„Der Fall – Wagner”

PROGRAM DE SALA DIN 1968

PROGRAM DE SALA DIN 1968

Acum câtva timp, din San Francisco trimiteam administrației teatrului de la Bayreuth un e-mail prin care îmi manifestam dorința de a deveni unul din membrii înregistrați ai clubului iubitorilor de Wagner. Mi s-a răspuns foarte politicos, prima condiție fiind cotizarea cu o anume sumă pentru refacerea edificiului. Nu mi-a venit să cred…Bayreuth s-a modernizat și fără bani mei.
Și apropos de săli, la Timișoara filarmonica funcționează într-o sală de cinema. Acum câțiva ani le-a venit ideea să se mute în clădirea Sinagogii principale, pa care nu are cine să o mai frecventeze. Se implicase în asta și domnul Holaender,  director la Opera din Viena. Se punea, ciudat, o condiție repertorială: nu se va cânta Richard Wagner. Asta în secolul XXI, după ce compozitorul fusese „denazificat”, ca și Furtwaengler, bagheta Filarmonicii berlineze.

Eram student când compozitorul intra în viața mea printr-un teanc de discuri sovietice, la preț redus, niște „plastinki” cu fragmente orchestrale, dirijor Mravisnki și mai tânărul Svetlanov, pe care aveam să-l văd mai târziu, în sala mare a Conservatorului din Moscova, un LOHENGRIN cu un tenor tipic rus, emițând un sunet strident, din partea superioară a gâtlejului. Dirijor- Golovanov. Știam că prin anii cincizeci i s-a făcut filarmonicii berlineze o primire regretabilă la New York. În Israel nu e  cântat deloc. Recent s-a postat pe YouTube o parodie americană după nu știu care operă wagneriană, gest amuzant și de prost gust. Oricum, prin anii șaptezeci, Aliații l-au introdus în repertoriu, live și discografic. Primul spectacol – cu „Vasul-fantomă”. În fosă era mare înghesuială, proiectanților vienezi ai clădirii, Helmer și Fellner, netrecându-le prin minte să prelungească fosa sub scenă, treaba inovatoare făcând-o Wagner mai târziu. Distribuția de atunci nu mi-o amintesc. Fonoteca studioului  de radioteleviziune, unde lucram, conținea doar o imprimare în condiții absolut precare a uverturii la MAEȘTRII CÂNTĂREȚI DIN NUERNBERG, dirijată de Ion Românu. Am determinat conducerea să-mi permită să merg la fonoteca din capitală după niște streifuri muzicale. Inginerul Florin Silviu Ursulescu copia acolo discuri pe un pick-up special, pentru fonotecă, imprimări-pirat de care nu se sinchisea Tribunalul de la Haga, și m-am întors încărcat cu Wagner, Bruckner, Mahler plus un bonus, ultimul LP Beatles, pe care l-am difuzat în premieră pe țară!
Nimic de zis,  Remus Georgescu și excelentul om de cultură Nicolae Boboc executau frecvent fragmente orchestrale din operele lui Wagner. Orașul mai avea încă o populație germană numeroasă, asta se vedea bine și la concerte. Uneori, în absența partiturilor pentru dirijori, aceștia foloseau micile partituri utilizate deobicei de spectatori. Exista deja un mic club al wagnerienilor, compus din muzicieni și scriitori.  Tocmai se traduseseră nuvelele și o parte din romanele lui Thomas Mann, acest muzician wagnerian deghizat în scriitor. Colegul nostru Simion Dănilă traducea cu sârg operele lui Nietzsche și bineînțeles, pe cele cu colesterol bun, nu acele pagini în care sora filosofului, Elisabeth, intervenise cu un conținut utilizat de naziști. Publicasem și eu o traducere a poemelor din ALSO SPRACH ZARATHUSTRA, înr-o revistă, însă dragostea și ura filosofului vizavi de Wagner erau paginile cele mai tulburătoare. DER FALL WAGNER apăruse și în traducerea lui Alexandru Leahu, în 1983. Spunea filosuful: ”Îl înțeleg foarte bine pe muzicianul care ar declara astăzi că îl urăște pe Wagner, dar nu mai poate suporta altă muzică. Dar l-aș înțelege de asemenea pe filosuful care ar declara că Wagner rezumă modernitatea. N-avem ce face, trebuie să începem prin a fi wagnerieni… De când s-a întors în Germania Wagner s-a pretat cu condescendență la tot ce disprețuiesc, chiar și la antisemitism. Era în aparență cel mai victorios, în realitate un decadent disperat și găunos…Pentru această muzică proastă, plină de teatru, care vrea să însemne pasiune, dar în realitate este treapta cea mai joasă de sălbăticire estetică n-am nici o îndurare, aici trebuie să se pună capăt.”

Bietul filosof, singur și bolnav. Toate acestea considerații se regăseau, comentate cu amănunțime și în genialul eseu al lui Thomas Mann PĂTIMIRILE ȘI MĂREȚIA LUI RICHARD WAGNER. Cartea era o raritate, fiind tradusă de Camil Baltazar înainte de era socialistă, apărută la Editura Institutului Român de Documentare. Wagnerizând cu pasiune, scriitorul afirma: „Pe acest spirit creator care, cu toată împovărarea sa sufletească și unirea sa strânsă cu moartea, e greu de viață și furtunos, progresiv, pe acest glorificator al distrugerii universale, născut dintr-o iubire din cele mai libere, pe acest înnoitor cutezător al muzicii, care în Tristan și Isolda stă cu un picior pe un tărâm atonal și pe cel al cărui egal lumea l-ar numi astăzi desigur un bolșevic cultural, pe acest om al poporului, care a negat toată viața sa puterea, banul, violența și războiul și care a avut de gând să dedice teatrul său festiv, orice ar fi făcut epoca sa din aceasta, – unei comunități fără clase, pe el nu-l poate lua asupră-și nici un intelect al evlaviosului și brutalului Înapoi – iar orice voință îndreptată spre viitor și-l poate asigura ca tovarăș…”
În jurul anilor șaptezeci-optzeci mai funcționa o excelentă muzicologie românească, în paralel mergând și o discografie autohtonă. La București apărea vinilul cu „arii” din operele lui Wagner, interpretate de orchestra Operei din Cluj și Orchestra Simfonică a Cinematografiei, dirijori Eugen Lazăr, Constantin Bugeanu și Mircea Cristescu, soliști Stela Simonetti, Dan Iordăchescu, Arta Florescu, Cornel Stavru, Petre Ștefănescu-Goangă ( o voce de Hans Sachs și Wotan! ). Filarmonica timișoreană scosese un vinil cu coruri wagneriene sub conducerea lui Diodor Nicoară și Nicolae Boboc. Dar un record se întâmplă tot în capitală, unde Iosif Conta la pupitrul Orchestrei Radioteleviziunii dirijă întreaga TETRALOGIE, eludând costisitoarele montări scenice prin simpla utilizare a modalității operă în concert sau stil oratoriu. AMURGUL ZEILOR, cea mai monumentală piesă din istoria muzicii, durând șase ore, a fost eșalonată ingenios pe două seri succesive. În criză de voci puternice, care să străbată prin barajul mega-orchestrei, au fost invitați soliști din Statele Unite și Austria
Cândva se citea cu interes muzicologia noastră, în afara cronicilor de concert foiletoniste, din diferite publicații ( România literară fiind în acest sens o gazdă generoasă și de prestigiu). Emanoil Ciomac publica volumul „Viața și opera lui Richard Wagner” în 1967. Abundă în idei interesante, precum: ”Acest individ agitat, mic de stat, se vrea un reformator al moravurilor vremii. Cu o voință încordată și cu un fluid de magician, refuză cu îndârjire să fie considerat ca simplu muzician, atunci când el e în drept să se creadă dramaturgul cel mai original, un poet, un filozof și un profet vizionar. Muzica a fost doar una din îndeletnicirile lui. A învățat-o în treacăt, ca să-i poată servi la completarea utilajului său de creator al teatrului și al revelației moderne .” În anii aceia muzicologia s-a îmbogățit și cu ceea ce putem denumi cu ușurință fenomenul George Bălan. Cărțile sale successive parcă făceau parte dintr-un amplu Project de culturalizare a acestui popor, aflat geostrategic la periferia civilizației europene. O carte la fel de generos scrisă ca și eseurile lui Thomas Mann sau Friedrich Nietzsche era “Eu, Richard Wagner”, în care George Bălan devenea eroul cărții, contopindu-se cu compozitorul sau luând rolul comentatorului: “Ne gândim la marile progrese înregistrate de limbajul romantic pe linia transformării lui într-un material maleabil, suplu, capabil a sugera curgerea neîntreruptă a sentimentelor, ciocnirile și nuanțele acestora. Limbajul muzical devenea treptat un instrument de mare precizie în înregistrarea celor mai fine tresăriri ale sufletului. Wagner ducea mai departe cuceririle predecesorilor săi, îmbogățind muzica cu noi posibilități de a oglindi dialectica sufletului uman. El creează MELODIA INFINITĂ (s.n.), acel flux melodic perpetuu care, nemaifiind segmentat de opriri convenționale sau de opoziții artificiale între temă și dezvoltarea ei, sugerează ideea mersului înainte, a devenirii neîntrerupte”. Dinspre Germania de Est mi-a ajuns în mână o excelentă biografie în limba germană, tipărită la Leipzig în 1963 și originalul libretului de la MAEȘTRII CÂNTĂREȚI, colecția Philipp Reclam Jun. din același oraș și LOHENGRIN. Compozitorul bănățean Doru Popovici ne-a surprins plăcut cu volumul-hobby “Magicianul de la Bayreuth” în care conchidea: ”Să nu-l judecăm prea aspru pe acest compozitor unic în felul său, care a declanșat multe patimi, atât în timpul vieții sale cât și după moartea sa. Și să ne aducem aminte de cuvintele mișcătoare ale lui Marcel Proust, în virtutea cărora, de cele mai multe ori suntem nedrepți cu oamenii de excepție, ca și când am lua dejunul pe iarbă fără să ne sinchisim de cei ce dorm sub ea” . Într-o carte de popularizare a muzicii, Pascal Bentoiu nu observă existența acestui magician. O face, în schimb, Bernard Shaw în volumul “Despre muzică și muzicieni”, acest scriitor anti-Churchill demonstrând că în artă n-a existat al doilea Război Mondial. Ca spectator la Bayreuth, britanicul elogiază seriozitatea germană a montărilor, solemnitatea sobră a transpunerii miturilor în scenă. În fine, apare la Editura Muzicală Richard Wagner însuși și volumul extrem de prolix și nu prea bine tradus, “Opera si Drama”. Este o profesiune de credință în care se explică greoi ceea ce compozitorul făcea cu ușurință așezându-se la pian și scriind pe genunchi notele… ”Noi (citește EU, n.n.) am dobândit din partea orchestrei capacitatea de a trezi presimțiri și amintiri. Am conceput presimțirea ca pregătire a apariției care se manifestă, în sfârșit, în gest și în melodia versului, în timp ce amintirea am considerat-o ca fiind derivată din ea, și acum – potrivit cu necesitatea dramatică – trebuie să stabilim precis ce anume (concomitent cu presimțirea și amintirea) umple spațiul dramei în așa fel încât ambele să fie neapărat necesare pentru cea mai deplină completare a înțelegrii sale. “
În fine, într-o zi a venit momentul să nască elefantul și la Timișoara. Orchestra Operei a fost completată cu instrumentiști de la Filarmonică. Din nou la mare înghesuială în fosa străveche, imperială. Acum nu mai era vorba de veșnicele CAVALERIA RUSTICANA , CARMEN sau spectacolul de balet CARMINA BURANA, cu muzica imprimată pe bandă magnetic. Era vorba de LOHENGRIN. Se va face cu voci aduse de la București, ca la imprimarea REQUIEM-ului lui Mozart? Pentru rolul titular s-a desprins însă din cor tenorul Nicolae Stan, venit din Arad, din cartierul Micalaca. Dar lebăda? Cum se va încăleca pe lebădă? Umblau vorbe despre un celebrul tenor german căruia trebuia să-i vină lebăda pe roți, trasă din culise. Cum, luat cu cântatul, a uitat să urce în vehicol, a improvizat cu umor, pe o pedală de orchestră, întrebarea “Când vine lebăda următoare?” În scenografia timișoreană s-a recurs la o proiecție pe pânza-decor din fundal, o imagine stilizată care apărea când trebuia. Domnul Stan cânta din răsputeri, cum se spune, din capital, nu din dobândă. Un Lohengrin apărea în lumea wagneriană. Într-un articol pe care l-am publicat în România literară mă întrebam retoric dacă este Wagner acest spectacol. Mi se păruse că Lohengrin era prea static, pe scenă, ca la un oratoriu, nu era mișcare. Cronica mea a dezamăgit. L-am cunoscut între timp pe tenor, ne-am împrietenit, am revenit în revista Orizont cu impresii din cel de al doilea (și ultimul) spectacol, în tonalitate majoră de data asta, da, e posibilă o montare Wagner și la Timișoara, la Operă, nu numai pe podiumul Filarmonicii.
Din păcate, începuse o perioadă grea, pe plan social, interesul pentru arte scăzuse din cauza grijilor zilnice și nu avea să reapară nici în zilele noastre. Lebăda noastră plecase pentru totdeauna. Nu mai eram orașul muzical, nici măcar în privința speciilor jazz sau pop-rock. Se pare că, după focurile de mitralieră care au secerat vieți în 1989, clubul wagnerienilor a dispărut, o parte ieșind din peisaj pe cale naturală, alta refugiindu-se acasă. Aici avem televizor, CD-uri, internet. O viață în conservă. În toate orașele mari din Germania operele montează variante din cele mai controversate în privința decorului și costumelor, Bayreuth nu mai deține de mult exclusivitate în privința lui Wagner. În provincia românească trăim doar din amintiri.

Advertisements

“Imbecilii” (fragment de roman)

descărcareNu trecuse mult de când fiica lui Miron Constantinescu îşi ucidea mama; tatăl ei devenea ministrul învăţământului. Îmi terminam stagiatura la catedră, la sat şi imediat după apariția primului volum eram angajat la Radio. S-au făcut demersuri la minister pentru a se aproba transferul în interes de serviciu, să nu se piardă vechimea, dar legea nu permitea aşa ceva. Aşa că într-o zi eram, fără să solicit audienţă, chiar sub imensa burtă a ministrului. “Cum ai ajuns aici?”, mă întrebă acesta mânios. “M-am folosit şi eu de o anumită legitimaţie”. De fapt, portarul ministerului credea că legitimaţia de radioteleviziune era una de securist; i-am înşelat vigilenţa. “Bine, dar nu la mine, cu toate chestiile astea. Te duci în biroul de colea şi spui că te-am trimis eu”.
În biroul de colea era un funcţionar care mi-a spus că voi pierde la salariu și din vechime, când mă voi pensiona, că nici ministrul nu poate trece peste lege. „Şi apoi, cine ești matale?” Aveam în cartea de muncă inscripţia “încetat activitatea”; dascălul, chiar membru al Uniunii Scriitorilor şi solicitat în audiovizual ca reporter, nu era în interesul serviciului; ar fi trebuit să rămână la catedră, printre raţele, oile şi copilaşii din sat, dar a preferat noul, care i se deschidea în faţă şi care l-ar fascina şi acum: pereţii capitonaţi şi microfoanele studiourilor…
…Peste câțiva ani, povestea cu Zaharia Stancu. Vasăzică, filmul- eseu “O pasăre – două păsări”, pe care l-am turnat într-un oraș  de provincie imperială, urma să constituie piesă la dosar pentru transferul  în Televiziune. Șefii mei viitori, de la departamentul cultural deveneau scriitorul Dinu Săraru, care tocmai se mutase într-o vilă luxoasă, cu scară interioară, apoi un oarecare Nae Popescu din C.C. Mi-au dat o bună echipă de filmare, condusă personal de un cunoscut operator, Savin Devderea. Treaba era acum gata, cu economii maxime,  făcând eu şi pe regizorul şi pe directorul de producţie.
După filmări, din nou în capitală. Tânărul autor de film a dat fuga la Uniunea Scriitorilor pentru obligatoria recomandare. În conducere era un bonom, Szasz Janos. El a confecţionat un text cu multe epitete, menţionând că, prin calitatea de scriitor aș  fi fost în măsură să ajut, în televiziune fiind, întreaga breaslă literară. Cu foaia respectivă am intrat în biroul lui Zaharia Stancu, leul cel încruntat. Ne vedeam pentru prima oară. “Ce-i cu asta? Trebuie s-o semnez?”  “Dacă aveţi bunăvoinţa, da”, răspunsei. “Ştii că eşti bine? Dar de unde să ştiu, pentru că nu te cunosc, de unde să ştiu că vei fi de folos întregii noastre bresle, în care cel mai breslaş este Breslaşu? Ce e cu atâtea laude? Mai sobru. Să vii cu un text mai sobru şi mai vedem…” Am făcut o scurtă şi ipocrită piruetă, zmulgându-i foaia şi revenind la bunul poet Szasz Janos: “Refaceţi, vă rog, textul, mâzgăliţi o caricatură, tăiaţi epitetele…Mă aşteaptă Săraru. Tocmai a dispus tăierea unor porţiuni esenţiale din filmul meu de debut, pe care l-a vizionat frugal, stând în picioare. L-am lăsat în palton, aşteptându-mă şi veghiind ca monteuza să mai reteze din ceea ce i s-a spus…În fond, e clar că tovarăşul Stancu n-are habar cine sunt.” “Ia mai dă-l în moaşă-sa, că dacă erai un regăţean, semna imediat…Hai să-ţi fac alt text, că nu e de glumă…”
Apoi Janos dictă dactilografei un text alb, prin care propulsa în TEVE un om fără calităţi. “Asta da, aşa mai vii de acasă, de acasă din Banat”, surâse cinic Stancu. Şi semnă. Putea fi şi o condamnare la moarte. “Să se spele pe cap cu tine Nesăraru!”
La Telecentru prozatorul Săraru închise dosarul şi scrise ceva deasupra. “Acum, băiete, că ai locuințăi  în Bucureşti, vii mâine la lucru.  Mai rămâne chestia cu barba asta. O tai jos. Suntem în revoluţie culturală, tovarăşul Ceauşescu nu admite bărboşi . Ce dracu ai avut? Poza de telegenie e fără barbă. Ţi-a crescut  între timp? La Telecentru te întorci proaspăt ras”…E greu de crezut, nu-i așa, că era singurul motiv pentru care aveam probleme. Adio, Telecentru, mă întorc la Timișoara. Aveam promisiunea angajării la revista Orizont…
Şi nu am mai revenit  la Bucureşti. Doar când mi-am luat viza pentru călătoria în Statele Unite.  Aşa mi-am mutat pentru totdeauna capitala în orașul natal, căci de atunci, la scurt timp a urmat şi pierderea (deliberată) a manuscrisului său de către redactorul Elis Buşneag, la Editura Eminescu, eşecul de la Cartea Românească, unde Mircea Ciobanu considera manuscrisul meu “prea puţin patriotic” şi restituirea de la  editura Albatros a unui roman satiric ( cu adresă la activismul politic), fază înregistrată de însuşi fostul director, Mircea Sântimbreanu în memorialistica sa apărută cu un an înainte de moarte.
Evident, la Televiziune fiind, mi-aș fi putut face relaţii, pile, vile, o carieră. Am preferat supărarea văcarului pe sat şi o viaţă de anonimat într-o provincie care a fost cândva o strălucită regiune a unui imperiu civilizat şi redutabil. Toată ceauşia am traversat-o purtând barba, ca de doliu după tinereţea pierdută. Când “revoluţionarii” decembrişti şi-au lăsat bărbi de ayatolah valah, mi-am dat-o eu jos.  În semn de protest inutil şi tardiv.

La televiziune puteam face REALMENTE mult pentru breasla mea. La un tânăr de nici treizeci de ani s-au răţoit conu’ Zaharia Stancu, Elis Buşneag, Nicolae şi Mircea Ciobanu, Ştefan Augustin Doinaș, cu cronicile lui împotriva şaptezeciştilor, ilustrul “coleg” trimiţând la gunoi tot ce a scris generaţia mea între anii 1967- 71. Manevra, ochestrată politic, urmărea desfiinţarea colecţiei disidente Luceafărul, ai cărei redactori i-au lăsat în ploaie pe cei ce mai băteau insistent la porţile unui debut. Noi eram de vârsta celor de la Beatles, dar, graţie stalinismului valah ne vedeam excluşi din Europa, la una cu adevărat democrată la care aspirăm să ajungem şi azi. De ce trebuia să împărtăşească şi copiii noştri, care acum sunt la vârsta pe care o aveam noi atunci, acelaşi tragic destin, al scufundării în mocirla românească? Nu se poate spune că nu am încercat să parchez în spaţiul ultracentralizat al României, în capitală. Am așteptat promisiunea de la Centru: vi se vor face edituri şi reviste în provincie, ca să nu mai bateţi drumurile spre centru. În fond şi spaţiul meu spiritual era acesta, unde mai trăiam amintirile altora despre o monarhie austro-ungară. Şi în vreme ce bucureştenii, neaoşi sau de adopţiune, stăteau cu mâinile pe oraş şi controlau istoria literară, provincialii se puteau consola cu o normă de doar una bucată carte la cel puţin doi ani, ca să nu scoatem mai multe cărţi şi să concurăm talentele oficializate, pretextul ivit fiind criza de hârtie. E drept, avem colegi care şi-au păstrat intacte canalele spre alte centre şi mai ales Bucureştii, reuşind să apară în librării (în vreme de criză redactorii bucureşteni se lăsau cumpăraţi cu ţigări iugoslave Vikent şi salam de Comtim; nişte foşti colegi făceau asemenea coleţele cu bunătăți pe care le trimiteau în înfometata capitală dimpreună cu tot ce aveau prin sertare, să-şi construiască opera, chiar cu unele concesii impuse de epocă ), Purecatul pe text, oficiat de editurile comuniste stă la baza slabei calităţi a întregii noastre literaturi. Acum, când s-ar putea face o treabă sinceră şi bună, o recuperare in integrum a jertfelor noastre creative, intervine blocajul economic care va afecta pe termen nelimitat o cultură. Nu avem bani să plătim editurile, statul nu poate să ne ajute. Dacă el există cu adevărat, aşa cum ni-l imaginăm noi. Nu, nu este aceasta o revoltă în spirit provincial; ca încheiere, nu aş putea decât să citez: „…atunci cei vinovaţi sunt românii, ei sunt la conducere”, cum spunea amicul meu Marton Arpad. O politică proastă a distrus însăşi infrastructura unei ţări, ne-a distrus viaţa.