Tristul bilanț românesc interbelic

Centralismul monopolist nu va dispărea la noi niciodată. Despre vocația administrației românești de după Unirea cea Mare, care ar fi configurat în teritoriile nou-anexate belșugul și nu belciugul, nu putea vorbi mai competent decât Iuliu MANIU, în raportul său către regele Carol II. Spolierea a fost cuvântul de ordine atunci, iar pe vremea comuniștilor a atins culmi perfecționiste, prelungite în așa-zisa democrație postrevoluționară. Nici o nădejde de mai bine în România, în vecii-vecilor. Dar să vorbească Maniu:
“Care este bilanțul a 20 de ani al regimului din Ardeal și Banat? Se poate spune lămurit, un complet dezastru. Dictatura actuală a trimis în fruntea județelor din Ardeal și Banat colonei activi din Vechiul Regat. Ardealul și Banatul au primit înfățișarea de ținuturi sub ocupație. Averile comunale sunt bunuri private. Această ocupație nu se poate face decât cu dreptul Războiului. Și nici cu aceasta. Oamenii străini trimiși astfel nu mai sunt primari, ci custozi, numiți în averi inamice. Recrutarea acestor primari se face în București la o bursă a cafenelelor.
TIMIȘ. Luăm exemplul Ținutului Timiș. Din acest ținut Statul încasează pe an aproximativ 5-6 miliarde. Știți cât îi rămân pentru nevoile lui administrative, economice, sanitare etc.? 200 milioane, cheltuite pe salarii și materiale. Ministerul n-a făcut în acest ținut autostrade până acum. De mulți ani sunt făcute toate șoselele internaționale maghiare și iugoslave în autostrăzi. Noi n-avem niciuna. Banatul e lăsat sorții lui, ros de boli, de denatalitate, de mizerie fiziologică și morală. Exemplul ținutului Timiș aruncă o lumină tristă asupra stării din celelalte ținuturi, ajunse într-o stare și mai tristă, ca putere de acțiune și rezistență națională(…)
ÎN ARDEAL. Ținutul moților a fost neglijat, iar locuitorii lui lăsați lipsurilor celor mai grele. Problema pășunilor și pădurilor comunale este și acum nerezolvată, cu toate promisiunile și cu toate vizitele ministeriale. În aceste ținuturi creșterea vitelor și industria de lemne sunt ocupațiunea principală și în unele locuri singurul isvor de venituri. Din cauza scumpetei explozibilelor și instrumentelor, precum și în urma dificultăților legale, industria mineritului, această străveche ocupațiune a moților, este lipsită de rentabilitate, sau chiar împiedicată. Sărăcia, boalele sociale distrug acest harnic popor cu bogății mari, care zac însă neexploatate. Pentru a veni în ajutor acestui ținut nenorocit, Consiliul Dirigent și guvernele național-țărănești au organizat comisariate speciale, dar ele au fost dizolvate de guvernele care le-au urmat. Altă regiune cu populație din Câmpia Ardealului, a rămas lipsită de îngrijire din partea guvernelor. Nu s-a construit nici o cale de comunicație nouă, nu s-a înființat nici o instituție publică mai însemnată, nici o măsură de protecție economică sau sanitară nu a fost luată. Maramureșul a rămas fără o cale ferată directă cu restul țării. Tot asemenea a fost neglijat și al treilea bloc compact de populație românească din Ardeal și Banat, cel așezat pe versantul de nord al Carpaților, de la Făgăraș până la Severin și Caraș.” (Fragment din Memorandul Românilor din Transilvania adresat regelui Carol la 15 decembrie 1938 de către Iuliu Maniu.)

LUCIAN BOIA: `Perioada interbelică văzută ca o epocă de aur a României este o construcţie ideologică de după 1989, când românii trebuiau să îşi găsească un mit fondator anterior. Cred că România nu mergea prea bine în perioada interbelică, cu o singură excepţie, intelectualitatea. Din punct de vedere social erau discrepanţe enorme. România era ţara europeană cu cea mai mare natalitate, cu cea mai mare mortalitate şi cu cea mai mare mortalitate infantilă. Toate trei sunt semne de subdezvoltare. Şi era ţara cu cei mai mulţi analfabeţi, chiar în comparaţie cu state apropiate, precum Bulgaria. Potrivit recensământului din 1930, doar 57% ştiau carte, iar dintre aceştia 83% nu făcuseră decât şcoala primară. Practic, un român din zece trecuse dincolo de şcoala primară.”

Advertisements