Megastructurile golfului San Francisco


images (5)cropped-unnamed-371.jpg

039sm-gall-end-golden1-20120922130544856321-620x414

012018017baybridgedawn.jpeg039

SPRE NORD, PE "RICHMOND-SAN RAFAEL".Foto L. Bureriu

treasure si alcatraz046
Fantastice producturi ale tehnologiei umane sunt podurile din golful San Francisco, urcând amețitor sau coborând aproape de suprafața apei. Desigur, vedeta este Golden Gate, dar nici celelalte, lăsate în penumbră și mai puțin cunoscute în lume nu sunt mai prejos. Nu e Poarta de Aur vinovată că în lume numele de San Francisco e legat doar de acest pod, celelalte fiind necunoscute. Sunt un pic decepționat de ce se cunosc atât de multe lucruri despre orașele Coastei de Est a Statelor Unite, în schimb se știe  atât de puțin despre țărmul Pacificului, o adevărată mină de aur (“Golden State”) în materie de recorduri mondiale. Industria calculatoarelor a construit Silicon Valley, aici, în Bay Area, dar lumea a auzit mai ales de monstrul Los Angeles, cu Hollywood, Beverly Hills sau ghitarele Fender…  Conurbația e împărțită de întinderile golfului interior, în care pătrund fluviile Sacramento și St. Joachin și de faliile tectonice, șaptesprezece ramificații ale celebrelor San Andreas și Hayward. Cel mai întins oraș de aici este San Jose. Cel mai înghesuit e San Francisco, iar clădirile înalte din down townul său sunt mai numeroase decât cele din Los Angeles.
În 1933 a fost un adevărat scandal pe marginea construirii unui pod. Proprietarii de vapoare, în majoritate de tip ferry, care aveau o rețea bună de transport în tot golful erau principalii adversari. Alții pretextau cu înălțimea catargelor, cu toate că arcul podului ar fi pornit doar de pe cele două coline, lăsând destul spațiu pentru orice navă. Azi pot trece, grație arcuirii podului și adâncimii apei, absolut orice vapoare. Era și o problemă de finanțare, Statele aflându-se în recesiune. Au fost necesare donații pentru construirea podului Golden Gate. Inginerul neamț Joseph B. Strauss și-a pus semnătura pe podul suspendat cu cea mai mare deschidere din lume. Se circulă pe șase benzi, cu viteza de 73km/h, (cu biciclete și pe jos se merge pe trotuare speciale, dar numai ziua). Arcuirea podului se află la 75m de luciul apei, iar lungimea totală e de 2737m. Pilonii și toată concepția e în stilul art deco, stâlpii tind să ajungă înălțimea turnului Eiffel, fiind de 227m. În timpul construirii au murit 14 oameni, recordul fiind mărit cu numărul de sinucideri ulterioare. În acest sens a fost necesară adăugarea unei plase și amplasarea unor telefoane “suicide hotline”. Inaugurarea a ținut o săptămână. Impresionat de sine însuși, inginerul Strauss a scris și un poem, “The Mighty Task is Done”. 200.000 de pietoni , unii pe roller skate au trecut cu mare fast podul. Debutul circulației auto s-a produs după ce președintele Roosevelt a apăsat un buton, la Washington DC. Gazetarii de la San Francisco Chronicle au scris, referitor la sinucigași, reportajul “Lethal Beauty”. Letal pentru multă lume ar putea fi și un cutremur, falia submersă San Andreas aflându-se în proximitatea podului. De mai multe ori podul a fost închis din cauza vânturilor puternice, clătinarea tronsonului fiind vizibilă. S-a mai închis și după recentul cutremur din Japonia, pronosticându-se un val de tsunami mai mare decât a venit în realitate. Dar fenomenul, ce-i drept, cu adevărat unic, este formarea ceții, în urma contactului brizei reci cu apele calde ale golfului. Vălătuci de ceață înfășoară mai întâi pilonul dinspre San Francisco, extinzându-se încet spre cel dinspre Sausalito. De cele mai multe ori ceața e joasă, lăsând să se vadă doar partea superioară a pilonilor. Un peisaj de basm modern.
Cu prilejul jubileului de 75 de ani al construcției, trecerea mașinilor s-a oprit, pentru ca o uriașă mulțime să traverseze pe jos, ca la inaugurare. Cu acest prilej s-a constatat că, din păcate, curbura tensionată de cabluri a arcului suspendat s-a mai orizontalizat, cu trecerea timpului. Asta cu toate că Golden Gate este permanent toaletat și pus la punct de un număr considerabil de oameni care au, în acest fel, un job asigurat. Această problemă trebuie să fie soluționată folosindu-se tehnica la vârf, cu care se laudă San Francisco Bay Area.
San Francisco Bay Area a devenit conurbația de azi, peste imensele întinderi ale golfului interior datorită acestor poduri, înainte de existența rețelei de metro, care subtraversează golful, la o adâncime comparabilă cu aceea a tunelului de sub Marea Mânecii, pentru ca mașini și trenuri să prescurteze drumurile între San Francisco, aflat la capătul unei peninsule și celelalte aproape o sută de orașe de vizavi, din Estul arealului.
San Mateo Bridge, construit în 1929, a fost, la vremea aceea cel mai lung pod din lume, având 11,8 km. La ora aceasta este pe locul 25. Bătrânul și cu adevărat fantasticul pod are și el un nume, “San Francisco Bay-Toll Bridge” și este așezat acolo unde golful are cea mai mare lățime. I se mai spune și Hayward, nume pe care-l poartă și una dintre faliile tectonice, care are ramificații submerse și ies la suprafață sub forma unor ciudate coline rotunde ce se țin lanț.
San Mateo leagă Alameda County de Peninsula, pe care se află și San Mateo County, unde în 1906 a fost epicentrul megaseismului. Unele tronsoane ale construcției se află foarte aproape de suprafața apei. Pentru trecerea navelor a fost ridicată o poartă înaltă de 91m, pe care glisează în sus și-n jos un segment al podului. Spre satisfacția driverilor, acest lucru nu se întâmplă prea des, vasele mari ajungând rareori până în această zonă. Și aici se derulează ample lucrări de consolidare antiseismică.
Ceva mai la Sud, Dumbarton Bridge deservește o zonă în care golful se mai îngustează ceva. Și el e un bătrân , construit în 1927, sub forma unor arcuri succesive de oțel, pe tronsoane scurte. În 1970 i s-a făcut o completă replasare pe o construcție nouă, din beton, la o înălțime mai mare. Cele două poduri merg în paralel. Ele leagă Fremont de Menlo Park, o adevărată pădure în care se scufundă casele din Palo Alto, locația unde locuiește cea mai instruită populație din SUA, în jurul universității „Leland-Stanford” și de unde încep edificiile fabricilor din Silicon Valley. A fost primul pod construit pentru mașini, pietoni și biciclete, spre San Francisco Bay. A fost folosit în locul gigantului Bay Bridge, după cutremurul din 1989, supranumit „Loma Prieta Earthquake”, care a afectat acel pod dintre Oakland și San Francisco, mai multe tronsoane prăbușindu-se. Vechea variantă a lui Dumbarton a fost demolată parțial în 1984. Și acest pod este prevăzut cu ceea ce poate fi denumit un lift pentru vase mari, care oprește traficul pe timpul trecerii acestora. Din viața artistică a construcției menționez turnarea filmului “Harold and Maude” în acest loc, în 1970. Din cea tehnico-științifică, ei, da, au fost încurajați locuitorii din Alameda să-și caute joburi pe partea cealaltă, unde se găsește întinsa regiune a industriei de IT. O pădure de poduri! La Sud de Car-Bridge este ruginitul Dumbarton Rail Bridge, construit în 1910 pentru trenuri exclusiv. Porțiunea centrală este o pitorească, să-i zic, placă turnantă, care se rotește pe unul din piloni pentru a deschide drum navelor. Nu se mai folosește din 1982. De altfel BART-ul, metroul, s-a extins și în această zonă, a orașului Fremont.
În lungime de 8,9 km, podul Richmond-San Rafael, care se numește „John B. McCarthy Memorial”, ca și alte obiective ale infrastructurii din Bay Area, a fost și el unul din cele mai lungi poduri din lume, la vremea când s-a construit. El deservește partea de Nord a golfului, unde apele sunt aproape la fel de late ca și ramura sudică. Aici, în Nord pătrund în apele oceanice și cursurile unor râuri ce formează impresionanta zonă a Deltei, incluzând debușeul Dunării americane, care este fluviul Sacramento și pe cel al lui St. Joachin River. Fără acest pod numai cu ferry sau cu avionul se putea ajunge în Marin County, East Bay etc. Construcția este comparabilă cu Golden Gate sau Bay Bridge. Două structuri masive de oțel susțin partea mediană a podului, pe care o ridică formându-se două cocoașe, dealuri, dacă vreți, destul de vizibile și pe ceață pentru vapoarele care au astfel două culoare largi, intens utilizate. Șoseaua, free-way, se conectează în Nord cu rețeaua BART-ului și cu terminalul căii ferate pe care glisează elegantul Amtrak de California, trenul de pasageri. Aceleași reparații cu instalații antiseismice, incluzând fortificarea pipe line-ul care transportă țițeiul pentru East Bay. Au fost și aici probleme, când cu celebrul cutremur Loma Prieta, iar în 2008 podul acuza un ușor balans pe un vânt de 110 km/oră, fiind închis temporar circulației. Evident, fiecare pod are la unul din capete, considerat intrare, gheretele unde se scoate cardul sau cashul. Cel mai scump este Golden Gate, desigur. Avantajul e că la întoarcere nu plătești și a doua oară. Ai noștri te-ar jecmăni postând gherete peste tot, mai ales dacă am avea în țară asemenea conurbații precum San Francisco Bay Area. M-am întrebat cum ai putea plonja cu tot cu mașină în hăul adânc al unui golf format prin scufundarea brutală a scoarței terestre. Așa ceva nu se poate întâmpla, căci marginile sunt niște borduri solide și suficient de înalte pentru ca driverul să nu fie tentat să se holbeze necugetat la peisaj. De fapt, dacă n-ar fi acele suprastructuri, nimic nu te face să crezi că nu ești pe o autostradă obișnuită.
Podul cel mai larg din lume este Trans Bay Bridge. Nu-mi închipui ce ar fi existența în San Francisco Bay Area fără acest B.B. Fără a le nedreptăți pe celelalte, pot spune că această monstruoasă construcție se află în locația esențială a golfului și își face treaba cât toate la un loc.  Uneori, luând metroul, care subtraversează golful cam pe aceeași rută, ai senzația că-l trădezi… Megastructurile lui n-au eleganța și ambianța de înaltă societate a răsfățaului Golden Gate. Sobru, chiar sumbru, exclude eventualii pietoni, el este anti-uman, o industrie în sine. Nu-i pasă de statutul său cenușiu, pentru că Podul Golfului nu poate fi decât unul. Pornește din marele port Oakland, trecând prin tunelul din insula Yerba Buena, pe care o folosește ca pilon și te proiectează direct în down town-ul din San Francisco, venind pe sus, ca un avion, deasupra unui mănunchi de străzi și aterizând pe nesimțite în inima metropolei. Lungime totală, 13,27 km. Este dedicat, așadar, exclusiv mașinilor și e vechi din 1936, old boy, mereu proaspăt îmbrăcat, ca o venerabilă vedetă de Hollywood, căruntă, dar care arată bine, a fost proiectat de Charles H. Purcell. La acea vreme a fost și cel mai lung pod din lume. Are două etaje și 11 benzi. La cutremurul din 1989 câteva tronsoane s-au prăbușit, așa că se folosesc cele mai moderne metode antiseism pentru consolidarea acestuia. După Loma Prieta a fost utilizat bătrânul San Mateo Bridge pentru legătura dintre San Francisco și Bay Area. 100m din acest cel mai lung pod de oțel din lume care e Bay Bridge se înlocuiesc. Între insulă și Oakland se mai construiește un pod paralel, un nou „Bay Bridge”, cu oțel chinezesc de la firma Zhenhua Heavy Industries, din motive de economie. Două tronsoane noi vor oferi spațiu și pentru pietoni sau biciclete. Numele complet al podului este JAMES „SUNNY JIM” ROLPH BRIDGE, aproape la fel de lung cât podul. Dacă nu vrei să ocolești tot golful, vei folosi neapărat podul sau metroul, BART-ul.

Advertisements

SafeWay


S-a acreditat de gura târgului cum că americanii au lansat numai mâncăruri nesănătoase și că românii trebuie să-și devoreze produsele interne, mai scumpe și mai proaste, numai pentru propășirea economiei naționale. Este și asta o formă de minciună grețoasă și antimericanism găunos. Cine crede că în Statele Unite se mănâncă doar McDonalds, hotdog, hamburger, pizza, care au ajuns și până în cele mai dosnice țări, își face o impresie greșită. În primul rând, supermarket-urile noastre sunt asemănătoare unor hale, alimentele stau împreună cu ciorapii și cabinele de probă a sutienelor. Am văzut și  magazine enorme în California, dar acelea erau fie exclusive pentru vestimentație, mobilier, plante decorative sau pentru tot ceea ce este necesar copiilor. Rețelele de magazine Safe Way din San Francisco Bay Area sunt altceva. Având o arhitectură specifică, în stil cubist, ușor de recunoscut de la distanță pentru că se disting foarte bine în peisajul urban, fiecare SW este de fapt constituit dintr-un complex de magazine de dimensiune medie.  Varietatea mărfurilor este mare, căci și distanțele între domiciliu sau locul de muncă și un magazin sunt apreciabile. Deobicei o familie vine la magazinul alimentar o dată – de două ori pe săptămână, mai ales în zonele din Silicon Valley, unde printre fabrici se găsesc spațiile locuite, ca niște insule, departe de Downtown-uri. Și atunci se umple portbagajul cu marfă. Obișnuit în țară, cu magazinul de la colț, unde poți intra zilnic, mi-am propus să vin la cel mai apropiat SW ca într-un fel de documentare.
Căci e păcat să nu-ți acorzi niște ore într-o prăvălie cu produse alimentare nemaivăzute. Dimensiunea locației e, ca să zic așa, umană și nu trebuie să alergi cu căruciorul zeci de mile. Alimentele sunt destul de ieftine, pentru toate buzunarele, fermele și firmele aduc numai lucruri proaspete, de cea mai bună calitate. Legumele se culeg după masă iar noaptea se încarcă rafturile. Semipreparatele din magazin sau mâncarea gata făcută sunt lucruri în general cunoscute pentru un european. Pui la grill se face peste tot. Mai puțin biftecul în sânge, această delicatesă britanică. La raionul respectiv funcționează și o bucătărie care etalează supe (de fapt ele sunt chiar ciorbe, însă cuvântul ciorbă nu există în engleză) și mâncăruri, pe care le cunosc sau ba. Mai sunt și supe în borcănașe de plastic, unele italiene, altele asiatice, THAI, SUSHI. În arealul San Franciso se mănâncă multe fructe de mare, crabi, homari, scoici, creveți de diferite dimensiuni. Și mult pește, evident. Spectaculoasele fileuri de somon sălbatic de Alaska m-au impresionat deosebit. Somonul se găsește și în cutii de conserve de mari dimensiuni. Fileuri de ton, dar nu dintr-acela mărunțit, ca la noi. Este interesant de subliniat faptul că americanii nu vor s-audă de crap. Apoi sunt foarte reticenți la anumite soiuri de pește care ar putea conține mercur.
La raionul de cărnuri nu am văzut, de pildă, carne de oaie, doar cotlete de miel. Măcelarii îți tranșează pe loc vită sau porc, fără urme de grăsime sau oase. În paralel, sunt, evident, și caserolele, cu carne refrigerată, dar nu e nimic congelat. Pui și curcan, tot fără grăsime. Ai astfel posibilitatea să te alimentezi și fără să te îngrași.
Produsele de carne procesată există în forme variate, dar să nu căutați cârnați, șuncă grasă sau slănină afumată. Uleiul de floarea soarelui este inexistent, așa că sunteți în postura de a cumpăra doar sortimente diferite de ulei de măsline. Trebuie menționat și faptul că există și produse din import, conserve mai ales și o gamă largă de ingrediente chinezești sau indiene. Oțet balsamic, da, în niciun caz nu vulgarele oțeturi de fermentație, ca la noi. La raionul de lactate veți căuta în zadar telemeaua, cașul și alte chestii cu multă sare și adesea dubioase. Unt, inclusive cel de arahide, cașcavaluri din toată lumea, creme cu aspect de smântână. Am căutat conserve de fasole. Am găsit, desigur, fasolea roșie mexicană, ori cea produsă de o firma  Bush, cu adaos de sos dulce. Mai apropiate de ceea ce cunoaștem noi sunt conservele de fasole (fagioli borloti) cu carne de porc, multă și bine gătită, produse de niște ferme.
Voi face abstracție de alte raioane, cu dulciuri sau diverse sorturi de pâine. Cu adevărat spectaculoase sunt legumele și fructele, unele clasice, altele exotice, produse ale climei subtropicale. Sigur, multe ne sunt cunoscute, mai nou, de când suntem piața de desfacere a Uniunii Europene. Cu excepția faptului că ardeii din Turcia și roșiile din Olanda fac ceva drum până la hipermarketurile noastre. Fermele care aprovizionează această parte a Californiei sunt la cel mult o oră distanță. Absolut totul proaspăt, apetisant. Nu multă lume are timp să facă zilnic cumpărături, iar zonele locuite, care au un Safe Way în apropiere, sunt costisitoare, casele sunt scumpe, chiriile la fel.
Câteva rafturi sunt pentru medicamentele banale, utilizabile fără rețetă. Cele prescrise de medic se cumpără de la farmacia din incinta magazinului alimentar. În ce privește vinurile, dacă nu vizitați podgoriile numeroase prin care California a devenit locul întâi în lume (podgoriile NAPPA), le găsiți în magazine, doar în ambalaj de sticlă. Spre deosebire de România, care-și ambalează băuturile în nenorocitele alea de PET-uri, americanii păstrează în pet doar apa plată și Cola. Nici măcar berea, ferească sfântul! Se spune că înbutelierea berii în pet este o invenție românească. Nu cred, dar e o treabă căcăcioasă. Mai bine am fi inventat noi Hewlett-Packard-ul, nu mizeria asta de băutură la pet. Cum nu mă pricep la vinuri, cu atât mai puțin la celebrele mărci de California, mă voi opri puțin la raionul cu bere. E posibil ca sortul Stella Artois să fie chiar importată în America, nu produsă aici SUB SUPRAVEGHEREA firmei de origine, ca în țara noastră. Am văzut bere de Hawaii, în butelci de sticlă mai mari de doi litri. Dozele sunt mai mari decât cele europene, cam pe măsura continentului American. Se pot lua direct din raft, numai reci, doze de trei sferturi de Kg., adică 80 Fl Oz. Cea mai popular mi s-a părut sortul American Budweiser. Se pare că, spre deosebire de cehi sau germani, americanii preferă bere strong, mergând de la 6% la 8,5%. Multe sortimente englezești, mai ales brune. (Nu există doar la Munich festivaluri gen Oktoberfest, unde curg râuri de bere, ci și la San Francisco, unde,  durează  două săptămâni, se dă și gratis și se folosește multă bere de la dozator, turnată în recipiente de sticlă mult mai mari decât așa-zisele halbe). Am mai notat sortimente ca Anheuser-Busch, Red Ales, Pale Ale, American Strong, IPA Black, Golden Ale, English Pale Ale, English Strong, Kolsch (germană), Imperial Strong, California Common Beer, Bud Light, Corona ( din Mexic), Red Horse etc. Există circa 1700 breweries (fabrici) și se consumă cam 76 litri per capita anual.
În afară de casieriile unde te duci cu cardul și semnezi cu un fel de creion pe ecranul digital, există și una fără personal , unde îți faci singur, fără asistență, operațiunile cu cardul. Asta mi s-a părut absolut ieșit din comun și imposibil de aplicat în România. Probabil că n-ar putea fi implementat nici bunul obicei al americanilor de a-ți pune marfa în pungi (dacă dumnezeu dă, dar nu-ți bagă și în traistă, apoi să știți că la Safe Way ți se bagă și în traistă), ba mai mult, la solicitare ți se duce căruciorul la mașină și ți se încarcă și portbagajul.
Ceva mai complicat e la raionul cu țigări. Cum nu se prea fumează , nu există multe solicitări. Pachetele se află într-un dulap cu lacăt. Dacă vrei să fii servit, apeși un buton și iese vânzătorul, descuie dulapul…Oricum, în State se găsesc și țigări mai slabe, care nu dau dependență severă. Care nu se găsesc în Germania sau România…

Un munte- unicat


 

logoCPT

…Câmpia Centrală a Californiei, în care este așezată conurbația San Francisco Bay Area este înrămată de Cordilierii dinspre Pacific și Sierra Nevada. Între aceste forme de relief, asemănătoare oricăror dealuri sau munți din lume, există spinările de cămilă ale faliilor tectonice, deobicei golașe, configurații ciudate, atestând violenta interacțiune dintre Placa Pacificului și cea a Americii de Nord, încălecată de cea dintâi și glisând cu fiecare cutremur. Numai la seismul istoric din 1906 placa pacifică s-a deplasat cu mai mult de șase metri spre Nord. Spinarea faliei San Andreas, una dintre cele mai celebre din lume, lungă de peste o mie de kilometri, intră în imersiune în dreptul orașului San Francisco, dar își lasă la vedere încă vreo șaptesprezece falii mai scurte, fiecare cu numele ei, deobicei de sfinți.
Neactivă de 250 de ani, partea sudică a plăcii pacifice ar putea declanșa oricând un dezastru. Până atunci, în sezonul ceva mai rece, înălțimile golașe înverzesc, pentru ca în scurt timp clima mediteraniană să le usuce și atunci nu mai sunt atât de frumoase faliile Calaveras Fault, San Gregorio, Garlock, Laguna Salada, Hayward, North Anatolian Fault, Imperial Fault, San Gabriel Fault, San Jacinto etc. Cu mare curaj se cațără vile luxoase pe aceste infernale pericole, urmate de șoselele pe care mașini puternice par a executa sporturi extreme. Pepinierele furnizează o vegetație tropicală, la umbra căreia se ascund locuințele. Un asemenea șir de oaze decorează colinele Calaveras, paralel cu Silicon Valley. Construcțiile nu ating vârfurile, sunt plasate cam pe la mijloc, deoarece dimineața ceața bântuie piscurile și nimeni nu și-ar dori nori în dormitor. Oricum, și de acea înălțime peisajul oferit de Câmpia Centrală este fascinant.


O formă de relief atipică, considerată accident geologic, se ridică în mijlocul acestui peisaj. Este muntele Diablo, monstrul dintre sfinți. Este modest ca înălțime, nu mult peste o mie de metri, produs al chinurilor la care au fost supuse aceste falii terestre. Două cocoașe unice în lume, atrăgând mereu norii aceia uscați, din care rareori picură o parodie de ploaie.  O destinație turistică e Parcul Național al muntelui, cu o suprafață de 8000 de km pătrați, cu serpentinele care pun mașinile la încercare. Colinele urcă treptat, golașe și aliniate în rânduri paralele, într-o simetrie realizată parcă de mâna omului, spre zone parțial împădurite. Faima lui Diablo se datorează peisajului pe care-l oferă, fiind pe locul doi, în lume, după Kilimandjaro. Dintr-un Vista Point, loc de observație și meditație, aflat în vârf, se poate vedea până la o distanță de zeci de mile, întreaga creație naturală și umană din partea de Nord a San Francisco Bay Area. O adevărată colecție de roci geologice scoate la iveală din străfundurile terrei această anomalie a naturii. Bicicliștii se aventurează cu pasiune în lumea ireală a muntelui, venerat în egală măsură de aborigenii americani, cât și de contemporanii noștri. Contrastele pe care le oferă peisajul sunt aici mai puternice decât oriunde.