“Imbecilii” (fragment de roman)

descărcareNu trecuse mult de când fiica lui Miron Constantinescu îşi ucidea mama; tatăl ei devenea ministrul învăţământului, în 1968. Iakob își termina stagiatura la catedră, la sat şi imediat după definitivat îl angajau la Radio, într-un studio de provincie. S-au făcut demersuri la minister pentru a se aproba transferul în interes de serviciu, să nu-și piardă vechimea, dar legea nu permitea aşa ceva. Aşa că într-o zi se găsea, fără să solicite audienţă, chiar sub imensa burtă a ministrului. “Cum ai ajuns aici?”, îl întrebă acesta mânios. “M-am folosit şi eu de o anumită legitimaţie”. De fapt, portarul ministerului credea că legitimaţia de radioteleviziune era una de securist; i-a înşelat vigilenţa. “Bine, dar nu la mine, cu toate chestiile astea. Te duci în biroul de colea şi spui că te-am trimis eu”.
În biroul de colea era un funcţionar care i-a spus lui Iakob că nici ministrul nu poate trece peste lege. Şi apoi, cine ești matale? Avea în cartea de muncă inscripţia “încetat activitatea”; dascălul, chiar membru al Uniunii Scriitorilor şi solicitat în audiovizual ca reporter, nu era în interesul serviciului; ar fi trebuit să rămână la catedră, printre raţele, oile şi copilaşii din sat, dar a preferat noul, care i se deschidea în faţă şi care l-ar fascina şi acum: pereţii capitonaţi şi microfoanele studiourilor…
…Exact trei decenii se împlinesc, de când cu Zaharia Stancu. Vasăzică, filmul- eseu “O pasăre – două păsări”, pe care Iakob l-a turnat în orașul său de provincie imperială, urma să constituie piesă la dosar pentru transferul său în Televiziune. Șefii lui viitori, de la departamentul cultural deveneau scriitorul Dinu Săraru, care tocmai se mutase într-o vilă luxoasă, cu scară interioară, apoi un oarecare Nae Popescu din C.C. Ca să nu lipsească de la lucru, vezi-doamne, de la studioul lui de radio, toată echipa de filmare de la centru, condusă personal de un cunoscut operator, Savin Devderea, venise par-avion, cu Iakob, în oraşul de provincie. Treaba era acum gata, cu economii maxime, Iakob făcând şi pe regizorul şi pe directorul de producţie.
După filmări, din nou în capitală. Tânărul autor de film a dat fuga la Uniunea Scriitorilor pentru obligatoria recomandare. În conducere era un bonom, Szasz Janos. El a confecţionat un text cu multe epitete, menţionând că, prin calitatea de scriitor Iakob ar fi fost în măsură să ajute, în televiziune fiind, întreaga breaslă literară. Cu foaia respectivă a intrat în biroul lui Zaharia Stancu, leul cel încruntat. Se vedeau pentru prima oară. “Ce-i cu asta? Trebuie s-o semnez?” Ba bine că nu, gândea Iakob, c-oi fi venit aici de dragul tău. “Dacă aveţi bunăvoinţa, da”, răspunse. “Ştii că eşti bine? Dar de unde să ştiu, pentru că nu te cunosc, de unde să ştiu că vei fi de folos întregii noastre bresle, în care cel mai breslaş este Breslaşu? Ce e cu atâtea laude? Mai sobru. Să vii cu un text mai sobru şi mai vedem…” Iakob a făcut o scurtă şi ipocrită piruetă, zmulgându-i foaia şi revenind la bunul poet Szasz Janos: “Refaceţi, vă rog, textul, mâzgăliţi o caricatură, tăiaţi epitetele…Mă aşteaptă Săraru. Tocmai a dispus tăierea unor porţiuni esenţiale din filmul meu de debut, pe care l-a vizionat frugal, stând în picioare. L-am lăsat în palton, aşteptându-mă şi veghiind ca monteuza să mai reteze din ceea ce i s-a spus…În fond, e clar că tovarăşul Stancu n-are habar cine sunt.” “Ia mai dă-l în moaşă-sa, că dacă erai un regăţean, semna imediat…Hai să-ţi fac alt text, că nu e de glumă…”
Apoi Janos dictă dactilografei un text alb, prin care propulsa în TEVE un om fără calităţi. “Asta da, aşa mai vii de acasă”, surâse cinic Stancu. Şi semnă. Putea fi şi o condamnare la moarte. “Să se spele pe cap cu tine Nesăraru!”
La Telecentru prozatorul Săraru închise dosarul şi scrise ceva deasupra. “Acum, băiete, te poţi întoarce în orașul tău cu hârtia asta şi Oprean îţi dă liber. Ai locuinţă în Bucureşti? Ţi-am spus că trebuie să te descurci singur. Mai rămâne chestia cu bărbuţa. O tai jos. Suntem în revoluţie culturală, tovarăşul Ceauşescu nu admite bărboşi . Ce dracu ai avut? Poza de telegenie e fără barbă. Ţi-au crescut ţepii între timp?” “Dar am un neg…doctorul mi-a recomandat să-mi las…” “Atunci dispune doctorul. La Telecentru te întorci proaspăt ras”…
Şi, în plină minirevoluție culturală Iakob nu s-a mai întors la Bucureşti. Doar când și-a lut viza pentru călătoria în Statele Unite. Culmea e că i-au plăcut Bucureştii. Aşa și-a mutat pentru totdeauna capitala în orașul natal, căci de atunci, la scurt timp a urmat şi pierderea (deliberată) a manuscrisului său de către redactorul Elis Buşneag, la Editura Eminescu, eşecul de la Cartea Românească, unde Mircea Ciobanu considera manuscrisul său “prea puţin patriotic” şi restituirea de la altă editură a unui roman satiric ( cu adresă la activismul politic), fază înregistrată de însuşi fostul director, Mircea Sântimbreanu în memorialistica sa apărută cu un an înainte de moarte.
Evident, la Televiziune fiind, și-ar fi putut face relaţii, pile, vile, o carieră. A preferat supărarea văcarului pe sat şi o viaţă de anonimat într-o provincie care a fost cândva o strălucită regiune a unui imperiu civilizat şi redutabil. Toată ceauşia a traversat-o purtându-și barba, ca de doliu după tinereţea pierdută. Când “revoluţionarii” decembrişti şi-au lăsat bărbi de ayatolah valah, și-a dat-o el jos. Cu orice risc şi în semn de protest prostesc şi tardiv.

Îmi scrie scrisori uneori Iakob, scrisori dureroase: “Am fost de-al lor pe  atunci, puteam face REALMENTE mult pentru breasla mea. La un tânăr de nici treizeci de ani s-au răţoit conu’ Zaharia Stancu, Elis Buşneag, Nicolae şi Mircea Ciobanu, Ştefan Dezgustin Oinaş (pardon, Doinaş, din fluier doinaş), cu cronicile lui împotriva şaptezeciştilor ilustrul “coleg” trimiţând la gunoi tot ce a scris generaţia mea între anii 1967- 71. Manevra, ochestrată politic, urmărea desfiinţarea colecţiei disidente Luceafărul, ai cărei redactori i-au lăsat în ploaie pe cei ce mai băteau insistent la porţile unui debut. Noi eram de vârsta celor de la Beatles (bietul George Harrison era cu un an mai tânăr decât mine), sau Pink Floyd, dar, graţie stalinismului valah ne vedeam excluşi din Europa, în care ne chinuim să ajungem şi azi. De ce trebuie să împărtăşească şi copiii noştri, care acum sunt la vârsta pe care o aveam noi în 1971, acelaşi tragic destin, al scufundării în mocirla românească? Nu se poate spune că nu am încercat să parchez în spaţiul ultracentralizat al României, în capitală. Am așteptat promisiunea de la Centru: vi se vor face edituri şi reviste în provincie, ca să nu mai bateţi drumurile spre centru. Și s-au făcut, așa că n-am insistat. Ion Iliescu, secretarul exilat, inaugură, într-adevăr, Editura Facla şi revista Orizont săptămânal, în 1972. În fond şi spaţiul meu spiritual era acesta, unde mai trăiam amintirile altora despre o monarhie austro-ungară. Şi în vreme ce bucureştenii, neaoşi sau de adopţiune, stăteau cu mâinile pe oraş şi controlau istoria literară, provincialii se puteau consola cu o normă de doar una bucată carte la cel puţin doi ani, ca să nu scoatem mai multe cărţi şi să concurăm talentele oficializate, pretextul ivit fiind criza de hârtie. E drept, avem colegi care şi-au păstrat intacte canalele spre alte centre şi mai ales Bucureştii, reuşind să apară în librării (în vreme de criză redactorii bucureşteni se lăsau cumpăraţi cu ţigări iugoslave Vikent şi salam de Comtim; nişte foşti colegi, încă nu spui care, făceau asemenea coleţele cu bunătăți pe care le trimiteau în înfometata capitală dimpreună cu tot ce aveau prin sertare, să-şi construiască opera, chiar cu unele concesii impuse de epocă ), Purecatul pe text, oficiat de editurile comuniste stă la baza slabei calităţi a întregii noastre literaturi. Acum, când s-ar putea face o treabă sinceră şi bună, o recuperare in integrum a jertfelor noastre creative, intervine blocajul economic care va afecta pe termen nelimitat o cultură. Nu avem bani să plătim editurile, statul nu poate să ne ajute. Dacă ea există cu adevărat, aşa cum ni-l imaginăm noi. Nu, nu este aceasta o revoltă în spirit provincial; ca încheiere, nu aş putea decât să citez: …atunci cei vinovaţi sunt românii, majoritari la conducere…cum spune amicul nostru Marton Arpad. O politică proastă a distrus însăşi infrastructura unei ţări, ne-a distrus viaţa. Al tău, mereu același, Iakob.”

Advertisements