Richard Strauss și Stefan Zweig

 

Până în 1933 Richard Strauss, președintele compozitorilor naziști, a beneficiat de textele lui Hugo von Hofmannsthal pentru realizarea libretelor operelor sale. După moartea poetului compozitorul l-a contactat în acest scop pe evreul Stefan Zweig. Acestuia nu-i era necunoscut mediul compozitorilor, de când Max Reger i-a pus pe muzică primele poezii. La ora aceea Richard Strauss avea șaptezeci de ani și era cel mai important compozitor german în viață (Gustav Mahler, evreul, aflându-se în dizgrație și emigrând în SUA, ca și Arnold Schoenberg). Pe un tabel virtual el se situează între reprezentanții romantismului târziu și expresioniști220px-Strauss3, în siajul lui Wagner și Bruckner, continuând utilizarea marilor orchestre și utilizând vocea umană într-o perioadă de relativ declin al operei. Wagner, spunea Strauss, e un pisc atât de înalt încât nimeni nu poate să-l depășească. DAR EU M-AM DESCURCAT, OCOLINDU-L…
În scrisorile către Zweig mărturisea că nu se pricepe să compună melodii lungi ca Mozart, dar îi plac temele scurte, pe care le răsucește astfel încât să scoată din ele ceea ce țin ascuns, lucru pe care nu crede că-l mai poate face cineva. Compozitorul era deosebit de lucid în ceea ce-l privește. Asista odată, împreună cu Zweig la o repetiție a unei opere proprii și îi relata, pe parcursul interpretării, unde îi place și unde i se pare că a dat greș. ( Aceste antologice pagini de prietenie artistică și-au găsit locul în ultima carte înainte de intrare în exilul brazilian și în tenebre, LUMEA DE IERI ). Scriitorul i-a oferit lui Strauss textul pentru opera FEMEIA TĂCUTĂ, pe care compozitorul a folosit-o intactă, fără nici o modificare. (În foto RICHARD STRAUSS)

A fost tocmai momentul venirii lui Hitler la putere, când au fost interzise reprezentațiile cu opere neariene. Richard Strauss nici nu voia să audă că ar trebui să-și întrerupă relațiile cu Zweig. “…s-a apropiat de potentații regimului, a început să se întâlnească tot mai des cu Hitler și Goebels și a acceptat ca, într-o vreme când însuși Furtwaengler își declara totuși deschis împotrivirea, să fie numit președinte al Camerei muzicienilor naziști.
Participarea lui deschisă alături de național-socialiști era în acel moment de o importanță capitală pentru aceștia. Căci, spre supărarea lor, le întorseseră spatele în văzul tuturor cei mai buni scriitori și muzicieni (…) Într-un asemenea moment penibil, atragerea de partea lor a celui mai celebru muzician german însemna un câștig imens pentru ei. După cum îmi spunea Strauss, Hitler îi arăta un respect ostentativ, ca unul care, încă din anii săi boemi făcuse cu greu rost de bani pentru a asista la premiera SALOMEEI. La toate seratele festive, în afară de Wagner se interpretau numai lieduri de Strauss (…) Îl slujise pe împăratul Germaniei, în calitate de capelmaistru, avea să-l slujească și pe împăratul Austriei în aceeași calitate (…) Fiul său se însurase cu o evreică și se temea ca nepoții săi să nu fie dați afară din școli. Noua lui operă purta stigmatul colaborării cu mine, operele anterioare erau compromise de coatorul Hofmannsthal cel IMPUR din punct de vedere arian, editorul lui era evreu… Dirija acolo unde i se cerea și a compus imnul pentru jocurile olimpice…”
Faptul acesta era de natură să-l deranjeze pe Zweig, deoarece colaborarea cu Strauss putea părea suspectă pentru prietenii antinaziști care îl îndemnau să protesteze, să-și retragă opera. Detesta însă gesturile publice și patetice și nu putea să-i creeze compozitorului-prieten probleme, FEMEIA TĂCUTĂ fiind deja terminată. Prin pasivitate totală putea face mult mai multe greutăți noilor paznici ai culturii germane, Camera de literatură a Reichului de-abia așteptând un prilej să poată motiva o interdicție celui mai mare compozitor al Germaniei. Cenzura a cerut textul operei pentru a-i găsi nod în papură. Nu se găsi nimic imoral. Apoi se scotoci prin toate cartotecile Gestapoului și prin cărțile anterioare, căutându-se ceva antigerman. Fără succes. S-a tărăgănat cât s-a putut amânarea premierei și punerea pe același afiș a celor două nume ale creatorilor.
Apoi – culmea: “După Goebbels, însuși Adolf Hitler trebui să-și dea osteneala de a citi cele trei acte ale libretului meu liric. În cele din urmă, Richard Strauss a fost citat în fața atotputernicilor și Hitler în persoană i-a comunicat că face o excepție și aprobă punerea în scenă, cu toate că acest lucru contravine tuturor legilor noului Reich.” Zi neagră pentru național-socialiști, cea în care numele surghiunit al lui Zweig avea să apară alături de al lui Strauss pe toate afișele. Scriitorul n-a asistat la premieră, în sală fiind plin de uniforme brune și însuși Hitler era așteptat la unul din spectacole. Opera a avut un mare succes, dând prilej muzicologilor să scrie antirasist. Spectacole la Berlin, Hamburg, Frankfurt și Munich. A rămas programată și pentru stagiunile viitoare.
Apoi, brusc, dezastrul. Opera a fost interzisă la Dresden și în toată Germania. Richard Strauss și-a dat demisia din funcția de președinte al Camerei muzicienilor Reichului. Ce se întâmplase? Strauss îi scrisese lui Zweig să se apuce de un nou libret, dar în scrisoare se exprimase cu prea mare franchețe în privința poziției lui politice. Scrisoarea a căzut pe mâinile Gestapoului. Interesant e că o premieră a avut loc în același timp cu dezastrul din Germania, în Italia, la Scala din Milano, cu aprobarea expresă a lui Mussolini, care pe-atunci nu se subordonase încă punctului de vedere rasist.

 

Advertisements

Erich Bergel

 

De Erwin Lucian Bureriu

***

(Coperta cărții domnului Mușat am postat-o deoarece am găsit în ea poza cea mai expresivă a dirijorului)

***

A fost o pură întâmplare, am fost trimis de studioul de radioteleviziune, unde lucram, pentru a aduce  niște streifuri de muzică simfonică. După o zi întreagă de copiat am avut ideea să mă delectez cu un concert la sala Radio. Invitatul serii era dirijorul filarmonicii clujene, Erich Bergel, iar spre norocul meu în program figura și dificila, ciclopica simfonie a VIII-a de Anton Bruckner. Ca orice conductor respectabil el a dirijat fără partitură și într-o excelentă formă fizică. După apogeul monumental al acelei penultime simfonii bruckneriene m-am grăbit spre culise, cu intenția de a-i lua un interviu tânărului dirijor. Spre surprinderea mea, acesta stătea întis pe o banchetă, un medic îi lua tensiunea sub privirile îngrijorate ale soției.

În fine, Bergel mi-a stabilit o întâlnire pe a doua zi, la hotelul Ambasador. Aici cei doi soți mi-au făcut o primire amicală, de parcă ne-am fi cunoscut de mult. Cu modestie maestrul nu vorbi aproape nimic despre sine. A fost destul să-mi declar pasiunea pentru Wagner-Bruckner-Mahler și dialogul a curs firesc, Bergel vorbindu-mi ca de la egal la egal. Mi-am păstrat un streif cu înregistrarea magnetică a convorbirii. Parcă aveam o presimțire că nu ne vom mai vedea.

În 1971 dirjorul clujean a reușit să plece în Germania. Ulterior aveam să aflu cu cine am avut privilegiul să împart câteva ore în orașul cenușiu și zgomotos. Fusese închis într-o minunată pușcărie românească pentru că a cântat la orgă muzică sacră și cântece germane, considerate de diștepții de la secu piese din repertoriul fascist. La liberare, dirijorul orchestrei clujene, după Antonin Ciolan, a fost reangajat, în bătaie e joc ca simplu orchestrant. Așa că i-a prins bine susținerea lui Herbert von Karajan, dincolo de cortina de fier. Conduce Internationale Bayreuther Jugendfestspiele, devine profesor de dirijat și educație orchestrală la academia de arte în Berlinul de Vest, dirijor principal al Societății Simfonice din Budapesta. A dirijat 160 de orchestre în 35 de țări. I-a fost refuzată revenirea în România ca dirijor-oaspete. Abia în 1990 reușește acest lucru.
Fratele dirijorului, scriitorul Hans Bergel fusese coleg de detenție cu Eric și ne relatează: “În cele două luni pe care le-am petrecut împreună am vorbit aproape numai despre „Arta fugii“ de Bach. Am fost martor la ultima fază a cercetării sale neîntrerupte, pe care a continuat-o în celula închisorii şi despre care a declarat că „nu va fi încă multă vreme finalizată“. Avea pe de rost în minte lucrarea. Cu bucăţile de mortar desprinse din perete desena în fiecare dimineaţă un portativ pe învelitoarea cenuşie a patului şi îmi explica până la detaliul celei mai mici figuri şi succesiuni de note dovezile tezei sale, la care adăuga mereu altele noi. Din cauza hranei neîndestulătoare eram atât de slăbiţi încât la anumite intervale ne opream, incapabili să mai vorbim. Dacă unul dintre noi îngenunchea, celălalt trebuia să îl ajute să se ridice, pentru că nu aveam destulă forţă ca să ne ridicăm singuri; memoria ne slăbise în asemenea măsură încât ne aminteam doar cu efort cele mai simple lucruri. Nu o dată am observat cum, cu ochii închişi, cu gesturi abia schiţate, Erich dirija. Fenomenala sa memorie muzicală, care l-a făcut capabil de a memora mai târziu în jur de o sută douăzeci de simfonii, pe care putea să le dirijeze la cerere în orice moment, nu l-a lăsat la nevoie nici o secundă în barbarele condiţii de detenţie, oferindu-i o punte de supravieţuire.”
Scriitorul Romulus Rusan a publicat în 1998 la „România liberă“ un emoţionant text in-memoriam care conţinea printre altele următoarele fraze: „Povestea prietenilor că, în singurătatea celulei, dirijase tot timpul, reproducându-şi concertele în gând. Memoria, această comoară intimă a fiecărui deţinut politic, se concretiza, în cazul dirijorului, nu în fapte, ci în armonii. Memoria l-a ajutat să traverseze acel infern, care, în ciuda suferinţelor, sau tocmai prin ele, ajută arta să strălucească.“
Din nou Hans Bergel: “Am fost despărţiţi; am fost dus în celula colegilor mei de proces. Ani întregi nu am auzit nimic unul despre celălalt. Pentru că în toţi acei ani nu a existat nici un contact cu membrii familiei, nu am ştiut nimic nici despre soarta lor. Erich a lucrat în jur de un an la defrişarea stufului în lagărul Periprava. După cum am aflat, concentrarea sa spirituală era dedicată exclusiv partiturilor. Când a fost eliberat în 1962, avea în urma sa trei luni de detenţie izolată în fortul subteran nr. 13 Jilava din Bucureşti – unde, fără să ştim unul de celălalt, am fost închişi în celule aflate faţă în faţă – şi şapte luni de detenţie izolată în închisoarea din Oradea. Se mişca în zilele de după eliberare, după cum mi-au relatat martorii, cu încetineala unui om anesteziat şi avea nevoie de minute pentru a înţelege o întrebare scurtă şi a răspunde. Totuşi finalizase în linii mari lucrul la analiza formală şi structurală a „Artei fugii“. Se stabilise din nou în Cluj şi primise de la direcţiunea Filarmonicii, al cărei strălucit dirijor fusese cu doar puţini ani înainte, ca în bătaie de joc, postul prost plătit de trompetist de rezervă.”
Realizând orchestrarea „Artei fugii” (trebuie spus că există mai multe variante de orchestrație a acestei opere în alb, aparținând mai multor compozitori), Erich Bergel i-a încredinţat-o lui Mandeal pentru Filarmonica din Bucureşti, conştient fiind că în Germania demersul său nu ar trezi ecou din cauza „strâmbăturilor din nas ale atoateştiutorilor”. Maestrul Mandeal consideră încă şi dânsul că „Arta fugii” e „o lucrare didactică”, „gândită în abstract” şi „scrisă pentru sine”, necesitând orchestraţie ca să nu rămână „o creaţie de muzeu”, deşi acceptă ipotetic orga pentru o interpretare mulţumitoare.
Orchestrația lui Bergel a admis instrumentele moderne, contemporane nouă, deoarece nu credea într-o reconstituire artificială, cu arsenalul unei orchestre de epocă, dotată cu instrumentele arhaice și, în consecință, un sound ce încearcă să reconstituie atmosfera epocii în care a trăit compozitorul. Bergel a netezit calea spre urechea modernă, demonstrând perenitatea unei partituri scrisă pentru toate timpurile.
„Arta fugii” nu avea nevoie de orchestraţia lui Bergel ca să-i dea viaţă, spune acum Mandeal, mai ales că această orchestraţie nu respectă soundul arhaic, „sunetul epocii”. Faptul că Bach nu a notat nici o indicaţie de instrumentaţie în „Arta fugii” şi a scris-o în partitură desfăşurată şi în cheile vocale a dus în prima jumătate a secolului trecut la concluzia eronată că e o lucrare abstractă, teoretică, o demonstraţie de ştiinţă contrapunctică fără legătură cu viaţa de concert, sau că e o operă deschisă, care poate fi interpretată la orice instrumente. Însă abstracțiunea in varianta Bergel „umanizeaza” lucrarea, afirmă Mandeal și putem completa cu toată seriozitatea, o aduce în lumea noastră.
Presa a sesizat că interpretarea ansamblului de sub bagheta lui Cristian Mandeal este inainte un act cultural. Dirijorul a afirmat că lucrarea are o „enormă forţă latentă“ dată tocmai de faptul că este o abstracţiune. „Gîndirea e debarasată de orice fel de anexă şi se poate desfăşura în deplinătatea libertăţii sale pure, nefiind cenzurată de nici un fel de restricţie, aşa cum orice instrument impune prin parametrii sonori diverşi pe care îi conţine şi de care un compozitor trebuie să ţină seama în permanenţă. Miracolul e cu atît mai mare cu cât, în general, sunetul nu se poate imagina pur, aşa cum ţi l-ar da un moog synthesizer, ci doar viu, plămădit de un anume instrument sau de o anume voce. Or, în momentul în care îţi înfăţişezi un sunet, mental, îl auzi şi cu o anumită culoare, nu-l auzi doar la o anumită înălţime sau cu o anumită intensitate.
Bach ajunsese stadiul în care “vedea” sunete pure, în abstract. Personal nu am de ce să cred că apropierea de divinitate, odată cu vârsta și de ce nu, cu moda, determină mutația stilistică și conceptuală a unor compozitori precum Bach, Beethoven, Wagner. Vitalitatea cmpozițiilor de tinerețe și maturitate evoluează spre o ciudată dar explicabilă SENILITATE. Nimic comun cu apropierea de un dumnezeu-pretext. Ca în perioadele albe ale unor pictori (Grigorescu), ca în domolirea instinctuală și lungirile abstracte, devitalizate ale unor opere literare (Glassperlenspiel de Hermann Hesse). Îmbătrânirea creierului, de nimeni comentată pentru că ar trebui să se facă o referire dificilă la psihanaliză, are ca efect inerția în creație, devitalizarea lunecând spre un neant numit deseori abstracțiune. Sunetele pure, după mine reprezintă antecamera extincției vitalității (sonata opus 111 și ultimele cvertete de Beethoven, cele două părți ale simfoniei neterminate de Anton Bruckner, comentarea superdimensionată a sonatei 111 de către Thomas Mann.) Adesea tocmai aceste creații de senectute par mai moderne decât restul creației autorilor, anticipează (conform unor comentatori) direcții noi în artă ca postromantismul, impresionismul, expresionismul.
(Orchestratorii au revigorat opere care s-ar fi pierdut. Între ei, Stockowski, Bergel, Rahmaninov, Ravel…)
…Mă aflu din nou, prin 1988, în sala unde pe podium urma să urce, de data asta Cristian Mandeal pentru a dirija tot simfonia a opta de Bruckner, “Apocalipsa”. Am deja o frumoasă colecție discografică în care integrala Bruckner, în interpretarea filarmonicii clujene dirijată de Mandeal a ajuns la vinilul numărul șapte. Nu-l cunoscusem până atunci pe dirijor. Am simțit nevoia să-i iau un interviu pentru revista Orizont. Integrala Bruckner o depășea, ca timp înregistrat, pe cea a lui Beethoven cu George Georgescu. Era o operă grandioasă, comparabilă poate doar cu demersul lui Iosif Conta de a dirija stil oratoriu Tetralogia lui Wagner. Știam că orchestra din Cluj primise din partea statului instrumente noi, cumpărate din Occident. Că imprimările fuseseră realizate în domul catolic din Cluj, cu excepția simfoniei “Romantica”, “trasă” în sala de marmoră a Casei Scânteii. Devenisem brucknerian de tot, într-un club imaginar ai cărui membri, pe atunci puțini la număr, cel puțin în România, îl consideră pe Bruckner regele simfoniei. (Eram sigur că domnul Mandeal este un brucknerian). Nu sunt nici acum de acord cu unii muzicologi care încearcă să descifreze în simfoniile acestui adulator al lui Wagner momente sacre ale contemplării divinității, sentimente de prosternare creștină în fața lui dumnezeu, alături de momentele inspirate din dansurile tiroleze, în care, în ritmul muzicii populare se fâțâie rochițele în ormă de umbrelă ale dansatoarelor. Domnii aceia se pot delecta comentând astfel rapsodiile enesciene, dar nu mai departe. Unicitatea lui Bruckner este greu acceptată. O asemenea muzică nu s-a mai scris și nu se va mai scrie niciodată. Un monument al sigurătății, un strigăt al unei disperări cosmice. Simfoniile sunt reprezentative pentru secolul instrumental, vocea umană nefiind preluată nici măcar ca efect instrumental. Debussy i-a descoperit valențe barbare, poate nici prea departe de adevăr. Arhitectura pieselor este perfectă, cu o dezvoltare treptată și ingenios articulată spre o culminație covârșitoare. Am admirat întotdeauna acele contraste sonore derivând din acele respirații surprinzător oprite înaintea atacurilor majestuoase, emise prin tutti al orchestrei-gigant. Sunt un fan al tuburilor Wagner folosite de Bruckner, o inovație care combină flighornul cu trombonul…
…Lam întrebat pe domnul Mandeal dacă e un brucknerian. Nici pomeneală de așa ceva, mi-a răspuns dânsul. “Eu dirijez orice…”
Aveam să aflu asta mai târziu, după 1989. Despre colaborarea celor doi ardeleni, Bergel-Mandeal. Amândoi genii uitate la ei în țară, în acești ani de criză electorală.
Între timp s-au imprimat și simfoniile 8 și 9. Vinilurile s-au transformat în compact-discuri. Purtând ecoul natural al domului din Cluj, capodoperele celui mai mare simfonist al tuturor timpurilor au fost captate pentru eternitate de către interpreții din România. Este momentul să spunem că în această țară au existat și momente bune, în care cultura a vibrat la unison cu cele mai alese valori mondiale.

comment:

Excelent material. Doct, sensibil, viabil!

Onu

Megastructurile golfului San Francisco

images (5)cropped-unnamed-371.jpg

039sm-gall-end-golden1-20120922130544856321-620x414

012018017baybridgedawn.jpeg039

SPRE NORD, PE "RICHMOND-SAN RAFAEL".Foto L. Bureriu

treasure si alcatraz046
Fantastice producturi ale tehnologiei umane sunt podurile din golful San Francisco, urcând amețitor sau coborând aproape de suprafața apei. Desigur, vedeta este Golden Gate, dar nici celelalte, lăsate în penumbră și mai puțin cunoscute în lume nu sunt mai prejos. Nu e Poarta de Aur vinovată că în lume numele de San Francisco e legat doar de acest pod, celelalte fiind necunoscute. Sunt un pic decepționat de ce se cunosc atât de multe lucruri despre orașele Coastei de Est a Statelor Unite, în schimb se știe  atât de puțin despre țărmul Pacificului, o adevărată mină de aur (“Golden State”) în materie de recorduri mondiale. Industria calculatoarelor a construit Silicon Valley, aici, în Bay Area, dar lumea a auzit mai ales de monstrul Los Angeles, cu Hollywood, Beverly Hills sau ghitarele Fender…  Conurbația e împărțită de întinderile golfului interior, în care pătrund fluviile Sacramento și St. Joachin și de faliile tectonice, șaptesprezece ramificații ale celebrelor San Andreas și Hayward. Cel mai întins oraș de aici este San Jose. Cel mai înghesuit e San Francisco, iar clădirile înalte din down townul său sunt mai numeroase decât cele din Los Angeles.
În 1933 a fost un adevărat scandal pe marginea construirii unui pod. Proprietarii de vapoare, în majoritate de tip ferry, care aveau o rețea bună de transport în tot golful erau principalii adversari. Alții pretextau cu înălțimea catargelor, cu toate că arcul podului ar fi pornit doar de pe cele două coline, lăsând destul spațiu pentru orice navă. Azi pot trece, grație arcuirii podului și adâncimii apei, absolut orice vapoare. Era și o problemă de finanțare, Statele aflându-se în recesiune. Au fost necesare donații pentru construirea podului Golden Gate. Inginerul neamț Joseph B. Strauss și-a pus semnătura pe podul suspendat cu cea mai mare deschidere din lume. Se circulă pe șase benzi, cu viteza de 73km/h, (cu biciclete și pe jos se merge pe trotuare speciale, dar numai ziua). Arcuirea podului se află la 75m de luciul apei, iar lungimea totală e de 2737m. Pilonii și toată concepția e în stilul art deco, stâlpii tind să ajungă înălțimea turnului Eiffel, fiind de 227m. În timpul construirii au murit 14 oameni, recordul fiind mărit cu numărul de sinucideri ulterioare. În acest sens a fost necesară adăugarea unei plase și amplasarea unor telefoane “suicide hotline”. Inaugurarea a ținut o săptămână. Impresionat de sine însuși, inginerul Strauss a scris și un poem, “The Mighty Task is Done”. 200.000 de pietoni , unii pe roller skate au trecut cu mare fast podul. Debutul circulației auto s-a produs după ce președintele Roosevelt a apăsat un buton, la Washington DC. Gazetarii de la San Francisco Chronicle au scris, referitor la sinucigași, reportajul “Lethal Beauty”. Letal pentru multă lume ar putea fi și un cutremur, falia submersă San Andreas aflându-se în proximitatea podului. De mai multe ori podul a fost închis din cauza vânturilor puternice, clătinarea tronsonului fiind vizibilă. S-a mai închis și după recentul cutremur din Japonia, pronosticându-se un val de tsunami mai mare decât a venit în realitate. Dar fenomenul, ce-i drept, cu adevărat unic, este formarea ceții, în urma contactului brizei reci cu apele calde ale golfului. Vălătuci de ceață înfășoară mai întâi pilonul dinspre San Francisco, extinzându-se încet spre cel dinspre Sausalito. De cele mai multe ori ceața e joasă, lăsând să se vadă doar partea superioară a pilonilor. Un peisaj de basm modern.
Cu prilejul jubileului de 75 de ani al construcției, trecerea mașinilor s-a oprit, pentru ca o uriașă mulțime să traverseze pe jos, ca la inaugurare. Cu acest prilej s-a constatat că, din păcate, curbura tensionată de cabluri a arcului suspendat s-a mai orizontalizat, cu trecerea timpului. Asta cu toate că Golden Gate este permanent toaletat și pus la punct de un număr considerabil de oameni care au, în acest fel, un job asigurat. Această problemă trebuie să fie soluționată folosindu-se tehnica la vârf, cu care se laudă San Francisco Bay Area.
San Francisco Bay Area a devenit conurbația de azi, peste imensele întinderi ale golfului interior datorită acestor poduri, înainte de existența rețelei de metro, care subtraversează golful, la o adâncime comparabilă cu aceea a tunelului de sub Marea Mânecii, pentru ca mașini și trenuri să prescurteze drumurile între San Francisco, aflat la capătul unei peninsule și celelalte aproape o sută de orașe de vizavi, din Estul arealului.
San Mateo Bridge, construit în 1929, a fost, la vremea aceea cel mai lung pod din lume, având 11,8 km. La ora aceasta este pe locul 25. Bătrânul și cu adevărat fantasticul pod are și el un nume, “San Francisco Bay-Toll Bridge” și este așezat acolo unde golful are cea mai mare lățime. I se mai spune și Hayward, nume pe care-l poartă și una dintre faliile tectonice, care are ramificații submerse și ies la suprafață sub forma unor ciudate coline rotunde ce se țin lanț.
San Mateo leagă Alameda County de Peninsula, pe care se află și San Mateo County, unde în 1906 a fost epicentrul megaseismului. Unele tronsoane ale construcției se află foarte aproape de suprafața apei. Pentru trecerea navelor a fost ridicată o poartă înaltă de 91m, pe care glisează în sus și-n jos un segment al podului. Spre satisfacția driverilor, acest lucru nu se întâmplă prea des, vasele mari ajungând rareori până în această zonă. Și aici se derulează ample lucrări de consolidare antiseismică.
Ceva mai la Sud, Dumbarton Bridge deservește o zonă în care golful se mai îngustează ceva. Și el e un bătrân , construit în 1927, sub forma unor arcuri succesive de oțel, pe tronsoane scurte. În 1970 i s-a făcut o completă replasare pe o construcție nouă, din beton, la o înălțime mai mare. Cele două poduri merg în paralel. Ele leagă Fremont de Menlo Park, o adevărată pădure în care se scufundă casele din Palo Alto, locația unde locuiește cea mai instruită populație din SUA, în jurul universității „Leland-Stanford” și de unde încep edificiile fabricilor din Silicon Valley. A fost primul pod construit pentru mașini, pietoni și biciclete, spre San Francisco Bay. A fost folosit în locul gigantului Bay Bridge, după cutremurul din 1989, supranumit „Loma Prieta Earthquake”, care a afectat acel pod dintre Oakland și San Francisco, mai multe tronsoane prăbușindu-se. Vechea variantă a lui Dumbarton a fost demolată parțial în 1984. Și acest pod este prevăzut cu ceea ce poate fi denumit un lift pentru vase mari, care oprește traficul pe timpul trecerii acestora. Din viața artistică a construcției menționez turnarea filmului “Harold and Maude” în acest loc, în 1970. Din cea tehnico-științifică, ei, da, au fost încurajați locuitorii din Alameda să-și caute joburi pe partea cealaltă, unde se găsește întinsa regiune a industriei de IT. O pădure de poduri! La Sud de Car-Bridge este ruginitul Dumbarton Rail Bridge, construit în 1910 pentru trenuri exclusiv. Porțiunea centrală este o pitorească, să-i zic, placă turnantă, care se rotește pe unul din piloni pentru a deschide drum navelor. Nu se mai folosește din 1982. De altfel BART-ul, metroul, s-a extins și în această zonă, a orașului Fremont.
În lungime de 8,9 km, podul Richmond-San Rafael, care se numește „John B. McCarthy Memorial”, ca și alte obiective ale infrastructurii din Bay Area, a fost și el unul din cele mai lungi poduri din lume, la vremea când s-a construit. El deservește partea de Nord a golfului, unde apele sunt aproape la fel de late ca și ramura sudică. Aici, în Nord pătrund în apele oceanice și cursurile unor râuri ce formează impresionanta zonă a Deltei, incluzând debușeul Dunării americane, care este fluviul Sacramento și pe cel al lui St. Joachin River. Fără acest pod numai cu ferry sau cu avionul se putea ajunge în Marin County, East Bay etc. Construcția este comparabilă cu Golden Gate sau Bay Bridge. Două structuri masive de oțel susțin partea mediană a podului, pe care o ridică formându-se două cocoașe, dealuri, dacă vreți, destul de vizibile și pe ceață pentru vapoarele care au astfel două culoare largi, intens utilizate. Șoseaua, free-way, se conectează în Nord cu rețeaua BART-ului și cu terminalul căii ferate pe care glisează elegantul Amtrak de California, trenul de pasageri. Aceleași reparații cu instalații antiseismice, incluzând fortificarea pipe line-ul care transportă țițeiul pentru East Bay. Au fost și aici probleme, când cu celebrul cutremur Loma Prieta, iar în 2008 podul acuza un ușor balans pe un vânt de 110 km/oră, fiind închis temporar circulației. Evident, fiecare pod are la unul din capete, considerat intrare, gheretele unde se scoate cardul sau cashul. Cel mai scump este Golden Gate, desigur. Avantajul e că la întoarcere nu plătești și a doua oară. Ai noștri te-ar jecmăni postând gherete peste tot, mai ales dacă am avea în țară asemenea conurbații precum San Francisco Bay Area. M-am întrebat cum ai putea plonja cu tot cu mașină în hăul adânc al unui golf format prin scufundarea brutală a scoarței terestre. Așa ceva nu se poate întâmpla, căci marginile sunt niște borduri solide și suficient de înalte pentru ca driverul să nu fie tentat să se holbeze necugetat la peisaj. De fapt, dacă n-ar fi acele suprastructuri, nimic nu te face să crezi că nu ești pe o autostradă obișnuită.
Podul cel mai larg din lume este Trans Bay Bridge. Nu-mi închipui ce ar fi existența în San Francisco Bay Area fără acest B.B. Fără a le nedreptăți pe celelalte, pot spune că această monstruoasă construcție se află în locația esențială a golfului și își face treaba cât toate la un loc.  Uneori, luând metroul, care subtraversează golful cam pe aceeași rută, ai senzația că-l trădezi… Megastructurile lui n-au eleganța și ambianța de înaltă societate a răsfățaului Golden Gate. Sobru, chiar sumbru, exclude eventualii pietoni, el este anti-uman, o industrie în sine. Nu-i pasă de statutul său cenușiu, pentru că Podul Golfului nu poate fi decât unul. Pornește din marele port Oakland, trecând prin tunelul din insula Yerba Buena, pe care o folosește ca pilon și te proiectează direct în down town-ul din San Francisco, venind pe sus, ca un avion, deasupra unui mănunchi de străzi și aterizând pe nesimțite în inima metropolei. Lungime totală, 13,27 km. Este dedicat, așadar, exclusiv mașinilor și e vechi din 1936, old boy, mereu proaspăt îmbrăcat, ca o venerabilă vedetă de Hollywood, căruntă, dar care arată bine, a fost proiectat de Charles H. Purcell. La acea vreme a fost și cel mai lung pod din lume. Are două etaje și 11 benzi. La cutremurul din 1989 câteva tronsoane s-au prăbușit, așa că se folosesc cele mai moderne metode antiseism pentru consolidarea acestuia. După Loma Prieta a fost utilizat bătrânul San Mateo Bridge pentru legătura dintre San Francisco și Bay Area. 100m din acest cel mai lung pod de oțel din lume care e Bay Bridge se înlocuiesc. Între insulă și Oakland se mai construiește un pod paralel, un nou „Bay Bridge”, cu oțel chinezesc de la firma Zhenhua Heavy Industries, din motive de economie. Două tronsoane noi vor oferi spațiu și pentru pietoni sau biciclete. Numele complet al podului este JAMES „SUNNY JIM” ROLPH BRIDGE, aproape la fel de lung cât podul. Dacă nu vrei să ocolești tot golful, vei folosi neapărat podul sau metroul, BART-ul.

Germanofilii

Consecvent atitudinii sale de a vedea România alături de Germania, Petre P. Carp, încă din 1915 a fost singurul om politic român (subliniem, om politic, printre intelectuali au fost mulți germanofili ce i-au împărtășit opiniile, dar de părerea lor, ca și de cea a cetățenilor obișnuiți, care n-aveau habar ce se discută în culisele de care depindea soarta țării nu s-a ținut seama), care l-a susținut pe regele Carol I, la Consiliul de Coroană, în eforturile acestuia de a a convinge să se intre în război alături de Germania sau să se pronunțe pentru neutralitatea țării, dar ceilalți politicieni s-au pronunțat pentru cea de a doua alternativă… ” Ma voi supune majorității dar mi-e teama ca o să-mi pară rău de hotarârea luată ” a spus Carol I, apoi s-a întors către Carp strângându-i călduros mâna și spunându-i, să se audă: “Ești un om de inimă și un adevărat bărbat de stat”.
Doi ani mai târziu – între timp regele Carol I a încetat din viață la 27 septembrie 1914 – un nou Consiliu de Coroană trebuia sa decidă, odată cu ieșirea secretă din neutralitate, de partea carei alianțe să se situeze, dar de data aceasta era evident că numai cu Antanta. În fața faptului împlinit, regele Ferdinand i-a convocat pe cei mai importanți oameni politici (nu există documente despre opinia publică, cu atât mai puțin dinspre țărănimea analfabetă pentru care stăpânii luau decizii) pentru a le comunica hotărârea lui de a declara război Austro-Ungariei a doua zi.
Petre Carp ia parte la dezbaterile decizionale, exprimându-se public: “Cu măgarul acela de Ferdinand nu voi sta de vorbă”. În rândul conservatorilor exista o grupare proantantista reprezentată de Nicolae Filipescu, Take Ionescu, C. Olănescu și C. Cantacuzino-Pașcanu, cealaltă grupare, favorabilă intrării României în război alături de Puterile Centrale avea în frunte pe Petre P. Carp, Theodor Rosetti, Titu Maiorescu și Alexandru Marghiloman. Cuvintele rostite de regele Ferdinand: ” Am convocat aici pe mai marii tarii nu ca să le cer un sfat, ci ca să le cer sprijinul. Văd situația in așa fel, încât nu mai putem rămâne în neutralitate. De aici înainte victoria Puterilor Centrale este exclusă. Guvernul meu, (condus de Ion I.C. Brătianu n.n.) care crede și el că a sosit momentul să începem războiul, a și avut consfătuiri cu unul din grupurile beligerante.” După ce au luat cuvântul, Ion I.C. Brătianu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu și Nicolae Filipescu a vorbit Petre P. Carp care, dupa cum relatează I.G. Duca, a rostit cuvinte grele la adresa regelui dar și a țării, întreaga scenă căpătând proportii încărcate de dramatism. După ce P.P. Carp a rostit vestita fraz: “Mă voi ruga de Dumnezeu ca armata română să fie bătută!”, regele a sărit, roșu la față și a zis: “Domnule Carp, respect toate părerile, dar nu pot lăsa să treaca ultimele dumneavoastră cuvinte. Ele nu pot fi expresia adevăratelor dumneavoastră sentimente. Îmi închipui că au izvorât în focul discuțiunii dintr-un moment de necugetată mânie”. “Ba nu, deloc”, spuse Carp. ” Voi trimite în război pe cei trei fii ai mei, dacă veți hotărî războiul, se înțelege, în armata inamică României.” Petre P. Carp se va retrage la conacul său de la Țibănești cu inima grea și împovărat de ani. Va trăi drama pierderii unui fiu, locotenentul Petre Carp, căzut pe frontul din Transilvania în localitatea Magheruș la vârsta de 29 de ani. Petre P. Carp a încetat din viață la 19 iunie 1919 la aproape 82 de ani…
În iulie, 1914, mesajul împăratului Germaniei Wilhelm al II-lea către regele Carol I cerea României să-şi îndeplinească obligaţiile către Puterile Centrale conform celor petrecute în 1883, semnarea la Viena, în cel mai strict secret, a Tratatului de alianţă româno-austro-ungar, la care Germania aderă simultan. În 1916 Hindenburg a declarat că în caz că România ar fi intrat în conflagrație de partea Puterilor Centrale, chiar fără să tragă un foc, situația ar fi fost echilibrată și, conform unor vechi tradiții europene, părțile ar fi căzut la pace, fără alte imixtiuni. La schimb, Germania era în măsură să livreze României Basarabia.

La 14 august 1916 s-a incheiat tratatul secret de alianță (sub forma unei convenții politice si militare) între România, Rusia, Franța, Anglia și Italia, prin care Antanta garanta integritatea României. România se obliga, in schimb, să declare război Austro-Ungariei, ceea ce a și făcut, prin surprindere, înregistrând și o primă înfrângere. Această coaliție politico-militară recunoștea României dreptul de anexare a teritoriilor locuite de românii din Austro-Ungaria.

Tragedia Germaniei

Realitatea risipeşte o judecată întreţinută de istorici şi acceptată ca un adevăr al istoriografiei postbelice potrivit căruia Germania ar fi avut în mod exclusiv vocaţia unui stat generator de război, totalitarism şi antisemitism. În această privinţă este poate una dintre primele iniţiative intelectuale europene care aminteşte că în istoria modernă a Germaniei au existat aceleaşi neajunsuri care s-au văzut şi la alte naţiuni europene de seamă: expansionism, militarism, rasism, democraţie neconsolidată. Nu în deficienţele structurale ar trebui căutată o explicaţie cauzală, ci pur şi simplu în înlănţuirea unor evenimente imparabile şi necontrolabile care, de la Bismarck la Hitler, duce către un deznodamânt nefericit, deci către o tragedie.
Ar fi naiv să ne închipuim că Serbia era mai binevoitoare cu naţionalităţile decât Austro-Ungaria. I-a lipsit, ca peste tot în Balcani, cultura acceptării diversităţii etnice şi a identităţii minoritare. Sutele de mii de români din Valea Timocului n-aveau nici atunci, cum nu au nici astăzi, statutul recunoscut al unei minorităţi entice. Despre Bosnia orice discuţie este inutilă; recentul genocid ar fi fost de neconceput sub stăpânirea austro-ungară. Austro-ungarii discriminau, dar nu masacrau. Trebuie spus că Serbia  a dovedit, de-a lungul unui întreg secol, un potenţial de violenţă iesit din comun, de la cumplita scenă a asasinării regelui Alexandru Obrenovici şi a soţiei sale, în 1903, până la varsarile de sânge din Bosnia şi Kosovo; atentatul de la Sarajevo din 1914 e doar un episod, care nu poate fi izolat de un secol de istorie.

Baba Thacher se poziționa față de ascensiunea noii Germanii. Pură invidie insulară și complexul ploii și ceții, asezonate la umbrelă și locuința premierului de la nr.10. “I-am bătut de două ori, și acum iată-i din nou!” Margarita a bătut Malvinele, n-are de ce să ia asupra ei toate crimele lui Churchill și colaboraționismul acestuia cu Roosevelt. Trebuia să vină Lucian Boia, cu  TRAGEDIA GERMANIEI 1914-1945, pentru a echilibra lipsa de control a istoricilor față de evenimentele și esența lor dintr-un trecut nu prea îndepărtat. IATĂ-I DIN NOU. Din nou, ce? Nici americanii nu și-au dorit o Germanie pustiită de industrie, numai fum și scrum, peste care să bată ceasul universal la Big Ben. Iată, Boia spune clar, nu există o excepție germană. Da, se va reclădi palatul regal și imperial al Hohenzollernilor. Autoritarism? Expansionism? Naționalism? Rasism? Antisemitism? Se regăsesc și la alte neamuri cu noblețe occidentală. EXPERIENȚA NAZISTĂ E O CONSECINȚĂ A PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL. Asta nu se poate scoate din context.

Expansionismul francez nu s-a făcut prin plebiscit. Națiunea este altceva decât etnia. Dar Franța susține omogenizarea sa culturală, pentru ea nu există, în concepția de stat național-unitar, noțiunea de minoritate. FRANȚA ESTE EXCEPȚIA!
Spațiul german este cel mai întins și populat, în centrul continentului. Țări mai mici, ca România au avut nostalgia extinderii de la Nistru până la Tisa, cu români mai puțini. Serbia Mare nu se justifica, datorită popoarelor diferite pe care voia să le înglobeze. Germania Mare ar fi cuprins mai puține minorități decât România și ar fi fost mai autentic națională decât Yugoslavija sau Cehoslovacia. Germania ar fi fost mult mai mare decât oricare din statele Europei.
Până la Primul Război Mondial democrația funcționa bine în Occident, nu datorită propriului mecanism, ci a nivelului economic, atenuarea contradicțiilor sociale, apariția clasei de mijloc ca majoritate a populației. Expansiunea Germaniei este îngrădită, cu toată creșterea demografică. Economicește poziția ei e după Statele Unite ale Americii. Aici se includ și cultura și instrucția elementară. Are premii Nobel cât Franța, Anglia și SUA la un loc. Dar și complexe de superioritate plus frustrare. Încercuire. Coloniile îi sunt insignifiante. Insule de colonizați germani sunt până la Volga. Apare emigraționismul spre SUA, pleacă 6-7 milioane. Zeci de milioane de brazilieni au sânge german. Wilhelm al II-lea construiește o flotă cam inutilă.

Totuși Germania n-a fost mai agresivă, doar politica i-a fost mai proastă.
Cât despre rasism, pe locul întâi sunt nordicii, francezii, englezii și nedepășiții americani. Rasismul german a apărut după Primul Război Mondial, datorită frustrării învinsului și conștientizarea imperfecțiunii Tratativelor pe care ar dori să le perfecționaze. Nordicii au inventat selecția naturală. Suedia sterilizează, împotriva voinței lor, între 1941-75 circa 13.ooo de oameni. Americanii inventează IQ-ul. Rasele sunt puse în discuție în 1921 de Anglia, Olanda și apoi Germania. Wilhelm II este Kaiserul și rege al Prusiei, din tată german și mama Victoria UK, țarina Alexandra de Hessa este și nepoata Victoriei, țarul Nicolae II are tată rus iar mama este o Dagmar de Danemarca. Familiile mixte se poartă în mediul puterii.
Însă evreii sunt cei mai vizibili exponenți ai captalismului financiar, dar și ca exponenți ai socialismului și comunismului, urmărind să răstoarne capitalismul.
Germania este mai puțin antisemită decât alții, rușii, balcanicii, Franța, și asta doar după Primul Război. Atunci ajuge din urmă Franța. Evreii s-au simțit mai bine în Germania și au fost atrași de cultura germană. Căsătoriile mixte au generat multe exemplare MISCHLINGE=corcituri. La fel a fost în Austria și regiunea sudetă. La Versailles n-au profitat mai puțin Aliații decât ar fi profitat Germania. Singurul punct incontestabil ca pretext de război era atentatul de la Sarajevo. În rest orice ar fi putut declanșa conflagrația, motive existând destule.

MÂNA NEAGRĂ îl avea șef pe colonelul Dragutin Dimitrievici, șef al serviciilor de informații al armatei sârbe. SERBIA NU ERA MAI PUȚIN EXPANSIONISTĂ DECÂT AUSTRO-UNGARIA. Ba chiat mai mult, are gustul măririlor teritoriale.
Statele naționale au fost doar parțial sau deloc naționale. SERBIA ESTE UN CAZ TIPIC DE IMPERIALISM. Nu era mai binevoitoare cu naționalitățile decât Austro-Ungaria. Totuși, genocidul bosniac ar fi fost de neconceput în Austro-Ungaria. Serbia avea/are un potențial de violență ieșit din comun. Bosnia și Herțegovina, anexate Autro-Ungariei au stimulat furia sârbă. FĂRĂ GAVRILO PRINCIP N-AR FI EXISTAT HITLER. De ce a sărit Rusia în apărarea Serbiei? (Panslavismul lor era sprijinit și de Franța.) Ce a pierdut Rusia în Primul Război Mondial a câștigat în al doilea…
Acceptarea sancțiunii austro-ungare de către sârbi părea un succes. Wilhelm II a afirmat că n-ar fi ordonat mobilizarea armatei pentru așa ceva. Iar Austro-Ungaria n-ar fi intrat în război dacă nu s-ar fi bazat pe Germania. Iar Rusia pe Franța. Kaiserul a spus clar, după începerea conflagrației, că nu ar fi dorit niciodată așa ceva. A fost cumva o prostie colectivă. Iar FĂRĂ FRANȚA ISTORIA AR FI FOST ALTA. Toate mișcările I-AU FOST IMPUSE GERMANIEI.

Era cât pe-aci să se renunțe la Planul Schliefen contra Franței, care conținea intervenția BLITZ, până nu apucă rușii să intervină. Totul a fost o fatalitate. Între 1914-18 Germania n-a avut război pe teritoriul său. Moltke dorea să folosească toate mijloacele pentru a termina mai repede. Războiul submarin a fost declanșat de germani după ce Anglia, gata să piardă războiul, a blocat pe mare circulația spre Germania, unde s-a murit de foame din cauza piederii accesului la colonii și resurse. Încheierea luptelor în 1918 prefigurau un nou conflict internațional. Totuși, înainte de sfârșit, armata americană aproape nici nu exista. Expediționarii ei au fost înarmați de englezi. În acest moment Germania era mai puternică decât fiecare din țările taberei Aliaților, dar nu mai puternică decât toate laolaltă, inclusiv America. Germania s-a comportat bine în lupte, până la sfârșit. A PIERDUT, DAR PUTEA FOARTE BINE SĂ CÂȘTIGE.
Pacea de la Brest-Litovsk, impusă Rusiei a fost moderată, echitabilă față de ceea ce a urmat la Versailles. Se nășteau noi state germane (Ucraina), România ar fi intrat în sistemul federației dunărene preconizate pentru Europa Centrală. Încă se mai trage cu Dicke Berta asupra Parisului. Dar războiul se termină. Victorioșii l-au câștigat într-o manieră zdrobitoare datorită defectării aliaților Germaniei. Dacă ar fi intrat în defensivă, ca la începutul celui de al doilea război, nu le-ar fi fost prea ușor aliaților, și ei obosiți.
Europa Centrală era mai potrivită sistemului confederativ decât celui închipuit de Wilson. Criteriu NAȚIONAL s-a aplicat pentru majoritari, cu prea puțină grijă pentru minoritari. Învingătorii au plusat, Bohemia a rămas întreagă, cu cehii și germanii incluși. Trasarea graniței pe Dunăre a lăsat multă maghiarime Slovaciei, stat național mai mult cu numele. Criteriul lingvistic era insuficient în reconfigurarea teritoriilor. Alungată în 1866 Austria era firesc să aparțină Germaniei. Sudeții au rămas la cehi cu toată germanimea. Germania ar fi câștigat teritorii, ceea ce a pierdut fiind mai nesemnificativ. Englezii și americanii s-au opus CEDĂRII RENANIEI CĂTRE FRANȚA. Saarlandul, care trebuia să revină Germaniei prin plebiscit, a înveninat relațiile franco-germane, ca și confiscarea coloniilor. Germania rămânea strict continentală, Franța și Anglia deveneau state mondiale prin coloniile lor.
Datoria/despăgubirile de război Germania trebuia să le plătească eșalonat, până tocmai în 1998. Întârzierea unor plăți a determinat Franța să ocupe regiunea minieră a Ruhrului, o provocare absolut nerușinată. Era perioada Republicii de la Weimar, condusă de Ebert și Hindenburg. Criza economică apare în Germania anului 1928. Prima dată lui Stresemann i-a venit ideea Coridorului polonez între cele două teritorii germane, a recuperării Danzigului german și a unui Anschluss cu Austria.
Ieșirea din criză s-a datorat în mare parte construirii de autostrăzi și fabricării de armament. Hitler, ajuns la putere anexează Austria și regiunea sudetă, apoi Renania. NU SE PUTEA ALTFEL, remarcă istoricul Boia. Dacă Pacea de la Versailles se proceda altfel, nu se ajungea la ascensiunea lui Hitler și la război. (Margareth Thacher ar fi trebuit să observe că Anglia e totuși de rasă germanică…)
Politica germană e în această perioadă o încercare de a construi un model de stat conform SUA! Germania trebuia să devină o Americă a Europei, un stat, nu o confederație. Insule de germani existau până la Volga. Rușii trebuiau să dispară de acolo ca indienii americani.
În prima etapă nazismul a fost mai puțin exterminator decât stalinismul. EVREII VOR PLĂTI DACĂ AMERICA INTRĂ ÎN RĂZBOI era deja o lozincă frecventă. Așa cum comuniștii elimină dușmanul de clasă, germanii își propun să elimine dușmanul de rasă. Comuniștii sunt pe locul întâi cu exterminările. Și iată că vinovăția germană a acoperit vinovăția celorlalți! La procesul de la Nurenberg n-au fost acuzați pentru bombardamentele teroriste nici germanii, pentru că acestea au fost o practică inclusiv anglo-americană. Aceștia din urmă au distrus printr-o furtună de foc Dresden, ucigând 40.000 de civili. La București au fost 3000 de morți.
Stalin ignora oamenii. La Berlin rușii au pierdut mai mulți militari decât germanii. Un fenomen ciudat, uluiala rușilor, venind dintr-o societate puțin evoluată, intrând brusc într-o țară avansată în civilizație. Au urmat internările germanilor în lagăre ale morții, expulzarea din țările lor, din Konigsberg, din regiunea sudetă plecând 11 milioane de locuitori. A urmat purificarea etnică cea mai amplă din Europa, la care Occidentul nu s-a opus. Au fost izgoniți germanii din țările slave, modificâdu-se componența etnică.
Americanii luptaseră împotriva rasismului german, dar în țara lor ăl cultivau liberi. Japonezii au fost închiși în lagăre, germanii însă nu.
Atentatul de la Sarajevo se leagă de prăbușirea Reichului în 1945.

 

 

SafeWay

S-a acreditat de gura târgului cum că americanii au lansat numai mâncăruri nesănătoase și că românii trebuie să-și devoreze produsele interne, mai scumpe și mai proaste, numai pentru propășirea economiei naționale. Este și asta o formă de minciună grețoasă și antimericanism găunos. Cine crede că în Statele Unite se mănâncă doar McDonalds, hotdog, hamburger, pizza, care au ajuns și până în cele mai dosnice țări, își face o impresie greșită. În primul rând, supermarket-urile noastre sunt asemănătoare unor hale, alimentele stau împreună cu ciorapii și cabinele de probă a sutienelor. Am văzut și  magazine enorme în California, dar acelea erau fie exclusive pentru vestimentație, mobilier, plante decorative sau pentru tot ceea ce este necesar copiilor. Rețelele de magazine Safe Way din San Francisco Bay Area sunt altceva. Având o arhitectură specifică, în stil cubist, ușor de recunoscut de la distanță pentru că se disting foarte bine în peisajul urban, fiecare SW este de fapt constituit dintr-un complex de magazine de dimensiune medie.  Varietatea mărfurilor este mare, căci și distanțele între domiciliu sau locul de muncă și un magazin sunt apreciabile. Deobicei o familie vine la magazinul alimentar o dată – de două ori pe săptămână, mai ales în zonele din Silicon Valley, unde printre fabrici se găsesc spațiile locuite, ca niște insule, departe de Downtown-uri. Și atunci se umple portbagajul cu marfă. Obișnuit în țară, cu magazinul de la colț, unde poți intra zilnic, mi-am propus să vin la cel mai apropiat SW ca într-un fel de documentare.
Căci e păcat să nu-ți acorzi niște ore într-o prăvălie cu produse alimentare nemaivăzute. Dimensiunea locației e, ca să zic așa, umană și nu trebuie să alergi cu căruciorul zeci de mile. Alimentele sunt destul de ieftine, pentru toate buzunarele, fermele și firmele aduc numai lucruri proaspete, de cea mai bună calitate. Legumele se culeg după masă iar noaptea se încarcă rafturile. Semipreparatele din magazin sau mâncarea gata făcută sunt lucruri în general cunoscute pentru un european. Pui la grill se face peste tot. Mai puțin biftecul în sânge, această delicatesă britanică. La raionul respectiv funcționează și o bucătărie care etalează supe (de fapt ele sunt chiar ciorbe, însă cuvântul ciorbă nu există în engleză) și mâncăruri, pe care le cunosc sau ba. Mai sunt și supe în borcănașe de plastic, unele italiene, altele asiatice, THAI, SUSHI. În arealul San Franciso se mănâncă multe fructe de mare, crabi, homari, scoici, creveți de diferite dimensiuni. Și mult pește, evident. Spectaculoasele fileuri de somon sălbatic de Alaska m-au impresionat deosebit. Somonul se găsește și în cutii de conserve de mari dimensiuni. Fileuri de ton, dar nu dintr-acela mărunțit, ca la noi. Este interesant de subliniat faptul că americanii nu vor s-audă de crap. Apoi sunt foarte reticenți la anumite soiuri de pește care ar putea conține mercur.
La raionul de cărnuri nu am văzut, de pildă, carne de oaie, doar cotlete de miel. Măcelarii îți tranșează pe loc vită sau porc, fără urme de grăsime sau oase. În paralel, sunt, evident, și caserolele, cu carne refrigerată, dar nu e nimic congelat. Pui și curcan, tot fără grăsime. Ai astfel posibilitatea să te alimentezi și fără să te îngrași.
Produsele de carne procesată există în forme variate, dar să nu căutați cârnați, șuncă grasă sau slănină afumată. Uleiul de floarea soarelui este inexistent, așa că sunteți în postura de a cumpăra doar sortimente diferite de ulei de măsline. Trebuie menționat și faptul că există și produse din import, conserve mai ales și o gamă largă de ingrediente chinezești sau indiene. Oțet balsamic, da, în niciun caz nu vulgarele oțeturi de fermentație, ca la noi. La raionul de lactate veți căuta în zadar telemeaua, cașul și alte chestii cu multă sare și adesea dubioase. Unt, inclusive cel de arahide, cașcavaluri din toată lumea, creme cu aspect de smântână. Am căutat conserve de fasole. Am găsit, desigur, fasolea roșie mexicană, ori cea produsă de o firma  Bush, cu adaos de sos dulce. Mai apropiate de ceea ce cunoaștem noi sunt conservele de fasole (fagioli borloti) cu carne de porc, multă și bine gătită, produse de niște ferme.
Voi face abstracție de alte raioane, cu dulciuri sau diverse sorturi de pâine. Cu adevărat spectaculoase sunt legumele și fructele, unele clasice, altele exotice, produse ale climei subtropicale. Sigur, multe ne sunt cunoscute, mai nou, de când suntem piața de desfacere a Uniunii Europene. Cu excepția faptului că ardeii din Turcia și roșiile din Olanda fac ceva drum până la hipermarketurile noastre. Fermele care aprovizionează această parte a Californiei sunt la cel mult o oră distanță. Absolut totul proaspăt, apetisant. Nu multă lume are timp să facă zilnic cumpărături, iar zonele locuite, care au un Safe Way în apropiere, sunt costisitoare, casele sunt scumpe, chiriile la fel.
Câteva rafturi sunt pentru medicamentele banale, utilizabile fără rețetă. Cele prescrise de medic se cumpără de la farmacia din incinta magazinului alimentar. În ce privește vinurile, dacă nu vizitați podgoriile numeroase prin care California a devenit locul întâi în lume (podgoriile NAPPA), le găsiți în magazine, doar în ambalaj de sticlă. Spre deosebire de România, care-și ambalează băuturile în nenorocitele alea de PET-uri, americanii păstrează în pet doar apa plată și Cola. Nici măcar berea, ferească sfântul! Se spune că înbutelierea berii în pet este o invenție românească. Nu cred, dar e o treabă căcăcioasă. Mai bine am fi inventat noi Hewlett-Packard-ul, nu mizeria asta de băutură la pet. Cum nu mă pricep la vinuri, cu atât mai puțin la celebrele mărci de California, mă voi opri puțin la raionul cu bere. E posibil ca sortul Stella Artois să fie chiar importată în America, nu produsă aici SUB SUPRAVEGHEREA firmei de origine, ca în țara noastră. Am văzut bere de Hawaii, în butelci de sticlă mai mari de doi litri. Dozele sunt mai mari decât cele europene, cam pe măsura continentului American. Se pot lua direct din raft, numai reci, doze de trei sferturi de Kg., adică 80 Fl Oz. Cea mai popular mi s-a părut sortul American Budweiser. Se pare că, spre deosebire de cehi sau germani, americanii preferă bere strong, mergând de la 6% la 8,5%. Multe sortimente englezești, mai ales brune. (Nu există doar la Munich festivaluri gen Oktoberfest, unde curg râuri de bere, ci și la San Francisco, unde,  durează  două săptămâni, se dă și gratis și se folosește multă bere de la dozator, turnată în recipiente de sticlă mult mai mari decât așa-zisele halbe). Am mai notat sortimente ca Anheuser-Busch, Red Ales, Pale Ale, American Strong, IPA Black, Golden Ale, English Pale Ale, English Strong, Kolsch (germană), Imperial Strong, California Common Beer, Bud Light, Corona ( din Mexic), Red Horse etc. Există circa 1700 breweries (fabrici) și se consumă cam 76 litri per capita anual.
În afară de casieriile unde te duci cu cardul și semnezi cu un fel de creion pe ecranul digital, există și una fără personal , unde îți faci singur, fără asistență, operațiunile cu cardul. Asta mi s-a părut absolut ieșit din comun și imposibil de aplicat în România. Probabil că n-ar putea fi implementat nici bunul obicei al americanilor de a-ți pune marfa în pungi (dacă dumnezeu dă, dar nu-ți bagă și în traistă, apoi să știți că la Safe Way ți se bagă și în traistă), ba mai mult, la solicitare ți se duce căruciorul la mașină și ți se încarcă și portbagajul.
Ceva mai complicat e la raionul cu țigări. Cum nu se prea fumează , nu există multe solicitări. Pachetele se află într-un dulap cu lacăt. Dacă vrei să fii servit, apeși un buton și iese vânzătorul, descuie dulapul…Oricum, în State se găsesc și țigări mai slabe, care nu dau dependență severă. Care nu se găsesc în Germania sau România…

„Vrem Ardealul, dar fără ardeleni!”

„Simţ o deosebită fericire că sunt în capitala Banatului. Acum vă pot spune că monarhia maghiară e înfrântă, patrulele cavaleriei noastre sunt la 15 Km de Budapesta! Cu această ştire vă zic, bine v-am găsit!” Această strigătură a emis-o însuși Ionel BRĂTIANU, cel căruia în cea mai mare parte îi datorăm ciuntirea celei mai prospere și civilizate regiuni românești, prin cedarea unei treimi către Iugoslavia. Fericirea liberală a fost strigată în vizita pe care a făcut-o la Timișoara/Temesvar, după ce oștile lui Economu au intrat în oraș, în capitala unei provincii istorice tăiată în două.

Domnul acesta a avut și față de ardeleni o poziție mai mult decât ciudată, probabil din cauză că, fiind nevoit să se retragă de la Tratativele de Pace de la Paris. Datorită poziției intransigente, discriminatorii față de evrei, a trebuit să accepte, pentru scurt timp, interimatul ardeleanului Vaida Voevod.

Ziarul  ROMÂNUL din Arad  afirma în 1929:  a fost „o greșală maxima a șefului liberalilor Ionel Brătianu VREM ARDEALUL, DAR FĂRĂ ARDELENI. A fost o greșală capitală de neiertat, fiindcă a venit de la acel Brătianu care a pornit războiul de întregire, era un Mesia care venea să ne mântuiască”.

(Mândria așa-zișilor liberali de azi – tradiția politicianismului brătienist, care a jignit nu numai minoritățile naționale, dar și o bună parte din românii care și-au pus mari nădejdi în burtăverzimea bucureșteană.)

În volumul TRANSILVANIA SUBIECTIVĂ doamna Alina Mungiu Pippidi observa cum în „vechiul” regat circula o butadă (vorbă de spirit, ironică, cf. D.L.R.M., cuvânt de origine franțuzească,  care ar putea proveni și de la maghiarul BUTA=prost, BUTASAG=prostie, poate chiar mai adecvat cazului de față, n.n.), VREM ARDEALUL, DAR FĂRĂ ARDELENI, găsită și la URMUZ, luată foarte în serios și de gazetarul epocii, naționalistul, Valeriu Braniște.

În GLASUL  HUNEDOAREI d-l St. Ciocan afirmă că, de fapt, regățenii „au vrut doar teritoriile care au aparținut cândva Austro-Ungariei, nu și oamenii sau spiritul de aici” (la drept vorbind o idee stupidă și atât de imposibilă încât ne îndoim că ar fi gândit cineva asemenea aberații), „că au urmărit egalizarea regiunilor și coborârea Transilvaniei la nivelul fostului regat”. Ideile astea apar și în pledoaria contelui Apponyi la Paris, în scrisoarea lui Traian Vuia, în memoriul lui Iuliu Maniu.

Că DEMNITARII NOȘTRI SPUN VORBE TRĂZNITE știm și acum. În Primul Război Mondial România a intrat prost pregătită. Tranșeele pe care regele le-a vizionat în inspectarea efectivelor și amenajărilor militare, abia aveau treizeci de centimetri adâncime, majestatea-sa prefăcându-se că nu le vede. Linia fortificată Nămoloasa-Galați părea sortită mai degrabă apărării capitalei de năvălirea rusească, deci a cam rămas nefolosită în ambele războaie. Prime-minister-ul român se simțea, probabil, animat de poziții de forță, care nici la Paris n-au făcut impresie bună și a lăsat să-i scape porumbelul cu ardelenii din gură. Probabil și-a făcut și iluzia că România e o mare putere, curtată de ambele părți beligerante, care putere, nu-i așa, și-a păstrat o armată chiar după ce, la finele conflagrației toate țările urmăreau să scape de militari și militarism. Atacând România, în 1916, românii în uniforme austro-ungare și-or fi spus și ei VREM REGATUL, DAR FĂRĂ REGĂȚENI. Sârbii, intrând în Timișoara, și-or fi spus VREM BANATUL FĂRĂ BĂNĂȚENI, iar germanii, intrând în București, VREM ROMÂNIA FĂRĂ ROMÂNI…

Au existat și momente în care ardelenii și bănățenii au avut senzația că armata română se comportă în teritoriile acaparate precum una de ocupație, iar multe avuții erau luate de la locul unde se produceau (ca și banii) și erau transferate spre Centru. Avem  Brătieni și azi, răspunzători de halul în care au reușit să ne aducă toate teritoriile în același nivel de sărăcie. Se spune în Europa că România ar exporta doar sărăcie.  Ce s-ar face însă capitala fără Ardeal și ardeleni, de acolo se aduc la Centru cele mai bune lucruri care se fac în teritoriu. Bănățenilor beglerbegul Băse de Cotroace le-a refuzat autostrada Timișoara spre Mako- Szeged, care, scurtând prin Cenad  (unde calea ferată spre Ungaria a fost tăiată și podul peste Mureș aruncat în aer de viteaza armată română), ar fi fost cea mai rapidă trecere spre Occident, drumul fiind construit încă de Austro-Ungaria. A refuzat Băsitul și refacerea Canalului Bega.

Dar să ne ocupăm puțin și despre ce a spus TAKE IONESCU despre Brătianu și chestiunea bănățeană.  “Nu-l interesa soarta zecilor de mii de români din Banat care au trecut la sârbi. Comisiunea ne atribuise la un moment dat linia de drum de fier Timișoara-Baziaș, întreagă. Atunci sârbii au început să atace, printr-un oarecare Vestnici furibund, că se încalcă drepturile poporului sârbesc. În Comisiune această soluțiune fusese obținută de reprezentanții englezi, dânșii tot timpul au ținut să avem această linie și prin urmare Biserica Albă și Vârșețul. Ministrul de externe al Franței a trimis lui Brătianu oficios să-i spună să facă un memorandum și-i garantează Vârșețul, ceea ce ne-ar fi scăpat zeci de mii de suflete românești. Brătianu a răspuns prin aceeași teorie a indivizibilității Banatului, la care i s-a răspuns prin frontiera actuală. Aici ne-a adus extraordinarul egoism al domnului Brătianu, încăpățânarea lui care a confundat interesele României cu ale lui. Un număr de 40-50.000 de români care ar fi rămas cetățenii noștri sunt cetățeni ai altui stat.” Dar și de bucățica asta de Banat și-au bătut joc dâmbovițenii chiar între cele două războaie mondiale, considerată perioadă de prosperitate. Pentru cine prosperitate? Pentru dâmbovițeni? Iată un fragment din mesajul lui IULIU MANIU către regele Carol al doilea:  “Care este bilanțul a 20 de ani al regimului din Ardeal și Banat? Se poate spune lămurit, un complet dezastru. Dictatura actuală a trimis în fruntea județelor din Ardeal și Banat colonei activi din Vechiul  Regat. Ardealul și Banatul au primit înfățișarea de ținuturi sub ocupație. Averile comunale sunt bunuri private. Această ocupație nu se poate face decât cu dreptul Războiului. Și nici cu aceasta. Oamenii străini trimiși astfel nu mai sunt primari, ci custozi, numiți în averi inamice. Recrutarea acestor primari se face în București la o bursă a cafenelelor. Luăm exemplul Ținutului Timiș. Din acest ținut Statul încasează pe an aproximativ 5-6 miliarde. Știți cât îi rămân pentru nevoile lui administrative, economice, sanitare etc.? 200 milioane, cheltuite pe salarii și materiale. Ministerul n-a făcut în acest ținut autostrade până acum. De mulți ani sunt făcute toate șoselele internaționale maghiare și iugoslave în autostrăzi. Noi n-avem niciuna. Banatul e lăsat sorții lui…”

Nu vă așteptați ca vlădicile bănățene actuale să facă ceva ca lumea. N-ar face nimic nici dacă ar avea banii pe care îi trimit la București.   Dacă  la vremea respectivă (1918) se păstra Republica Banathia, dacă s-ar fi luat în calcul nu atât aparteneţa la Antanta a Serbiei, cât tendinţele expansioniste ale vecinilor sârbi, chiar în  perioada naţionalismelor de tot felul, bănăţenii  ar fi beneficiat de întregul lor teritoriu şi de necesara autonomie și Banatul trecea în întregime la România.  Cotropirea sârbă şi-a instalat şi administraţia în Timişoara, punând astfel capăt celei republicane. Năvălirea neaşteptată a trupelor sârbeşti a pus capăt unui vis de scurtă durată.  Sârbii s-au retras din jumătatea Banatului sub presiunea armatelor franceze. Au revenit cu pretenții după al Doilea Război Mondial, cu trecerea frontierei, înarmați .  ”Au vorbit despre necesitatea de a încorpora Iugoslaviei anumite zone din regiunea Timişoara, cu oraşul Timişoara, care avea o populaţie preponderent germană, judeţul respectiv având, în opinia lui, (Tito, n.n.) o populaţie exclusiv sârbească (!)”…Tito mai dorea şi o schimbare a frontierei româno-iugoslave, astfel ca Iugoslavia să înglobeze Reşiţa, “importantă pentru fabricile de oţel şi fier”. L-a pus la punct…Stalin!

Credeți că se vor reduce la atâta pretențiile vecinilor? Încet-încet vin ceva afaceriști și bișnițari, vin și țigări și droguri pe ascuns, ca să ne ajute să intrăm în Schengen. Având însă în vedere constantul, tradiționalul dispreț de la Centru pentru Banat, mă gândesc că poate dacă rămânea în 1919 în întregime la Iugoslavia era ceva mai bine gospodărit.

——————————————————————————-

CITIȚI ȘI BLOGUL DOMNULUI MIRCEA RUSNAC, “ISTORIA BANATULUI”, DIN CARE ÎMI PERMIT SĂ CITEZ:

“Cele 114 zile ale existenţei Republicii Bănăţene au zburat ca vântul şi ca gândul. Statele învecinate s-au năpustit, precum o haită de lupi hămesiţi asupra unei prăzi bogate, sfâşiind-o. Fiecare s-a ales cu câte o bucată, mai mare sau mai mică. Două treimi au revenit României, o treime Serbiei şi o sutime Ungariei. În condiţiile în care, la recensământul din 1910, românii reprezentau 37,42% din populaţia Banatului, germanii 24,50%, sârbii 17,97% şi maghiarii 15,31%, existând şi numeroase alte naţionalităţi mai mici numeric. Noile graniţe spintecau regiunea, care până atunci formase o unitate economică închegată timp de secole, dezmembrau familii, distrugeau existenţa prosperă a locuitorilor. Bucăţile încorporate diferitelor state, fără a li se cere părerea şi fără a fi existat o pronunţare explicită a locuitorilor în acest sens, erau considerate de guvernele centrale respective drept părţi constitutive în mod absolut firesc şi normal ale statelor naţionale România, Serbia şi Ungaria.

Dar care era totuşi părerea populaţiei bănăţene în acele momente cruciale ale istoriei noastre? În condiţiile în care nicio naţionalitate nu deţinea majoritatea numerică absolută în regiune, este greşit să menţionăm că Banatul s-a “unit” cu o ţară sau alta. Niciodată un referendum nu ar fi aprobat o asemenea măsură, dată fiind diversitatea etnică, de aceea el nici nu s-a organizat. Este drept că grupuri minoritare de români, sârbi sau unguri bănăţeni tindeau către statele respective, dar opinia lor nu putea angaja întreaga populaţie a regiunii.

După ce tumultul anilor 1919-1920 s-a încheiat, s-au putut vedea mai bine consecinţele. Fruntaşii românilor bănăţeni, departe de a jubila, emiteau opinii triste şi decepţionate. Vom reda în continuare părerile exprimate, complet independent unul de celălalt, de Ioan Slavici, Victor Babeş, Traian Vuia şi Sever Bocu. Toţi erau somităţi în domeniile lor de activitate. Toţi erau dezamăgiţi de noua situaţie a Banatului. De ce oare? Erau agenţi plătiţi ai duşmanilor României? Sau exprimau adevărul? În continuare vom reproduce pasaje ale protestelor lor şi vom lăsa cititorii să judece. Orice comentariu este de prisos.

În 1921, Ioan Slavici scria astfel în lucrarea Închisorile mele: “Stau pe gânduri şi mă uit împrejurul meu şi nu îndrăznesc să mă bucur de norocul cel mare, ba câteodată jale adâncă mă cuprinde în faţa temerii ca nu cumva mâine ori poimâine la Chişinău, la Cernăuţi, la Braşov, la Cluj, la Oradea Mare, la Arad, la Timişoara, ba până chiar şi la Sibiu să fie cum e azi la Bucureşti.”

În acelaşi an, Victor Babeş i se adresa în acest mod lui Sever Bocu: “Doresc din tot sufletul Unirea tuturor românilor şi dezaprob orice tendinţă separatistă, dar nu pricep această Unire ca să fim excluşi din drepturile şi de la folosinţa bogăţiilor noastre, invadaţi şi reduşi la rolul unei colonii cucerite de către politicienii egoişti din toate partidele ale Vechiului Regat şi ale Ardealului.”

Câteva fragmente din scrisoarea lui Traian Vuia adresată în 1922 lui George Dobrin: “Toată Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zâmbet şi au zis că suntem naivi că n-au avut nevoie decât de a deschide uşa casei în care noi am intrat de voie. (…) Când în 1917 şi 1918 prin forţa împrejurărilor şi neîmpins de nicio ambiţiune personală am fost silit să mă ocup de prepararea Unirei noastre, a trebuit să văd vârful urechilor lor (ale politicienilor din Vechiul Regat, n.n.). Ei nu admiteau nici măcar termenul «unire». Baza anexărei după dânşii trebuia să fie sacrificiul adus de Vechiul Regat prin participarea lui în războiul european. Raţionamentul lor ducea drept la acea ce dreptul internaţional numeşte «droit de conquète». (…) C-un cuvânt, «Unirea» a fost o bătaie de cuvinte, ea n-a fost decât o anexare deghizată, un hap amar învăluit în zahăr. (…) Până în timpurile mai recente am avut credinţa că nu ne vor fanariotiza, acum mă tem că nu vom putea scăpa de acest virus bizantin, pentru că fanarioţii dispun de mijloace, cari lipseau ungurilor. (…) Dacă guvernul din Bucureşti nu comite greşeli prea mari, nu se duce să danseze pe ghiaţă, ca măgarul, şi dacă o nouă comoţiune europeană nu zguduie din temelii România Nouă, de acum 20-30 de ani ne vom trezi balcanizaţi. După ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi. De altcum, dacă amestecăm fructe sănătoase cu fructe stricate, este evident că nu cele stricate se vor însănătoşi prin contactul lor cu cele sănătoase, ci şi cele bune vor putrezi.”

Țărănistul Sever Bocu a protestat practic continuu împotriva centralismului şi a soartei nefericite rezervate de acesta Banatului. Redăm aici doar un fragment din discursul ţinut de el în 1923 în Parlamentul de la Bucureşti, în care se declara împotriva ratificării unirii Banatului cu România: “L-au despicat, după o înţelepciune solomonică, Banatul în două şi azi se caută rătăcite, stinghere, aceste părţi amândouă, căci pe locul amputaţiei se scurge sângele şi puterea lor deopotrivă. Cât va dura suferinţa, răbdarea, 5-10-15 ani, nu ştim, dar ceea ce ştim e că o reacţiune e pe drum, masele dezamăgite, decepţionate de greutăţi de trai, urmare fatală a nebuniei dezmembrării, care înlătură condiţii indispensabile, organice de viaţă, detestă până şi ideea de stat naţional, ce poate da loc la aşa ecrescenţe. (…) Vă implor în numele Banatului, nu ratificaţi acest tratat!”