Umilirea arthitecturală

Fațada inițială

Intrarea fostelor teritorii imperiale sub gestiunea României (Mari) a inclus depersonalizarea forțată, românizarea forțată, balcanizarea forțată. Din civilizația și cultura central-europeană și occidentală, atâta câtă era deja implementată aici, regatul din Est a făcut tot posibilul să distrugă aproape totul, aducând în Vest metehnele și administrația decăzută și având grijă să centralizeze averi și bogății.
Una din armele cu care regatul s-a instalat, se pare, pentru vecie a fost arhitectura. Din avutul local s-a consumat mult pentru ca în regiuni ce au cunoscut renascentismul apusean să apară mogâldețele stilurilor orientale, adaptate la ceva ce se numea specific național românesc.
Autorităţile române vor folosi influenţa arhitecturii lui Mussolini din Italia fascistă. „Pentru statul condus de Ion Antonescu modelele arhitecturale italiene sunt potrivite pentru a exprima autoritatea statului totalitar. Pentru această categorie este reprezentativă prefectura nouă din Timişoara, în stil neoclasic. De remarcat este transmutarea unor imagini cu identitate arhitecturală distinctă, evident locală, în noile provincii ale țării față de sursa lor – asa cum este cazul imensei catedrale ortodoxe “moldovenesti”, (stil HÂRLĂU), de la Timisoara, care trebuia să strivească religiile minorităților și să fie mai mare decât orice catedrală catolică. Gestul deliberat de diminuare, de umilire a specificului local în detrimentul celui “național”  pare să sugereze de asemenea o atitudine politică.  Este un act de destabilizare a spiritului regional, puternic mai ales în Transilvania si Banat, care si astfel, la nivelul simbolicii urbane, trebuia să cedeze în fata avansului nivelator al așa-zisului stat national și unitar, cu centrul în București. Capitala nici nu avea o catedrală de dimensiunile celor pe care le ridica în Ardeal și Banat, întru sfidare perdanților din WW1.

Duiliu Marcu este autorul schițelor unor edificii centrale și din teritoriu precum Hotelul Athenée Palace, 1925 – 1927 (renovarea si extinderea corpului existent), Clădirea Biblioteca Academiei Române, 1936 – 1938, Palatul Monopolurilor de Stat, 1934 – 1941, Clădirea Academiei Militare, 1937 – 1939, Clădirea Consiliului de Miniștri, Palatul Victoria, Palatul Elisabeta, Piața Unirii, Oradea, Teatrul din Timișoara, 1923 – 1928 (fațada).
Așadar, între cele două Războaie Mondiale, s-a luat însă hotărârea ca faţa operei, după un incendiu, să capete un alt aspect, imaginat de arhitectul bucureştean Duiliu Marcu, admirator al lui Marcelo Piacentini – arhitectul preferat al dictatorului fascist Benito Mussolini, dar se pare că și al lui Albert Speer, care realizase în Germania nazistă edificii asemănătoare. Un proiect simplificator, care nu va mai avea nimic de-a face cu arhitectura Pieţei centrale a Timişoarei. Ziarul “Vestul” titra în acele vremuri: “Are impresia că ne lasă un monument egiptean, dar a lăsat o simplă şi uriaşă arcadă, un arc de triumf al prostiei. Este o altă batjocură la adresa Timişoarei”. “Pentru refacerea şi transformarea faţadei Teatrului Comunal, în limita sumei bugetare de 1.500.000 de lei, s-a decis ca Serviciul Economic să facă formele necesare pentru organizarea licitaţiei publice în cauză. Deoarece arhitectul Duiliu Marcu a pus la dispoziţia Primăriei planul faţadei Teatrului, Serviciul Financiar urma să-i ordonanţeze onorariul. Apoi proiectul lui Duliu Marcu a fost înaintat spre aprobarea Consiliului Tehnic Superior. Comisia Interimară a primit avizul favorabil al Oficiului Central de Licitaţii Bucureşti pentru refacearea şi transformarea faţadei Teatrului comunal, suma totală fiind de 2.660.023 de lei. Drept urmare a fost organizată licitaţia pentru executarea lucrărilor de refacere a faţadei Teatrului Comunal, firma câştigătoare fiind a inginerului arhitect Aug. Schmiedigen din Bucureşti” (sursă: Activitatea Primăriei în anul 1934). În anul 2003, Primăria Timişoara a încercat să readucă această clădire la starea iniţială şi a refăcut geamurile de pe faţadele laterale, realizate în stil wilhelmin. Teatrului „Franz Joseph” a fost masacrat prin adoptarea faţadei fasciste, gen struțo-cămilă. “Ne-a fost lăsat un arc de triumf al prostiei.”
De fapt e vorba și de o soluție economică și nu neapărat permanentă. Pur și simplu o placă a acoperit ce mai rămăsese după incendiu din vechea fațadă. Cu arcade în stil Mogoșoaie, care ar putea fi desprinse, date jos și s-ar putea restaura în vechiul stil al vienezilor Helmer și Fellner. Poate în secolul viitor…

Advertisements