Centenarul României Mari (V)

ANTONESCU ne spune c㠄„…trupele ruse nu se clinteau şi continuau a privi, cu o indiferenţă de fiară, la tragedia sfâşietoare care se juca la picioarele lor. Comandanţii ruşi promiteau, se agitau, dădeau ordine, nimeni însă nu mişca. Intervenţia ruşilor ar fi fost decisivă”. Armatele române au reuşit să se retragă în Moldova, înapoia frontului format de Siret, „…unde comandamentul superior rus dorea să ne vadă, chiar de la intrarea noastră în acţiune. Inamicul şi ruşii SE COALIZASERĂ CU TOŢII PENTRU A NE DISTRUGE”… „Ruşii s-au instalat în Moldova ca cuceritori”. „Toate operaţiunile lor militare se reduceau în a jefui, teroriza populaţia, stăruiau din răsputeri ca misiunile aliate, Regele, Armata, Guvernul şi refugiaţii să treacă în Rusia, la răsărit de Nistru, să luăm, în condiţiile arătate drumul exilului şi-al morţii. ROMÂNIA ERA DESTINATĂ A FI ÎMPĂRŢITĂ ÎNTRE AUSTRIA, BULGARIA ŞI RUSIA. Şi pentru că nu vroiam să mergem să murim în Rusia, au decis să ne facă să murim la noi în ţară. Comandamentul rus ne-a impus să le punem la dispoziţie toate rezervele noastre alimentare. Deşi echipament şi armament fusese trimis de aliaţi, totuşi nimic nu sosea în ţară fiindcă de la Arhanghelsk la Iaşi totul dispărea…Lumea întreagă prinde a avea încredere în armatele revoluţionare, când”…începe marea fugă a ruşilor de pe front, cu ordin chiar de la Kerenski, şeful guvernului provizoriu. Acum va începe un mic război româno-rus: „…Între duşmanul invadator şi aliatul trădător şi jefuitor nu era greu de ales. Soldaţii ruşi trec inamicului, pe parale şi băutură, armele şi aprovizionamentele, tot frontul se transformă într-o tarabă. Am fost nevoiţi să slăbim frontul şi să răspândim din forţele noastre prin Moldova; vânătoarea de ruşi a fost scurtă. Sperând în constituirea unui front ucrainean, am încercat să-i oprim cu forţa. Şi s-a încins atunci între noi şi ruşi, în spatele întregului front, o luptă inegală, scurtă dar sângeroasă, zadarnică”.”
CHURCHILIADA ȘI ROOSEVELTEEA. Obsesia scenariilor este bazată pe deconspirarea unor documente, care a demonstrat faptul că de unde nu e foc nu iese fum. Abia în jurul anilor șaptezeci s-au aflat mai multe despre adevăratul scenariu al scufundării LUSITANIEI.
Presedintele Wilson ajunsese la cârma SUA sprijinit de bancherii din “Trustul banilor”, care-și dorea intrarea Americii in razboi din interese proprii,. dar 83% dintre americani se împotriveau, așa că trebuia comis un scenariu. O capcană întinsă germanilor.( Istoricul LUCIAN BOIA a mai publicat la Humanitas o carte cu mare deschidere spre adevăr, TRAGEDIA GERMANIEI, 1914-1945. )
Colaborator al acțiunii secrete a fost, bineînțeles războinicul Winston Churchill, “der kriegerische Lehrer”. Co-autor, Roosevelt, pe atunci secretar al Marinei. Wilson și-a ambarcat și vreo 120 de americani, pe lângă cei 1000 de pasageri ai pachebotului britanic, tras la cheul New Yorkului, dar și munitii pentru Marea Britanie, încărcate de muncitori germani, anume angajați pentru a colabora cu spionajul german ca informatori…Germania a avertizat SUA să nu trimită vase în zona unde patrulau submarinele U-Boote, prin intermediul ziarelor newyorkeze, în care îndemnau pasagerii americani să nu se ambarce pe Lusitania..Și vasul, datorită mai ales explodării muniției s-a dus la fund în 20 de minute, cu toți pasagerii.
Acţiunea germană cu acest război submarin (ce e drept, interzis pe atunci) era însă determinată de blocada impusă de britanici porturilor hanseatice, oprind transportul de hrană din colonii. Nenumăraţi copii au murit în Germania de foame. Din 1776, SUA au evitat, la ordinul lui Washington, implicarea în disputele din Europa. Pretextul imixtiunii SUA în război a fost legat şi de un pretins plan secret german de a convinge Mexicul să-şi atace vecina, niciodată dovedit. Până la intervenţia Americii, spre sfârşitul marii conflagraţii, nu existau învingători reali.
În 1916 Hindenburg a declarat că în caz că România ar fi intrat în conflagrație de partea Puterilor Centrale, chiar fără să tragă un foc, situația ar fi fost echilibrată și, conform unor vechi tradiții europene, părțile ar fi căzut la pace.
Trei camioane de hărţi pentru Europa ! Când SUA declara război Germaniei, în 1917, preşedintele Wilson înţelege intervenţia ca pe o “Cruciadă”, America trebuind să impună bătrânului continent principiile democratice pe care acesta “nu a ştiut să le dezvolte”; o Europ㠓a naţionalităţilor” urma să răsară postbelic din cenuşa imperiilor. În volumul “Geopolitică şi geostrategie” (tradus la Bucureşti în 2001) istoricul francez Paul Claval consideră că Wilson nu prea cunoştea situaţia etnică în care se implica. O oaste de 150 de oameni lucrase de zor la hărţile pe care urmau să le folosească participanţii la Conferinţa Păcii. Se detaliază zonele cu probleme fierbinţi. Rezultă hărţi, care abia încap pe un vapor și traversează Atlanticul. Găsesc o definire a unei formule statale conformă cu principiile wilsoniene: “Noile state trebuie să fie viabile, ceea ce obligă ca elementele strategice ale reliefului să fie luate în considerare atunci când sunt trasate limitele lor. Nu vor putea supravieţui decât dacă teritoriile lor vor avea resurse suficiente, şi posibil, complementare”. După rectificarea wilsoniană, istoricul american Isaiah Bowman se întreabă: “Noua lume are şanse să se bucure de pace?”
Istoricul american Eric Hobsbawn: găsește argumente pentru neînceprea unei conflagrații mondiale: 1.) „Anglia, în declin, ar fi putut fi repede deposedată de colonii de către germani, Franţa era în inferioritate demografică şi economică. Chiar fără o conflagraţie, Germania mai putea aştepta o creştere naturală. După victoria discutabilă a aliaţilor, în 1918, trebuiau redistribuite uriaşele spaţii goale rămase în Europa, oferite mişcărilor naţionaliste, încurajate în măsura în care erau antibolşevice. Puii Tratatului de la Versailles, inclusiv conflictele dintre unguri şi români referitoare la Transilvania nu ar fi putut să existe înainte de 1914 . Finlanda, statele baltice, Basarabia ar fi fost redate Rusiei, dacă nu venea revoluţia . În Cehoslovacia şi Iugoslavia nu exista nici un precedent istoric pentru un stat, nou-createle state, cu excepţia Austriei şi Ungariei, nu erau mai puţin multinaţionale decât predecesoarele lor. Paradoxal: deposedate de teritoriile cu populaţie mixtă, cele două ţări, foste gestionare de imperiu ajung într-adevăr naţional şi unitar; Serbia s-a triplat, România s-a dublat, puzderie de minorităţi au fost anexate noilor state; şi s-a văzut ce probleme vor crea aceste minorităţi şi cum niciodată aceste probleme nu s-au rezolvat, căci nu s-a dorit.”
I.G.Duca afirmă : „„Carol I i-ar fi mulţumit lui Ion I. C. Brătianu pentru că l-ar fi împiedicat să facă o greşeală, dacă s-ar fi alăturat Puterilor Centrale.” Încăpăţânarea şi nepriceperea lui Brătianu au lezat interesele naţionale . Brătianu a venit la Paris cu aerele dictatoriale de la Iaşi”. După cum spune S. Watson, în timp ce “multe naţiuni europene se străduiau să fie reprezentate de toate regiunile, politica românească era încredinţată, la Paris, unui singur om”. Generalul Prezan, conform lui Gh.I.Brătianu, “stătea retras la moşia lui din judeţul Vaslui pentru o examinare mai completă a situaţiei militare”. Că Marghiloman “îşi juca ultima carte anunţând regelui că dăduse dispoziţii trupelor noastre să treacă graniţa Bucovinei, de acord cu austro-germanii”, căci, vorba lui I.I.C. Brătianu, “dacă armistiţiul se va fi încheiat fără întârziere, gestul nostru militar n-ar avea o importanţă”. În cea mai mare grabă, regele promite reforma agrară pentru că trebuia să se intervină militar pentru ştergerea păcii ruşinoase din 1918. Gh. I. Brătianu: “…textul ultimatumului pe care regele îl trimitea lui Mackensen, somându-l să capituleze în 24 ore, iar de nu, armata noastră îl va ataca a fost citit de I.I.C. Brătianu miniştrilor aliaţi, înainte ca să fie expediat… Take, împreună cu Trumbici şi Paşici, asigurase de renunţarea României la revendicarea integrală a Banatului, înscrisă în tratatul de alianţă din 1916 şi admisese ca partea occidentală a acestei provincii să fie alipită Serbiei. Departe de a constitui pentru România un act inamical faţă de Serbia, lămurea I.I.C. Brătianu pe principele Alexandru, soluţia în chestiunea Banatului…” Princepele îi dădea cu chestiunea că Belgradul nu putea rămâne la graniţă şi poporul sârb din Banat nu putea fi părăsit”. Gh.Brătianu satirizează pe Lloyd George: „“degetul lui fantezist se plimba pe hartă, el spunând: Nu înţeleg de ce sunt atâtea discuţii pe chestiunea Banatului.” În timp ce se oprise deasupra Cernăuţilor”. “Problema centrală o constituia Banatul, asupra căruia stăruia îndărătnicia primului delegat sârb…Bătrânul Paşici, necunoscând limbi străine, îşi rezuma totuşi îndestul de elocvent apriga sa revendicare, ciocănind insistent cu degetul asupra hărţii şi repetând cu încăpăţânare Ba-nat, Ba-nat…” Gh.I. Brătianu recunoaşte nedreptatea făcută Germaniei la Paris, unde delegatul Rantzau refuză să semneze Tratatul, care arunca toată vina războiului pe germani: pacea “taie toate posibilităţile expansiunilor economice unui popor de 80 milioane”. În legătură cu rezistenţa românilor şi sârbilor la controlul supra chestiei minorităţilor, Wilson răspunse tranşant: „„Dacă consimţiţi la acest imens spor de teritorii, trebuie să acceptaţi şi acest preţ”.” I.I.C. Brătianu se radicalizează: „„dacă se va schimba Wilson din fruntea statului său, vor mai fi valabile pretenţiile actuale, nu se vor ivi noi interese? Care să nu mai fie acelea ale trusturilor evreieşti din spatele preşedintelui SUA”.” Gh.Brătianu, cu umor : „barba primului nostru delegat stârnea obiecţii în cercurile anglo-saxone. Desigur însă nu îndeajuns pentru a îndreptăţi favoarea pe care o arătau Serbiei, deoarece peste delegaţia iugoslavă cobora majestoasă ca un fluviu barba impunătoare a venerabilului Paşici.”

Advertisements