Estul arealului.
San Mateo Bridge, construit în 1929, a fost, la vremea aceea cel mai lung pod din lume, având 11,8 km. La ora aceasta este pe locul 25. Bătrânul și cu adevărat fantasticul pod are și el un nume, “San Francisco Bay-Toll Bridge” și este așezat acolo unde golful are cea mai mare lățime. I se mai spune și Hayward, nume pe care-l poartă și una dintre faliile tectonice, care are ramificații submerse și ies la suprafață sub forma unor ciudate coline rotunde ce se țin lanț.
San Mateo leagă Alameda County de Peninsula, pe care se află și San Mateo County, unde în 1906 a fost epicentrul megaseismului. Unele tronsoane ale construcției se află foarte aproape de suprafața apei. Pentru trecerea navelor a fost ridicată o poartă înaltă de 91m, pe care glisează în sus și-n jos un segment al podului. Spre satisfacția driverilor, acest lucru nu se întâmplă prea des, vasele mari ajungând rareori până în această zonă. Și aici se derulează ample lucrări de consolidare antiseismică.
Ceva mai la Sud, Dumbarton Bridge deservește o zonă în care golful se mai îngustează ceva. Și el e un bătrân , construit în 1927, sub forma unor arcuri succesive de oțel, pe tronsoane scurte. În 1970 i s-a făcut o completă replasare pe o construcție nouă, din beton, la o înălțime mai mare. Cele două poduri merg în paralel. Ele leagă Fremont de Menlo Park, o adevărată pădure în care se scufundă casele din Palo Alto, locația unde locuiește cea mai instruită populație din SUA, în jurul universității „Leland-Stanford” și de unde încep edificiile fabricilor din Silicon Valley. A fost primul pod construit pentru mașini, pietoni și biciclete, spre San Francisco Bay. A fost folosit în locul gigantului Bay Bridge, după cutremurul din 1989, supranumit „Loma Prieta Earthquake”, care a afectat acel pod dintre Oakland și San Francisco, mai multe tronsoane prăbușindu-se. Vechea variantă a lui Dumbarton a fost demolată parțial în 1984. Și acest pod este prevăzut cu ceea ce poate fi denumit un lift pentru vase mari, care oprește traficul pe timpul trecerii acestora. Din viața artistică a construcției menționez turnarea filmului “Harold and Maude” în acest loc, în 1970. Din cea tehnico-științifică, ei, da, au fost încurajați locuitorii din Alameda să-și caute joburi pe partea cealaltă, unde se găsește întinsa regiune a industriei de IT. O pădure de poduri! La Sud de Car-Bridge este ruginitul Dumbarton Rail Bridge, construit în 1910 pentru trenuri exclusiv. Porțiunea centrală este o pitorească, să-i zic, placă turnantă, care se rotește pe unul din piloni pentru a deschide drum navelor. Nu se mai folosește din 1982. De altfel BART-ul, metroul, s-a extins și în această zonă, a orașului Fremont.
În lungime de 8,9 km, podul Richmond-San Rafael, care se numește „John B. McCarthy Memorial”, ca și alte obiective ale infrastructurii din Bay Area, a fost și el unul din cele mai lungi poduri din lume, la vremea când s-a construit. El deservește partea de Nord a golfului, unde apele sunt aproape la fel de late ca și ramura sudică. Aici, în Nord pătrund în apele oceanice și cursurile unor râuri ce formează impresionanta zonă a Deltei, incluzând debușeul Dunării americane, care este fluviul Sacramento și pe cel al lui St. Joachin River. Fără acest pod numai cu ferry sau cu avionul se putea ajunge în Marin County, East Bay etc. Construcția este comparabilă cu Golden Gate sau Bay Bridge. Două structuri masive de oțel susțin partea mediană a podului, pe care o ridică formându-se două cocoașe, dealuri, dacă vreți, destul de vizibile și pe ceață pentru vapoarele care au astfel două culoare largi, intens utilizate. Șoseaua, free-way, se conectează în Nord cu rețeaua BART-ului și cu terminalul căii ferate pe care glisează elegantul Amtrak de California, trenul de pasageri. Aceleași reparații cu instalații antiseismice, incluzând fortificarea pipe line-ul care transportă țițeiul pentru East Bay. Au fost și aici probleme, când cu celebrul cutremur Loma Prieta, iar în 2008 podul acuza un ușor balans pe un vânt de 110 km/oră, fiind închis temporar circulației. Evident, fiecare pod are la unul din capete, considerat intrare, gheretele unde se scoate cardul sau cashul. Cel mai scump este Golden Gate, desigur. Avantajul e că la întoarcere nu plătești și a doua oară. Ai noștri te-ar jecmăni postând gherete peste tot, mai ales dacă am avea în țară asemenea conurbații precum San Francisco Bay Area. M-am întrebat cum ai putea plonja cu tot cu mașină în hăul adânc al unui golf format prin scufundarea brutală a scoarței terestre. Așa ceva nu se poate întâmpla, căci marginile sunt niște borduri solide și suficient de înalte pentru ca driverul să nu fie tentat să se holbeze necugetat la peisaj. De fapt, dacă n-ar fi acele suprastructuri, nimic nu te face să crezi că nu ești pe o autostradă obișnuită.
Podul cel mai larg din lume este Trans Bay Bridge. Nu-mi închipui ce ar fi existența în San Francisco Bay Area fără acest B.B. Fără a le nedreptăți pe celelalte, pot spune că această monstruoasă construcție se află în locația esențială a golfului și își face treaba cât toate la un loc.  Uneori, luând metroul, care subtraversează golful cam pe aceeași rută, ai senzația că-l trădezi… Megastructurile lui n-au eleganța și ambianța de înaltă societate a răsfățaului Golden Gate. Sobru, chiar sumbru, exclude eventualii pietoni, el este anti-uman, o industrie în sine. Nu-i pasă de statutul său cenușiu, pentru că Podul Golfului nu poate fi decât unul. Pornește din marele port Oakland, trecând prin tunelul din insula Yerba Buena, pe care o folosește ca pilon și te proiectează direct în down town-ul din San Francisco, venind pe sus, ca un avion, deasupra unui mănunchi de străzi și aterizând pe nesimțite în inima metropolei. Lungime totală, 13,27 km. Este dedicat, așadar, exclusiv mașinilor și e vechi din 1936, old boy, mereu proaspăt îmbrăcat, ca o venerabilă vedetă de Hollywood, căruntă, dar care arată bine, a fost proiectat de Charles H. Purcell. La acea vreme a fost și cel mai lung pod din lume. Are două etaje și 11 benzi. La cutremurul din 1989 câteva tronsoane s-au prăbușit, așa că se folosesc cele mai moderne metode antiseism pentru consolidarea acestuia. După Loma Prieta a fost utilizat bătrânul San Mateo Bridge pentru legătura dintre San Francisco și Bay Area. 100m din acest cel mai lung pod de oțel din lume care e Bay Bridge se înlocuiesc. Între insulă și Oakland se mai construiește un pod paralel, un nou „Bay Bridge”, cu oțel chinezesc de la firma Zhenhua Heavy Industries, din motive de economie. Două tronsoane noi vor oferi spațiu și pentru pietoni sau biciclete. Numele complet al podului este JAMES „SUNNY JIM” ROLPH BRIDGE, aproape la fel de lung cât podul. Dacă nu vrei să ocolești tot golful, vei folosi neapărat podul sau metroul, BART-ul.

SafeWay


S-a acreditat de gura târgului cum că americanii au lansat numai mâncăruri nesănătoase și că românii trebuie să-și devoreze produsele interne, mai scumpe și mai proaste, numai pentru propășirea economiei naționale. Este și asta o formă de minciună grețoasă și antimericanism găunos. Cine crede că în Statele Unite se mănâncă doar McDonalds, hotdog, hamburger, pizza, care au ajuns și până în cele mai dosnice țări, își face o impresie greșită. În primul rând, supermarket-urile noastre sunt asemănătoare unor hale, alimentele stau împreună cu ciorapii și cabinele de probă a sutienelor. Am văzut și  magazine enorme în California, dar acelea erau fie exclusive pentru vestimentație, mobilier, plante decorative sau pentru tot ceea ce este necesar copiilor. Rețelele de magazine Safe Way din San Francisco Bay Area sunt altceva. Având o arhitectură specifică, în stil cubist, ușor de recunoscut de la distanță pentru că se disting foarte bine în peisajul urban, fiecare SW este de fapt constituit dintr-un complex de magazine de dimensiune medie.  Varietatea mărfurilor este mare, căci și distanțele între domiciliu sau locul de muncă și un magazin sunt apreciabile. Deobicei o familie vine la magazinul alimentar o dată – de două ori pe săptămână, mai ales în zonele din Silicon Valley, unde printre fabrici se găsesc spațiile locuite, ca niște insule, departe de Downtown-uri. Și atunci se umple portbagajul cu marfă. Obișnuit în țară, cu magazinul de la colț, unde poți intra zilnic, mi-am propus să vin la cel mai apropiat SW ca într-un fel de documentare.
Căci e păcat să nu-ți acorzi niște ore într-o prăvălie cu produse alimentare nemaivăzute. Dimensiunea locației e, ca să zic așa, umană și nu trebuie să alergi cu căruciorul zeci de mile. Alimentele sunt destul de ieftine, pentru toate buzunarele, fermele și firmele aduc numai lucruri proaspete, de cea mai bună calitate. Legumele se culeg după masă iar noaptea se încarcă rafturile. Semipreparatele din magazin sau mâncarea gata făcută sunt lucruri în general cunoscute pentru un european. Pui la grill se face peste tot. Mai puțin biftecul în sânge, această delicatesă britanică. La raionul respectiv funcționează și o bucătărie care etalează supe (de fapt ele sunt chiar ciorbe, însă cuvântul ciorbă nu există în engleză) și mâncăruri, pe care le cunosc sau ba. Mai sunt și supe în borcănașe de plastic, unele italiene, altele asiatice, THAI, SUSHI. În arealul San Franciso se mănâncă multe fructe de mare, crabi, homari, scoici, creveți de diferite dimensiuni. Și mult pește, evident. Spectaculoasele fileuri de somon sălbatic de Alaska m-au impresionat deosebit. Somonul se găsește și în cutii de conserve de mari dimensiuni. Fileuri de ton, dar nu dintr-acela mărunțit, ca la noi. Este interesant de subliniat faptul că americanii nu vor s-audă de crap. Apoi sunt foarte reticenți la anumite soiuri de pește care ar putea conține mercur.
La raionul de cărnuri nu am văzut, de pildă, carne de oaie, doar cotlete de miel. Măcelarii îți tranșează pe loc vită sau porc, fără urme de grăsime sau oase. În paralel, sunt, evident, și caserolele, cu carne refrigerată, dar nu e nimic congelat. Pui și curcan, tot fără grăsime. Ai astfel posibilitatea să te alimentezi și fără să te îngrași.
Produsele de carne procesată există în forme variate, dar să nu căutați cârnați, șuncă grasă sau slănină afumată. Uleiul de floarea soarelui este inexistent, așa că sunteți în postura de a cumpăra doar sortimente diferite de ulei de măsline. Trebuie menționat și faptul că există și produse din import, conserve mai ales și o gamă largă de ingrediente chinezești sau indiene. Oțet balsamic, da, în niciun caz nu vulgarele oțeturi de fermentație, ca la noi. La raionul de lactate veți căuta în zadar telemeaua, cașul și alte chestii cu multă sare și adesea dubioase. Unt, inclusive cel de arahide, cașcavaluri din toată lumea, creme cu aspect de smântână. Am căutat conserve de fasole. Am găsit, desigur, fasolea roșie mexicană, ori cea produsă de o firma  Bush, cu adaos de sos dulce. Mai apropiate de ceea ce cunoaștem noi sunt conservele de fasole (fagioli borloti) cu carne de porc, multă și bine gătită, produse de niște ferme.
Voi face abstracție de alte raioane, cu dulciuri sau diverse sorturi de pâine. Cu adevărat spectaculoase sunt legumele și fructele, unele clasice, altele exotice, produse ale climei subtropicale. Sigur, multe ne sunt cunoscute, mai nou, de când suntem piața de desfacere a Uniunii Europene. Cu excepția faptului că ardeii din Turcia și roșiile din Olanda fac ceva drum până la hipermarketurile noastre. Fermele care aprovizionează această parte a Californiei sunt la cel mult o oră distanță. Absolut totul proaspăt, apetisant. Nu multă lume are timp să facă zilnic cumpărături, iar zonele locuite, care au un Safe Way în apropiere, sunt costisitoare, casele sunt scumpe, chiriile la fel.
Câteva rafturi sunt pentru medicamentele banale, utilizabile fără rețetă. Cele prescrise de medic se cumpără de la farmacia din incinta magazinului alimentar. În ce privește vinurile, dacă nu vizitați podgoriile numeroase prin care California a devenit locul întâi în lume (podgoriile NAPPA), le găsiți în magazine, doar în ambalaj de sticlă. Spre deosebire de România, care-și ambalează băuturile în nenorocitele alea de PET-uri, americanii păstrează în pet doar apa plată și Cola. Nici măcar berea, ferească sfântul! Se spune că înbutelierea berii în pet este o invenție românească. Nu cred, dar e o treabă căcăcioasă. Mai bine am fi inventat noi Hewlett-Packard-ul, nu mizeria asta de băutură la pet. Cum nu mă pricep la vinuri, cu atât mai puțin la celebrele mărci de California, mă voi opri puțin la raionul cu bere. E posibil ca sortul Stella Artois să fie chiar importată în America, nu produsă aici SUB SUPRAVEGHEREA firmei de origine, ca în țara noastră. Am văzut bere de Hawaii, în butelci de sticlă mai mari de doi litri. Dozele sunt mai mari decât cele europene, cam pe măsura continentului American. Se pot lua direct din raft, numai reci, doze de trei sferturi de Kg., adică 80 Fl Oz. Cea mai popular mi s-a părut sortul American Budweiser. Se pare că, spre deosebire de cehi sau germani, americanii preferă bere strong, mergând de la 6% la 8,5%. Multe sortimente englezești, mai ales brune. (Nu există doar la Munich festivaluri gen Oktoberfest, unde curg râuri de bere, ci și la San Francisco, unde,  durează  două săptămâni, se dă și gratis și se folosește multă bere de la dozator, turnată în recipiente de sticlă mult mai mari decât așa-zisele halbe). Am mai notat sortimente ca Anheuser-Busch, Red Ales, Pale Ale, American Strong, IPA Black, Golden Ale, English Pale Ale, English Strong, Kolsch (germană), Imperial Strong, California Common Beer, Bud Light, Corona ( din Mexic), Red Horse etc. Există circa 1700 breweries (fabrici) și se consumă cam 76 litri per capita anual.
În afară de casieriile unde te duci cu cardul și semnezi cu un fel de creion pe ecranul digital, există și una fără personal , unde îți faci singur, fără asistență, operațiunile cu cardul. Asta mi s-a părut absolut ieșit din comun și imposibil de aplicat în România. Probabil că n-ar putea fi implementat nici bunul obicei al americanilor de a-ți pune marfa în pungi (dacă dumnezeu dă, dar nu-ți bagă și în traistă, apoi să știți că la Safe Way ți se bagă și în traistă), ba mai mult, la solicitare ți se duce căruciorul la mașină și ți se încarcă și portbagajul.
Ceva mai complicat e la raionul cu țigări. Cum nu se prea fumează , nu există multe solicitări. Pachetele se află într-un dulap cu lacăt. Dacă vrei să fii servit, apeși un buton și iese vânzătorul, descuie dulapul…Oricum, în State se găsesc și țigări mai slabe, care nu dau dependență severă. Care nu se găsesc în Germania sau România…

„Vrem Ardealul, dar fără ardeleni!”


„Simţ o deosebită fericire că sunt în capitala Banatului. Acum vă pot spune că monarhia maghiară e înfrântă, patrulele cavaleriei noastre sunt la 15 Km de Budapesta! Cu această ştire vă zic, bine v-am găsit!” Această strigătură a emis-o însuși Ionel BRĂTIANU, cel căruia în cea mai mare parte îi datorăm ciuntirea celei mai prospere și civilizate regiuni românești, prin cedarea unei treimi către Iugoslavia. Fericirea liberală a fost strigată în vizita pe care a făcut-o la Timișoara/Temesvar, după ce oștile lui Economu au intrat în oraș, în capitala unei provincii istorice tăiată în două.

Domnul acesta a avut și față de ardeleni o poziție mai mult decât ciudată, probabil din cauză că, fiind nevoit să se retragă de la Tratativele de Pace de la Paris. Datorită poziției intransigente, discriminatorii față de evrei, a trebuit să accepte, pentru scurt timp, interimatul ardeleanului Vaida Voevod.

Ziarul  ROMÂNUL din Arad  afirma în 1929:  a fost „o greșală maxima a șefului liberalilor Ionel Brătianu VREM ARDEALUL, DAR FĂRĂ ARDELENI. A fost o greșală capitală de neiertat, fiindcă a venit de la acel Brătianu care a pornit războiul de întregire, era un Mesia care venea să ne mântuiască”.

(Mândria așa-zișilor liberali de azi – tradiția politicianismului brătienist, care a jignit nu numai minoritățile naționale, dar și o bună parte din românii care și-au pus mari nădejdi în burtăverzimea bucureșteană.)

În volumul TRANSILVANIA SUBIECTIVĂ doamna Alina Mungiu Pippidi observa cum în „vechiul” regat circula o butadă (vorbă de spirit, ironică, cf. D.L.R.M., cuvânt de origine franțuzească,  care ar putea proveni și de la maghiarul BUTA=prost, BUTASAG=prostie, poate chiar mai adecvat cazului de față, n.n.), VREM ARDEALUL, DAR FĂRĂ ARDELENI, găsită și la URMUZ, luată foarte în serios și de gazetarul epocii, naționalistul, Valeriu Braniște.

În GLASUL  HUNEDOAREI d-l St. Ciocan afirmă că, de fapt, regățenii „au vrut doar teritoriile care au aparținut cândva Austro-Ungariei, nu și oamenii sau spiritul de aici” (la drept vorbind o idee stupidă și atât de imposibilă încât ne îndoim că ar fi gândit cineva asemenea aberații), „că au urmărit egalizarea regiunilor și coborârea Transilvaniei la nivelul fostului regat”. Ideile astea apar și în pledoaria contelui Apponyi la Paris, în scrisoarea lui Traian Vuia, în memoriul lui Iuliu Maniu.

Că DEMNITARII NOȘTRI SPUN VORBE TRĂZNITE știm și acum. În Primul Război Mondial România a intrat prost pregătită. Tranșeele pe care regele le-a vizionat în inspectarea efectivelor și amenajărilor militare, abia aveau treizeci de centimetri adâncime, majestatea-sa prefăcându-se că nu le vede. Linia fortificată Nămoloasa-Galați părea sortită mai degrabă apărării capitalei de năvălirea rusească, deci a cam rămas nefolosită în ambele războaie. Prime-minister-ul român se simțea, probabil, animat de poziții de forță, care nici la Paris n-au făcut impresie bună și a lăsat să-i scape porumbelul cu ardelenii din gură. Probabil și-a făcut și iluzia că România e o mare putere, curtată de ambele părți beligerante, care putere, nu-i așa, și-a păstrat o armată chiar după ce, la finele conflagrației toate țările urmăreau să scape de militari și militarism. Atacând România, în 1916, românii în uniforme austro-ungare și-or fi spus și ei VREM REGATUL, DAR FĂRĂ REGĂȚENI. Sârbii, intrând în Timișoara, și-or fi spus VREM BANATUL FĂRĂ BĂNĂȚENI, iar germanii, intrând în București, VREM ROMÂNIA FĂRĂ ROMÂNI…

Au existat și momente în care ardelenii și bănățenii au avut senzația că armata română se comportă în teritoriile acaparate precum una de ocupație, iar multe avuții erau luate de la locul unde se produceau (ca și banii) și erau transferate spre Centru. Avem  Brătieni și azi, răspunzători de halul în care au reușit să ne aducă toate teritoriile în același nivel de sărăcie. Se spune în Europa că România ar exporta doar sărăcie.  Ce s-ar face însă capitala fără Ardeal și ardeleni, de acolo se aduc la Centru cele mai bune lucruri care se fac în teritoriu. Bănățenilor beglerbegul Băse de Cotroace le-a refuzat autostrada Timișoara spre Mako- Szeged, care, scurtând prin Cenad  (unde calea ferată spre Ungaria a fost tăiată și podul peste Mureș aruncat în aer de viteaza armată română), ar fi fost cea mai rapidă trecere spre Occident, drumul fiind construit încă de Austro-Ungaria. A refuzat Băsitul și refacerea Canalului Bega.

Dar să ne ocupăm puțin și despre ce a spus TAKE IONESCU despre Brătianu și chestiunea bănățeană.  “Nu-l interesa soarta zecilor de mii de români din Banat care au trecut la sârbi. Comisiunea ne atribuise la un moment dat linia de drum de fier Timișoara-Baziaș, întreagă. Atunci sârbii au început să atace, printr-un oarecare Vestnici furibund, că se încalcă drepturile poporului sârbesc. În Comisiune această soluțiune fusese obținută de reprezentanții englezi, dânșii tot timpul au ținut să avem această linie și prin urmare Biserica Albă și Vârșețul. Ministrul de externe al Franței a trimis lui Brătianu oficios să-i spună să facă un memorandum și-i garantează Vârșețul, ceea ce ne-ar fi scăpat zeci de mii de suflete românești. Brătianu a răspuns prin aceeași teorie a indivizibilității Banatului, la care i s-a răspuns prin frontiera actuală. Aici ne-a adus extraordinarul egoism al domnului Brătianu, încăpățânarea lui care a confundat interesele României cu ale lui. Un număr de 40-50.000 de români care ar fi rămas cetățenii noștri sunt cetățeni ai altui stat.” Dar și de bucățica asta de Banat și-au bătut joc dâmbovițenii chiar între cele două războaie mondiale, considerată perioadă de prosperitate. Pentru cine prosperitate? Pentru dâmbovițeni? Iată un fragment din mesajul lui IULIU MANIU către regele Carol al doilea:  “Care este bilanțul a 20 de ani al regimului din Ardeal și Banat? Se poate spune lămurit, un complet dezastru. Dictatura actuală a trimis în fruntea județelor din Ardeal și Banat colonei activi din Vechiul  Regat. Ardealul și Banatul au primit înfățișarea de ținuturi sub ocupație. Averile comunale sunt bunuri private. Această ocupație nu se poate face decât cu dreptul Războiului. Și nici cu aceasta. Oamenii străini trimiși astfel nu mai sunt primari, ci custozi, numiți în averi inamice. Recrutarea acestor primari se face în București la o bursă a cafenelelor. Luăm exemplul Ținutului Timiș. Din acest ținut Statul încasează pe an aproximativ 5-6 miliarde. Știți cât îi rămân pentru nevoile lui administrative, economice, sanitare etc.? 200 milioane, cheltuite pe salarii și materiale. Ministerul n-a făcut în acest ținut autostrade până acum. De mulți ani sunt făcute toate șoselele internaționale maghiare și iugoslave în autostrăzi. Noi n-avem niciuna. Banatul e lăsat sorții lui…”

Nu vă așteptați ca vlădicile bănățene actuale să facă ceva ca lumea. N-ar face nimic nici dacă ar avea banii pe care îi trimit la București.   Dacă  la vremea respectivă (1918) se păstra Republica Banathia, dacă s-ar fi luat în calcul nu atât aparteneţa la Antanta a Serbiei, cât tendinţele expansioniste ale vecinilor sârbi, chiar în  perioada naţionalismelor de tot felul, bănăţenii  ar fi beneficiat de întregul lor teritoriu şi de necesara autonomie și Banatul trecea în întregime la România.  Cotropirea sârbă şi-a instalat şi administraţia în Timişoara, punând astfel capăt celei republicane. Năvălirea neaşteptată a trupelor sârbeşti a pus capăt unui vis de scurtă durată.  Sârbii s-au retras din jumătatea Banatului sub presiunea armatelor franceze. Au revenit cu pretenții după al Doilea Război Mondial, cu trecerea frontierei, înarmați .  ”Au vorbit despre necesitatea de a încorpora Iugoslaviei anumite zone din regiunea Timişoara, cu oraşul Timişoara, care avea o populaţie preponderent germană, judeţul respectiv având, în opinia lui, (Tito, n.n.) o populaţie exclusiv sârbească (!)”…Tito mai dorea şi o schimbare a frontierei româno-iugoslave, astfel ca Iugoslavia să înglobeze Reşiţa, “importantă pentru fabricile de oţel şi fier”. L-a pus la punct…Stalin!

Credeți că se vor reduce la atâta pretențiile vecinilor? Încet-încet vin ceva afaceriști și bișnițari, vin și țigări și droguri pe ascuns, ca să ne ajute să intrăm în Schengen. Având însă în vedere constantul, tradiționalul dispreț de la Centru pentru Banat, mă gândesc că poate dacă rămânea în 1919 în întregime la Iugoslavia era ceva mai bine gospodărit.

——————————————————————————-

CITIȚI ȘI BLOGUL DOMNULUI MIRCEA RUSNAC, “ISTORIA BANATULUI”, DIN CARE ÎMI PERMIT SĂ CITEZ:

“Cele 114 zile ale existenţei Republicii Bănăţene au zburat ca vântul şi ca gândul. Statele învecinate s-au năpustit, precum o haită de lupi hămesiţi asupra unei prăzi bogate, sfâşiind-o. Fiecare s-a ales cu câte o bucată, mai mare sau mai mică. Două treimi au revenit României, o treime Serbiei şi o sutime Ungariei. În condiţiile în care, la recensământul din 1910, românii reprezentau 37,42% din populaţia Banatului, germanii 24,50%, sârbii 17,97% şi maghiarii 15,31%, existând şi numeroase alte naţionalităţi mai mici numeric. Noile graniţe spintecau regiunea, care până atunci formase o unitate economică închegată timp de secole, dezmembrau familii, distrugeau existenţa prosperă a locuitorilor. Bucăţile încorporate diferitelor state, fără a li se cere părerea şi fără a fi existat o pronunţare explicită a locuitorilor în acest sens, erau considerate de guvernele centrale respective drept părţi constitutive în mod absolut firesc şi normal ale statelor naţionale România, Serbia şi Ungaria.

Dar care era totuşi părerea populaţiei bănăţene în acele momente cruciale ale istoriei noastre? În condiţiile în care nicio naţionalitate nu deţinea majoritatea numerică absolută în regiune, este greşit să menţionăm că Banatul s-a “unit” cu o ţară sau alta. Niciodată un referendum nu ar fi aprobat o asemenea măsură, dată fiind diversitatea etnică, de aceea el nici nu s-a organizat. Este drept că grupuri minoritare de români, sârbi sau unguri bănăţeni tindeau către statele respective, dar opinia lor nu putea angaja întreaga populaţie a regiunii.

După ce tumultul anilor 1919-1920 s-a încheiat, s-au putut vedea mai bine consecinţele. Fruntaşii românilor bănăţeni, departe de a jubila, emiteau opinii triste şi decepţionate. Vom reda în continuare părerile exprimate, complet independent unul de celălalt, de Ioan Slavici, Victor Babeş, Traian Vuia şi Sever Bocu. Toţi erau somităţi în domeniile lor de activitate. Toţi erau dezamăgiţi de noua situaţie a Banatului. De ce oare? Erau agenţi plătiţi ai duşmanilor României? Sau exprimau adevărul? În continuare vom reproduce pasaje ale protestelor lor şi vom lăsa cititorii să judece. Orice comentariu este de prisos.

În 1921, Ioan Slavici scria astfel în lucrarea Închisorile mele: “Stau pe gânduri şi mă uit împrejurul meu şi nu îndrăznesc să mă bucur de norocul cel mare, ba câteodată jale adâncă mă cuprinde în faţa temerii ca nu cumva mâine ori poimâine la Chişinău, la Cernăuţi, la Braşov, la Cluj, la Oradea Mare, la Arad, la Timişoara, ba până chiar şi la Sibiu să fie cum e azi la Bucureşti.”

În acelaşi an, Victor Babeş i se adresa în acest mod lui Sever Bocu: “Doresc din tot sufletul Unirea tuturor românilor şi dezaprob orice tendinţă separatistă, dar nu pricep această Unire ca să fim excluşi din drepturile şi de la folosinţa bogăţiilor noastre, invadaţi şi reduşi la rolul unei colonii cucerite de către politicienii egoişti din toate partidele ale Vechiului Regat şi ale Ardealului.”

Câteva fragmente din scrisoarea lui Traian Vuia adresată în 1922 lui George Dobrin: “Toată Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zâmbet şi au zis că suntem naivi că n-au avut nevoie decât de a deschide uşa casei în care noi am intrat de voie. (…) Când în 1917 şi 1918 prin forţa împrejurărilor şi neîmpins de nicio ambiţiune personală am fost silit să mă ocup de prepararea Unirei noastre, a trebuit să văd vârful urechilor lor (ale politicienilor din Vechiul Regat, n.n.). Ei nu admiteau nici măcar termenul «unire». Baza anexărei după dânşii trebuia să fie sacrificiul adus de Vechiul Regat prin participarea lui în războiul european. Raţionamentul lor ducea drept la acea ce dreptul internaţional numeşte «droit de conquète». (…) C-un cuvânt, «Unirea» a fost o bătaie de cuvinte, ea n-a fost decât o anexare deghizată, un hap amar învăluit în zahăr. (…) Până în timpurile mai recente am avut credinţa că nu ne vor fanariotiza, acum mă tem că nu vom putea scăpa de acest virus bizantin, pentru că fanarioţii dispun de mijloace, cari lipseau ungurilor. (…) Dacă guvernul din Bucureşti nu comite greşeli prea mari, nu se duce să danseze pe ghiaţă, ca măgarul, şi dacă o nouă comoţiune europeană nu zguduie din temelii România Nouă, de acum 20-30 de ani ne vom trezi balcanizaţi. După ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi. De altcum, dacă amestecăm fructe sănătoase cu fructe stricate, este evident că nu cele stricate se vor însănătoşi prin contactul lor cu cele sănătoase, ci şi cele bune vor putrezi.”

Țărănistul Sever Bocu a protestat practic continuu împotriva centralismului şi a soartei nefericite rezervate de acesta Banatului. Redăm aici doar un fragment din discursul ţinut de el în 1923 în Parlamentul de la Bucureşti, în care se declara împotriva ratificării unirii Banatului cu România: “L-au despicat, după o înţelepciune solomonică, Banatul în două şi azi se caută rătăcite, stinghere, aceste părţi amândouă, căci pe locul amputaţiei se scurge sângele şi puterea lor deopotrivă. Cât va dura suferinţa, răbdarea, 5-10-15 ani, nu ştim, dar ceea ce ştim e că o reacţiune e pe drum, masele dezamăgite, decepţionate de greutăţi de trai, urmare fatală a nebuniei dezmembrării, care înlătură condiţii indispensabile, organice de viaţă, detestă până şi ideea de stat naţional, ce poate da loc la aşa ecrescenţe. (…) Vă implor în numele Banatului, nu ratificaţi acest tratat!”

Un munte- unicat


 

logoCPT

…Câmpia Centrală a Californiei, în care este așezată conurbația San Francisco Bay Area este înrămată de Cordilierii dinspre Pacific și Sierra Nevada. Între aceste forme de relief, asemănătoare oricăror dealuri sau munți din lume, există spinările de cămilă ale faliilor tectonice, deobicei golașe, configurații ciudate, atestând violenta interacțiune dintre Placa Pacificului și cea a Americii de Nord, încălecată de cea dintâi și glisând cu fiecare cutremur. Numai la seismul istoric din 1906 placa pacifică s-a deplasat cu mai mult de șase metri spre Nord. Spinarea faliei San Andreas, una dintre cele mai celebre din lume, lungă de peste o mie de kilometri, intră în imersiune în dreptul orașului San Francisco, dar își lasă la vedere încă vreo șaptesprezece falii mai scurte, fiecare cu numele ei, deobicei de sfinți.
Neactivă de 250 de ani, partea sudică a plăcii pacifice ar putea declanșa oricând un dezastru. Până atunci, în sezonul ceva mai rece, înălțimile golașe înverzesc, pentru ca în scurt timp clima mediteraniană să le usuce și atunci nu mai sunt atât de frumoase faliile Calaveras Fault, San Gregorio, Garlock, Laguna Salada, Hayward, North Anatolian Fault, Imperial Fault, San Gabriel Fault, San Jacinto etc. Cu mare curaj se cațără vile luxoase pe aceste infernale pericole, urmate de șoselele pe care mașini puternice par a executa sporturi extreme. Pepinierele furnizează o vegetație tropicală, la umbra căreia se ascund locuințele. Un asemenea șir de oaze decorează colinele Calaveras, paralel cu Silicon Valley. Construcțiile nu ating vârfurile, sunt plasate cam pe la mijloc, deoarece dimineața ceața bântuie piscurile și nimeni nu și-ar dori nori în dormitor. Oricum, și de acea înălțime peisajul oferit de Câmpia Centrală este fascinant.


O formă de relief atipică, considerată accident geologic, se ridică în mijlocul acestui peisaj. Este muntele Diablo, monstrul dintre sfinți. Este modest ca înălțime, nu mult peste o mie de metri, produs al chinurilor la care au fost supuse aceste falii terestre. Două cocoașe unice în lume, atrăgând mereu norii aceia uscați, din care rareori picură o parodie de ploaie.  O destinație turistică e Parcul Național al muntelui, cu o suprafață de 8000 de km pătrați, cu serpentinele care pun mașinile la încercare. Colinele urcă treptat, golașe și aliniate în rânduri paralele, într-o simetrie realizată parcă de mâna omului, spre zone parțial împădurite. Faima lui Diablo se datorează peisajului pe care-l oferă, fiind pe locul doi, în lume, după Kilimandjaro. Dintr-un Vista Point, loc de observație și meditație, aflat în vârf, se poate vedea până la o distanță de zeci de mile, întreaga creație naturală și umană din partea de Nord a San Francisco Bay Area. O adevărată colecție de roci geologice scoate la iveală din străfundurile terrei această anomalie a naturii. Bicicliștii se aventurează cu pasiune în lumea ireală a muntelui, venerat în egală măsură de aborigenii americani, cât și de contemporanii noștri. Contrastele pe care le oferă peisajul sunt aici mai puternice decât oriunde.

 

Terorismul fundamentalismului ortodox slav


001

MUSULMANII AU FOST VICTIMELE CREȘTINILOR. VA FI ACUMA INVERS?

Fotografia de mai sus reprezintă capodopera distructivă a mașinii de război sârbești. În fața ruinelor moscheii se găsește o mașină ONU aparținând olandezilor. Când au aflat de masacrul de la Srebrenica, săvârșit în perioada în care trupele ONU olandeze se găseau în zonă, întreg guvernul olandez a demisionat. Sultanul Erdogan, bârfindu-i pe olandezi, a tras o minciună, cum că occidentalii poartă vina pentru ceea ce au făcut sârbii. În parte are dreptate, bombardamentul NATO se putea face mai devreme…

—————————————————————————————————

Simultan cu aniversarea NATO s-a instituit la Belgrad comemorarea celor două luni de bombardamente ale forțelor aliate conduse de președintele Bill Clinton. În timp ce în spațiul fostei Iugoslavii se agitau lozinci naționaliste, contextul  a provocat și comentarii nepotrivite despre eventuale similitudini ale situației din Balcani cu cele ale retrocedării Crimeii către Rusia. Pe tonalitățile celui mai autentic panslavism, reîncălzit după un secol de la Primul Război Mondial, unele glasuri ale Rusiei se întreabă cum a fost posibil un bombardament NATO în plin centru al Europei, eveniment unic după 1941 și comparat cu atacarea Belgradului de către trupele Wehrmachtului. Ca și cum n-am ști ce s-a întâmplat cu desprinderea în forță a națiunilor federației balcanice, cu masacrul, unic și el pentru Europa postbelică. Dinspre Est se încearcă, parcă scoasă din context, diabolizarea pactului Nord-Atlantic.

PRIMII LOCUITORI DIN KOSOVO AU FOST TRACO-ILIRII, STRĂMOȘII ACESTORA ȘI DINTOTDEAUNA PE ACEST PĂMÂNT. Slavii au venit în secolul VI și au cerut pământ și apă. Ei erau și sunt susținuți de panslavismul rusesc care a dărâmat Europa în 1914. Lumea în general recunoaște statalitatea kosovară.
La activitățile internaționale unele state între care și România au decis, la vremea fostului președinte, că poate participa și Kosovo, dar fără însemne statale. Așa că nu mai eram în rând cu Statele Unite sau Germania. Dar avem drept de VETO împotriva unui stat, care, fie vorba-ntre noi, de mult folosește dolarul pe piața internă.
Pe durata bombardamentului românii le-au acordat azil albanezilor din Iugoslavia lui Miloșevici, președintele Constantinescu a fost de acord, prin consult popular, cu avioanele americane și acțiunea în forță a NATO de pe teritoriul României. Drept sancțiune sârbească, vecinii au lăsat țevile sparte ale combinatului Pancevo să polueze grav Dunărea, cu scurgeri otrăvitoare. Astăzi Serbia duce dorul Uniunii Europene și ar fi dispusă s-o lase mai moale cu kosovarii. Dar nu și reprezentanții României, care nici azi nu are păreri. Nu de mult eram și împotriva aderării Croației catolice la UE.

O oarecare doamnă se crede foarte specialistă. Elena Guskova, specialist în istoria Balcanilor: „Acum când aruncăm o privire asupra evenimentelor petrecute cu 15 ani în urmă observăm că este vorba despre folosirea forţei militare pentru pedepsirea neascultătorilor. Aceasta este prima lecţie. A doua lecţie şi cea mai importantă este că în Iugoslavia nimic nu a fost întâmplător. A fost o operaţiune planificată pentru distrugerea unui stat multietnic şi interconfesional cu scopul perfecţionării tehnicilor corespunzătoare…”
Se poartă polemicile cu citatele trunchiate, așa că n-o să mai citez teoriile abracadabrante ale SPECIALISTEI, care trage o linie dreaptă între Iugoslavia de acum 15 ani și anexarea Crimeii, de fapt la revenirea Crâmului la patria-mamă, după cedarea ei de către Hrușciov, drept recompensă pentru teroarea stalinistă. Un prim punct îl putem accepta, acela al pedepsirii neascultătoarei Iugoslavii de către NATO. Însă DISTRUGEREA STATULUI MULTIETNIC ȘI INTERCONFESIONAL a săvârșit-o Iugoslavia însăși, mai bine-zis naționalismul nazist sârb al criminalului de război Miloșevici, cu acoliții lui. V-a luat dumnezeul pravoslavnic memoria, doamnă Guskova? E drept, până la tratativele de pace de după Primul Război Mondial e mult timp. S-a uitat că tocmai INTERVENȚIA STATELOR UNITE în războiul european a dus la dezechilibru și la câștigarea acestuia de către Antanta. Tocmai WILSON, președintele SUA a fost în măsură să dicteze noua configurație a statelor europene. Iugoslavia este statul artificial, rod al demersului SUA, care a dat, poate fără să vrea, panslavismului ceea ce își dorea. Pentru ce ar veni Clinton să clintească din loc unul din imperiile create tocmai prin voința Americii? Când au greșit Statele Unite, în 1917, când, printr-o pace injustă s-au slobozit fascismul și comunismul, creând și Iugoslavia, sau în 1999, când au sancționat tocmai tendința destrămării creației lor pe meleaguri balcanice? Vă las pe dumneavoastră să decideți. Oricum, vorbele doamnei din Rusia Marusiei sunt antiamericane.
“Agresiunea NATO împotriva Iugoslaviei în penultimul an al secolului al XX-lea a devenit unul din actele finale ale campaniei de mulţi ani a Occidentului împotriva acestui stat balcanic puternic. Bombele şi rachetele care cădeau noaptea asupra Belgradului, Priştinei şi altor oraşe sârbe au încheiat formarea noii hărţi a Europei de Est”, a oftat expertul Aleksandr Bovdunov.„Era creat un focar de tensiune care împiedica Iugoslavia să se evidenţieze în calitate de centru geopolitic independent, iar în al doilea rând, erau suprimate şi distruse forţele care puteau deveni un aliat al lumii ruse. În primul rând Serbia şi sârbii. Nu întâmplător, în acest conflict SUA şi Europa care se afla sub controlul lor i-au susţinut mai întâi pe croaţi, iar apoi au adoptat decizia privind distrugerea statului sârb, reducerea la maximum a influenţei lui în Balcani pe calea începerii conflictului din jurul Kosovo”.
Nu putem fi de acord. Nu bombele au reconfigurat frontierele spațiului ex iugoslav, ci tendința centrifugă a popoarelor dominate de conducerea centralizată a Belgradului. Cât despre centrul geopolitic aliat al lumii ruse, de fapt o Serbie mare, este de notorietate, după constituirea federației dipă Primul Război Mondial, continuarea acțiunilor lui Tito în vederea extinderii teritoriului. În 1945 la Moscova iugoslavii îi cer lui Stalin teritorii din Ungaria, Carynthya austriacă, din prelungirea Sloveniei, cu Klagenfurt cu tot, peninsula Istria cu Trieste, Pola şi Fiume din Italia. Gata să se unească cu Bulgaria lui Dimitroff, anexând şi Albania. Delegații iugoslavi au vorbit la Moscova despre necesitatea de a încorpora Iugoslaviei anumite zone din regiunea Timişoara, cu oraşul Timişoara, care avea o populaţie preponderent germană, judeţul respectiv având, în opinia lui Tito, o populaţie exclusiv sârbească (!)…Tito mai dorea şi o schimbare a frontierei româno-iugoslave, neținând cont de Tratatul de la Versailles, astfel ca Iugoslavia să înglobeze Reşiţa, “importantă pentru fabricile de oţel şi fier, care ne sunt atât de necesare”, clamau delegații. Din Grecia mai doreau Macedonia şi Salonicul. Ca atare Stalin s-a opus în totalitate acestui proiect: sârbii “…vor avea de luptat cu lumea întreagă, o astfel de situaţie fiind absurdă”.
Între pagubele colaterale ale NATO în bombingul asupra Belgradului miloșevician a fost și atingerea ambasadei Chinei. Teoria conspirației ne spune că lucrurile n-ar fi fost o pură întâmplare. Presa americană făcea mare tapaj în privința celor petrecute la Casa Albă între președintele Bill Clinton și angajata Monica Lewinski. Taman dincolo de Ocean, în bunkerele din Belgrad și probabil la ordinul soților Miloșevici, antiamericanismul serb turna un film satiric, o parodie pornografică după cum și-au închipuit realizatorii că s-au petrecut evenimentele din Biroul Oval. Pelicula nu a rulat la vreun cămin cultural, ci a fost difuzată pe toată planeta, la inițiativa doamnei Miloșevici, proprietara studioului, prin intermediul unui satelit chinezesc de telecomunicații. A doua zi, ce să vezi, dintr-o regretabilă eroare o bombă atingea ambasada chineză din Belgrad. N-or fi fost chinezii chiar panslaviști, dar și-au dat seama că unele prestări de servicii contra cost pot să coste.
Sub semnul mâniei pigmentată tot cu ceva pornografie s-a desfășurat și la Timișoara o manifestație a școlarilor liceului sârbesc din localitate, îndreptată împotriva NATO, a lui Bill Clinton personal, cu pancarte pe care scriau slavonește niște texte imposibil de reprodus. Sub președinția domnului Constantinescu, se poate considera că demonstrația juvenilă, la a cărei pregătire își adusese contribuția și PRM-ul local era și anti-românească din moment ce s-a strigat KURAȚ ROMANIA! Nu mi-a tradus nimeni lozinca și cred că e intraductibilă…Școlarii nu au rezolvat problema bombardamentelor asupra unei Iugoslavii cuprinsă de dezmățurile carnagiului.
Demonstrațiile anti-NATO din Serbia au indus sentimentul că acele triste evenimente din Balcani sunt încă active în memoria unor colectivități. Reîncălzite de situația din Ucraina și de coincidența cu aniversarea NATO, considerată drept un afront…Slavopravnicii  poate nu știu, că în 1916 sârbii au avertizat: “Dacă nu veniți cu noi, vom face pentru regele vostru un al doilea Sarajevo”‘. Brătianu s-a conformat. În 1919 au ocupat Timișoara și nu voiau să mai plece.
În 1945 Petre Groza și cu fiul său au fost la Pancevo să-i roage pe sârbi să plece din Jimbolia și să ne lase Banatul timișean. Au avut succes, că era și Stalin de acord. Pe vremea lui Ceau, turiștii iugoslavi aveau prioritate la cozi și pur și simlu goleau Timișoara, lăsându-și mormanele de ambalaje pe stradă.

În 1989 consulul Atanațkovic făcea naveta între răsculații timișorani și Beograd. În golul de putere, c-o armată retrasă în cazărmi se încerca o eventuală trecere a Banatului la Iugoslavia…De când am participat la congresele ASTRA, împreună cu vlahii din Sud, colegii nu m-au mai publicat la Orizont, revista la care am lucrat totuși 20 de ani, probabil ca să-i facă plăcere unui parlamentar timișorean sârb.
2. Broşura „Titoiştii…” care apărea în 1953 la Bucureşti se ocupă de scenariul ocupării Banatului: „Semnalul acestei acţiuni trebuia să-l dea Congresul Frontului Antifascist Slav, convocat la Timişoara pentru ziua de 9 mai 1945. O delegaţie compusă din spioni titoişti şi condusă de Duşan Iovanovici a plecat în preajma congresului la Novi Sad pentru a primi ultimele dispoziţii din partea centrului de spionaj din acel oraş. Agenţii titoişti n-au putut însă înşela vigilenţa poporului nostru muncitor: congresul a fost interzis. Ca urmare, O.Z.N.A. a dat dispoziţie agenţilor săi din Românie de a acţiona pentru dizolvarea Frontului şi de a-şi continua activitatea lor criminală în cadrul Uniunii Culturale Democratice Slave. Pentru a acoperi intenţiile guvernului titoist, generalul iugoslav Bodijar Maslarici, care venise la Timişoara pentru a asista la acel congres a cerut unora dintre conducătorii F.A.S. să se comporte ca şi cum acţiunea pentru anexarea Banatului ar fi fost iniţiată de Front, iar nu de Iugoslavia, frontiştii urmând să ia asupra lor întreaga vină pentru ca să nu fie învinovăţiţi iugoslavii. Eşecul acestei acţiuni mârşave pusă la cale de Iuda Tito l-a făcut pe acesta să-şi amâne planurile. U.D.B.-a titoistă şi-a introdus agenţii în conducerea Uniunii Culturale Democratice Slave a folosit şi librăria Cartea Iugoslavă. Această librărie fusese deschisă la Timişoara prin grija guvernului R.P.R. pentru a înlesni dezvoltarea culturii naţionale a populaţiei iugoslave din România. Directorul librăriei, Bora I. şi directorul adjunct Zoran V., executori camuflaţi ai uneltirilor titoiste aveau fiecare reţeaua lor de spionaj. Goriţa T., funcţionară la această librărie, desfăşura de asemeni o intensă activitate de spionaj. Delegaţia iugoslavă în Comisia Dunăreană de la Orşova şi Comisia de Navigaţie Fluvială Iugoslavă din Timişoara îndeplineau şi ele rolul de agenturi de spionaj titoiste, fiind înţesate cu ofiţeri U.D.B. Acţiunea subversivă pentru anexarea Banatului românesc la Iugoslavia a continuat şi după demascarea criminală a acestor agenturi (1945)…

RUSIA nu mai importă alimente din Europa, excepție făcând produsele oferite de SERBIA. Această țară care cochetează cu intrarea în Uniunea Europeană, deocamdată își reia traseul panslavist. Televiziunea ROSSIA 24 a prezentat un reportaj despre fabrica sârbească de lactate, evidențiind un produs al cărui nume a fost preluat de la păstorii aromâni și vlahi, SRPSKA BRÂNZA. Brandul brânzei, cuvânt mai vechi decât populațiile slave din zonă, pare să provină de la populațiile care au precedat, nu numai venirea slavilor, dar și cea a romanilor în zonă.

Așa ajunge brânza românească în Rusia, pe filieră sârbă.

Pentru a se răzbuna pe români și pe Europa în general, sârbii ne trimit grupuri de imigranți sirieni ilegali.