„ Ardealu`”

001„Simţ o deosebită fericire că sunt în capitala Banatului. Acum vă pot spune că monarhia maghiară e înfrântă, patrulele cavaleriei noastre sunt la 15 Km de Budapesta! Cu această ştire vă zic, bine v-am găsit!” Această strigătură a emis-o însuși Ionel BRĂTIANU, cel căruia în cea mai mare parte îi datorăm ciuntirea celei mai prospere și civilizate regiuni românești, prin cedarea unei treimi către Iugoslavia. Fericirea liberală a fost strigată în vizita pe care a făcut-o la Timișoara/Temesvar, după ce oștile lui Economu au intrat în oraș, în capitala unei provincii istorice tăiată în două.

Domnul acesta a avut și față de ardeleni o poziție mai mult decât ciudată, probabil din cauză că, fiind nevoit să se retragă de la Tratativele de Pace de la Paris. Datorită poziției intransigente față de evrei, a trebuit să accepte, pentru scurt timp, interimatul ardeleanului Vaida Voevod.

Ziarul  ROMÂNUL din Arad  afirma în 1929:  a fost „o greșală maxima șefului liberalilor Ionel Brătianu VREM ARDEALUL, DAR FĂRĂ ARDELENI. A fost o greșală capitală de neiertat, fiindcă a venit de la acel Brătianu care a pornit războiul de întregire, era un Mesia care venea să ne mântuiască”.

Expresia a fost  găsită și la URMUZ, (Vol. „Transilvania subiectivă”) și luată foarte în serios și de gazetarul epocii naționalist, Valeriu Braniște.

În GLASUL  HUNEDOAREI d-l St. Ciocan afirmă că, de fapt, regățenii „au vrut doar teritoriile care au aparținut cândva Austro-Ungariei, nu și oamenii sau spiritul de aici”, că au urmărit egalizarea regiunilor și coborârea Transilvaniei la nivelul fostului regat. Ideile astea apar și în pledoaria contelui Apponyi la Paris. În scrisoarea lui Traian Vuia, în memoriul lui Iuliu Maniu.

În Primul Război Mondial România a intrat prost pregătită. Tranșeele pe care regele le-a vizionat în inspectarea efectivelor și amenajărilor militare, abia aveau treizeci de centimetri adâncime, majestatea-sa prefăcându-se că nu le vede. Linia fortificată Nămoloasa-Galați părea sortită mai degrabă apărării capitalei de năvălirea rusească, deci a cam rămas nefolosită în ambele războaie. Prime-minister-ul român se simțea, probabil, animat de poziții de forță, care nici la Paris n-au făcut impresie bună și a lăsat să-i scape porumbelul cu ardelenii din gură. Probabil și-a făcut și iluzia că România e o mare putere, curtată de ambele părți beligerante, care putere, nu-i așa, și-a păstrat o armată chiar după ce, la finele conflagrației toate țările urmăreau să scape de militari și militarism.

Au existat și momente în care ardelenii și bănățenii au avut senzația că armata română se comportă în teritoriile acaparate precum una de ocupație, iar multe avuții erau luate de la locul unde se produceau (ca și banii) și erau transferate spre Centru. Avem  Brătieni și azi, răspunzători de halul în care au reușit să ne aducă toate teritoriile în același nivel de sărăcie. Se spune în Europa că România ar exporta doar sărăcie.  Ce s-ar face însă capitala fără Ardeal și ardeleni, acolo se duc cele mai bune lucruri care se fac în teritoriu. Bănățenilor beglerbegul Băse, sinistru al transporturilor pe atunci, le-a refuzat autostrada spre Szeged, care, scurtând prin Cenad, ar fi fost cea mai rapidă trecere spre Occident, drumul fiind construit încă de Austro-Ungaria. A refuzat și refacerea Canalului Bega.

Dar să ne ocupăm puțin și despre ce a spus TAKE IONESCU despre Brătianu și chestiunea bănățeană.  “Nu-l interesa soarta zecilor de mii de români din Banat care au trecut la sârbi. Comisiunea ne atribuise la un moment dat linia de drum de fier Timișoara-Baziaș, întreagă. Atunci sârbii au început să atace, printr-un oarecare Vestnici furibund, că se încalcă drepturile poporului sârbesc. În Comisiune această soluțiune fusese obținută de reprezentanții englezi, dânșii tot timpul au ținut să avem această linie și prin urmare Biserica Albă și Vârșețul. Ministrul de externe al Franței a trimis lui Brătianu oficios să-i spună să facă un memorandum și-i garantează Vârșețul, ceea ce ne-ar fi scăpat zeci de mii de suflete românești. Brătianu a răspuns prin aceeași teorie a indivizibilității Banatului, la care i s-a răspuns prin frontiera actuală. Aici ne-a adus extraordinarul egoism al domnului Brătianu, încăpățânarea lui care a confundat interesele României cu ale lui. Un număr de 40-50.000 de români care ar fi rămas cetățenii noștri sunt cetățeni ai altui stat.”

Iată un fragment din mesajul lui IULIU MANIU către regele Carol al doilea:  “Care este bilanțul a 20 de ani al regimului din Ardeal și Banat? Se poate spune lămurit, un complet dezastru. Dictatura actuală a trimis în fruntea județelor din Ardeal și Banat colonei activi din Vechiul  Regat. Ardealul și Banatul au primit înfățișarea de ținuturi sub ocupație. Averile comunale sunt bunuri private. Această ocupație nu se poate face decât cu dreptul Războiului. Și nici cu aceasta. Oamenii străini trimiși astfel nu mai sunt primari, ci custozi, numiți în averi inamice. Recrutarea acestor primari se face în București la o bursă a cafenelelor. Luăm exemplul Ținutului Timiș. Din acest ținut Statul încasează pe an aproximativ 5-6 miliarde. Știți cât îi rămân pentru nevoile lui administrative, economice, sanitare etc.? 200 milioane, cheltuite pe salarii și materiale. Ministerul n-a făcut în acest ținut autostrade până acum. De mulți ani sunt făcute toate șoselele internaționale maghiare și iugoslave în autostrăzi. Noi n-avem niciuna. Banatul e lăsat sorții lui…”

Nu vă așteptați ca vlădicile bănățene actuale să facă ceva ca lumea. N-ar face nimic nici dacă ar avea banii pe care îi trimit la București.   Dacă  la vremea respectivă (1918) se păstra Republica Banathia, dacă s-ar fi luat în calcul nu atât aparteneţa la Antanta a Serbiei, cât tendinţele expansioniste ale vecinilor, chiar în  perioada naţionalismelor de tot felul, bănăţenii  ar fi beneficiat de întregul lor teritoriu şi de necesara autonomie și Banatul trecea în întregime la România.  Cotropirea sârbă şi-a instalat şi administraţia în Timişoara, punând astfel capăt celei republicane. Năvălirea neaşteptată a trupelor sârbeşti a pus capăt unui vis de scurtă durată.  Sârbii s-au retras din jumătatea Banatului sub presiunea armatelor franceze. Au revenit cu pretenții după al Doilea Război Mondial, cu trecerea frontierei, înarmați .  ”Au vorbit despre necesitatea de a încorpora Iugoslaviei anumite zone din regiunea Timişoara, cu oraşul Timişoara, care avea o populaţie preponderent germană, judeţul respectiv având, în opinia lui, (Tito, n.n.) o populaţie exclusiv sârbească (!)”…Tito mai dorea şi o schimbare a frontierei româno-iugoslave, astfel ca Iugoslavia să înglobeze Reşiţa, “importantă pentru fabricile de oţel şi fier”. L-a pus la punct…Stalin!

Credeți că se vor reduce la atâta pretențiile vecinilor? Încet-încet vin ceva afaceriști și bișnițari, vin și țigări și droguri pe ascuns, ca să ne ajute să intrăm în Schengen. Având însă în vedere constantul, tradiționalul dispreț de la Centru pentru Banat, mă gândesc că poate dacă rămânea în 1919 în întregime la Iugoslavia era ceva mai bine gospodărit.

——————————————————————————-

CITIȚI ȘI BLOGUL DOMNULUI MIRCEA RUSNAC, “ISTORIA BANATULUI”, DIN CARE ÎMI PERMIT SĂ CITEZ:

“Cele 114 zile ale existenţei Republicii Bănăţene au zburat ca vântul şi ca gândul. Statele învecinate s-au năpustit, precum o haită de lupi hămesiţi asupra unei prăzi bogate, sfâşiind-o. Fiecare s-a ales cu câte o bucată, mai mare sau mai mică. Două treimi au revenit României, o treime Serbiei şi o sutime Ungariei. În condiţiile în care, la recensământul din 1910, românii reprezentau 37,42% din populaţia Banatului, germanii 24,50%, sârbii 17,97% şi maghiarii 15,31%, existând şi numeroase alte naţionalităţi mai mici numeric. Noile graniţe spintecau regiunea, care până atunci formase o unitate economică închegată timp de secole, dezmembrau familii, distrugeau existenţa prosperă a locuitorilor. Bucăţile încorporate diferitelor state, fără a li se cere părerea şi fără a fi existat o pronunţare explicită a locuitorilor în acest sens, erau considerate de guvernele centrale respective drept părţi constitutive în mod absolut firesc şi normal ale statelor naţionale România, Serbia şi Ungaria.

Dar care era totuşi părerea populaţiei bănăţene în acele momente cruciale ale istoriei noastre? În condiţiile în care nicio naţionalitate nu deţinea majoritatea numerică absolută în regiune, este greşit să menţionăm că Banatul s-a “unit” cu o ţară sau alta. Niciodată un referendum nu ar fi aprobat o asemenea măsură, dată fiind diversitatea etnică, de aceea el nici nu s-a organizat. Este drept că grupuri minoritare de români, sârbi sau unguri bănăţeni tindeau către statele respective, dar opinia lor nu putea angaja întreaga populaţie a regiunii.

După ce tumultul anilor 1919-1920 s-a încheiat, s-au putut vedea mai bine consecinţele. Fruntaşii românilor bănăţeni, departe de a jubila, emiteau opinii triste şi decepţionate. Vom reda în continuare părerile exprimate, complet independent unul de celălalt, de Ioan Slavici, Victor Babeş, Traian Vuia şi Sever Bocu. Toţi erau somităţi în domeniile lor de activitate. Toţi erau dezamăgiţi de noua situaţie a Banatului. De ce oare? Erau agenţi plătiţi ai duşmanilor României? Sau exprimau adevărul? În continuare vom reproduce pasaje ale protestelor lor şi vom lăsa cititorii să judece. Orice comentariu este de prisos.

În 1921, Ioan Slavici scria astfel în lucrarea Închisorile mele: “Stau pe gânduri şi mă uit împrejurul meu şi nu îndrăznesc să mă bucur de norocul cel mare, ba câteodată jale adâncă mă cuprinde în faţa temerii ca nu cumva mâine ori poimâine la Chişinău, la Cernăuţi, la Braşov, la Cluj, la Oradea Mare, la Arad, la Timişoara, ba până chiar şi la Sibiu să fie cum e azi la Bucureşti.”

În acelaşi an, Victor Babeş i se adresa în acest mod lui Sever Bocu: “Doresc din tot sufletul Unirea tuturor românilor şi dezaprob orice tendinţă separatistă, dar nu pricep această Unire ca să fim excluşi din drepturile şi de la folosinţa bogăţiilor noastre, invadaţi şi reduşi la rolul unei colonii cucerite de către politicienii egoişti din toate partidele ale Vechiului Regat şi ale Ardealului.”

Câteva fragmente din scrisoarea lui Traian Vuia adresată în 1922 lui George Dobrin: “Toată Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zâmbet şi au zis că suntem naivi că n-au avut nevoie decât de a deschide uşa casei în care noi am intrat de voie. (…) Când în 1917 şi 1918 prin forţa împrejurărilor şi neîmpins de nicio ambiţiune personală am fost silit să mă ocup de prepararea Unirei noastre, a trebuit să văd vârful urechilor lor (ale politicienilor din Vechiul Regat, n.n.). Ei nu admiteau nici măcar termenul «unire». Baza anexărei după dânşii trebuia să fie sacrificiul adus de Vechiul Regat prin participarea lui în războiul european. Raţionamentul lor ducea drept la acea ce dreptul internaţional numeşte «droit de conquète». (…) C-un cuvânt, «Unirea» a fost o bătaie de cuvinte, ea n-a fost decât o anexare deghizată, un hap amar învăluit în zahăr. (…) Până în timpurile mai recente am avut credinţa că nu ne vor fanariotiza, acum mă tem că nu vom putea scăpa de acest virus bizantin, pentru că fanarioţii dispun de mijloace, cari lipseau ungurilor. (…) Dacă guvernul din Bucureşti nu comite greşeli prea mari, nu se duce să danseze pe ghiaţă, ca măgarul, şi dacă o nouă comoţiune europeană nu zguduie din temelii România Nouă, de acum 20-30 de ani ne vom trezi balcanizaţi. După ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi. De altcum, dacă amestecăm fructe sănătoase cu fructe stricate, este evident că nu cele stricate se vor însănătoşi prin contactul lor cu cele sănătoase, ci şi cele bune vor putrezi.”

Țărănistul Sever Bocu a protestat practic continuu împotriva centralismului şi a soartei nefericite rezervate de acesta Banatului. Redăm aici doar un fragment din discursul ţinut de el în 1923 în Parlamentul de la Bucureşti, în care se declara împotriva ratificării unirii Banatului cu România: “L-au despicat, după o înţelepciune solomonică, Banatul în două şi azi se caută rătăcite, stinghere, aceste părţi amândouă, căci pe locul amputaţiei se scurge sângele şi puterea lor deopotrivă. Cât va dura suferinţa, răbdarea, 5-10-15 ani, nu ştim, dar ceea ce ştim e că o reacţiune e pe drum, masele dezamăgite, decepţionate de greutăţi de trai, urmare fatală a nebuniei dezmembrării, care înlătură condiţii indispensabile, organice de viaţă, detestă până şi ideea de stat naţional, ce poate da loc la aşa ecrescenţe. (…) Vă implor în numele Banatului, nu ratificaţi acest tratat!”

Advertisements