România voia să se vindece printr-un război

“Ne trebuie absolut războiul ca să ne vindece de marele putregai în care se află ţara”, spunea în 1916 nu altcineva decât Ferdinand, regele întregitor. Veșnicul putregai, în formă continuată pe Dâmbovița. Regele instiga la război, așadar, nu pentru întregire, nu pentru idealuri înalte, nici măcar pentru anexarea Transilvaniei, ci pentru vindecarea păcatelor unor clase sociale corupte. Regele Ferdinand simțea nevoia unei catastrofe pentru țărișoara lui, în care să dispară umbrele ciumei, în care să fie distrus răul, care altminteri nu putea să mai fie stăpânit. Știa regele în ce intră, cu o armată total nepregătită? Evident. Văzuse chiar și Carol I tranșeele săpate de formă, care nu puteau adăposti pe nimeni. Oare mereu și mereu are nevoie România de câte o catastrofă pentru ca răul să fie pedepsit? Este nevoie de sacrificarea unor vieți pentru ca să se tragă un semnal de alarmă?

Valeriu Branişte, ziarist ardelean, naturalizat în Banat îşi permitea să afirme ceva mai devreme că răscoala din 1907 din România vecină n-ar fi fost un măcel, ci o necesară “slobozire de sânge” întru purificarea naţiei. Ni se par toate acestea acum chestii grave, afirmaţii aberante, dar într-un timp aşa se gândea şi nu e de mirare când conducătorii foloseau pretexte externe, dacă nu provocau interior sângerarea, trebuind să corijeze neputinţa administraţiei proaste şi corupte.

Găsesc undeva: “Nici un război nu ar fi în stare să soluţioneze problema naţionalităţilor, lucru posibil prin cultură, democraţie, dreptate socială şi…supraproducţie”. De unde atâta SUPRAPRODUCȚIE?

Mi-am amintit de opinia lui Bernard Shaw, care ţinea ca Winston Churchill să fie deportat în Siberia: “Noi am declanşat războiul cu Germania, noi am aruncat 300.000 bombe asupra populaţiei civile a acesteia…” Mă întreb dacă nu cumva soarta noastră era alta, cu o oaste românească victorioasă la Stalingrad, ca la Mărăşeşti. Nu ne este puţin jenă în faţa istoriei, din cauza celor care “s-au băgat, nefiind în stare…” ?

Vasăzică, o armată de ţărani conducea Antonescu, antrenată ca vai ş-amar, a cărei prestaţie nevolnică a dat cep năvălirii barbariei comuniste. Pe cuvânt c-am fi în stare să ducem de râpă şi o bătălie a NATO; cum am prăpădit Germania, am prăpădi şi America, vai de noi. Mă uit şi nu-mi vine a crede: dintr-o poză adusă de tatăl meu din URSS, zâmbesc laolaltă un subofiţer din “13 Călăraşi” şi un soldat sovietic, tăind cu acelaşi ferăstrău un buştean; “lasă, că era ger şi uneori, ce conta că eram duşmani, ne încălzeam împreună, în vreo izbă, ba ei la noi, ba noi la ei, beam şi votcă, omeneşte…nu ca plutonul vecin, de unguri, care a pus antiaeriana la orizontal, de a tocat un regiment de ruşi, plecaţi beţi la atac, unii fără arme”. Doamne, ce ne mai ţine de cald omenia, căldură africană, de Sahel; capitalismul sălbatic şi stafia canibalismului. “Prin tradiţie, comandanţii noştri erau regăţeni, fiii boierimii, deobicei, ce se etalau în uniforme. Bănăţenii, mai disciplinaţi, mai pregătiţi, erau dispreţuiţi, făcuţi boanghine, nemţălăi…Camarazii noştri parcă nu ştiau de partea cui luptă. Credeau că e războiul României, se dădeau după Basarabia. le scăpa ansamblul situaţiei. Ferice de cel ce n-a mai apucat partea a doua a războiului, pentru a trage în foştii camarazi germani, în bătaia de joc a ruşilor…”  Cât despre “Tezaur”, presa din Iaşi a tradus nişte autori ruşi, Vladimir Vinogradov şi Aleksandr Cerneak în “Mejdunarodnîi jurnal” , sub titlul “Cui să restituim tezaurul?…”,care spun nu numai că acesta ar fi fost deja folosit, dar şi că România sub forma Vechiului Regat a dezarmat soldaţii ruşi după revoluţia din octombrie, a folosit conţinutul unor depozite de muniţii şi alimente, a furgăsit 200 vapoare, 7000 vagoane, 500 vase cu remorchere, barje etc., având încă o datorie de un miliard ruble-aur; în timpul regimului comunist, cele două părţi s-au abţinut de la pretenţii reciproce, dar în falimentul pe care-l trăim, sigur, nu ne-ar strica o asemenea pleaşcă…

Câte ceva despre “spoliere”: Republica Bănăţeană s-a delimitat de o Ungarie ce avea de plătit datorii de război (1919); Banatul n-a scăpat, fiind totuşi spoliat de cele două regaturi victorioase, care l-au împărţit. Astăzi, fiţi siguri, nimeni nu va face deosebire între bănăţenii, care n-au nici o vină, şi românii din est, care ( vorba lui Gh.Brătianu, “noroc de căciuli, cojoace şi cisme de pâslă, rămase de la ruşi” ) nu se purtau cu mănuşi cu ruşii.

 

Advertisements