Călătorie în Turkestan

OAZĂ ÎN DEȘERTUL KARAKUM
OAZĂ ÎN DEȘERTUL KARAKUM

…Nu mai zburasem pe asemenea distanțe, cu un avion de linie rusesc, modern, având motoarele pe ampenaj, așa că era silențios. Era o chestiune de patru fuse orare, când am decolat de pe Domodedovo, pe beznă. Ajungând la 11.000m, vedeam ieșind soarele. Curbura pământului era clară, aveam s-o mai văd astfel abia peste un sfert de secol, zburând cu 747 spre California…Acum eram în sens opus, spre Est. Prin difuzoare eram atenționați că trecem peste orașul-erou Stalingrad. I-am oferit lui Igor un rom, scos din bagaj. Alcoolul era interzis în avion, dar nu și pentru oaspeții care stăteau pe scaunele Inturist, în spatele cabinei de pilotaj. Imediat Nagaev a început să sforăie, în timp ce Deseatnikova îmi vorbea de R.S. Turkmenistan.

Am fost serviți cu veșnicul ceai verde și un fel de cremvurst, “sosischi”. Apoi coborârea spre “nisipurile negre” și aeroportul, un fel de Băneasa. Eram așteptați de doi scriitori, Kaium Tangrâkuliev și Annaberdî Agabaev, un director de editură și tovarășa ministru al culturii. Tot ce venea de la Moscova se bucura de o primire oficială fără cusur…La hotel „Așhabad” ne-am odihnit, am mâncat șașlâc fierbinte, pepene tăiat cu un fel de sabie. Tovarășii au trecut pe votcă iar mie mi-au adus bere, aflând că vin dintr-un oraș care fabrică băutura asta din 1718…A urmat o vizită la fabrica de covoare persane, la biblioteca Academiei și Institutul de științe („nauk”). Capitala a fost distrusă complet de cutremurul din 1948 (“zemlietriasenie”), așa că n-au mai îndrăznit să construiască decât edificii cu maximum 4 etaje. Oaza e lungă cam de 10km, în zare ridicându-se, cenușiu și sterp un munte de 2000m, Kopet Dag, marcând, la 15 km, frontiera cu Iranul. Bulevardul principal era traversat mereu de cămile, oprind traficul. Aici ele circulă neînsoțite și vin singure, de la păscut, acasă. Se bucură de tot respectul, mai ales că prin deșert, unde a fost drumul mătăsii și a trecut pe el și Alexandru Macedon, caravane mai există și azi.

Am avut un schimb de păreri și propuneri cu oficialii sovietici ai scriitorilor, discutând în prim-plan problemele traducerilor reciproce, schimbul de publicații și cărți. Limba turcmenă a fost, în parte, elaborată de institutul lingvistic, așa că în parte e una de laborator, artificială, alfabetul fiind chirilic. Sovietistanul a făcut abstracție de limbile turcice și persana, vorbite în zonă, eliminând alfabetul vechi prin introducerea scrierii rusești. Fizionomiile întâlnite în Turkmenia sunt cam două, fața mongoloidă și cea smeadă (tipul persan). Rusa e monedă generală de schimb iar traducerile (cărți) în română primite au fost tipărite în Basarabia, în chirilice…Am vizitat împrejurimile capitalei, remarcând mulțimea de tancuri care se pregăteau să intre în Afghanistan. Apoi un colhoz cu bumbac, întinse zone de lângă Canalul Lenin și, în plin deșert, monumente ale eroilor și peșterile subterane cu ape termale. În deșert armata executa trageri cu diverse tipuri de armament…

Am intrat într-o peșteră cu ape termale, unde se făcea baie. Am refuzat politicos să intru în apă, aveam pe mine doar niște tetra, care deveneau semitransparenți în apă…

O metodă originală de dragare a canalului, mereu invadat de plante, este popularea lui cu crap chinezesc (probabil fitofag) foarte lacom, care îngurgitează vegetația subacvatică. Popasurile în peisajul ascetic și ciudat, se lăsau cu picnicuri de la care nu lipsea tradiționalul pilaf cu pui, pastrama și șașlâcul, fileurile de pește crud și afumat, caviarul,  garnituri cu plante aromate, ceapă de Ciarjou și deserturi cu fructe subtropicale, un vin dulce de Bezmein, făcut din struguri stafidiți…Soarele de decembrie ne lăsa să umblăm în cămașă.

Mai târziu, unele aspecte din California, clima „mediteraneană”, zic ei, semideșertică de fapt, aveau să-mi aducă aminte de clima asemănătoare din Asia Centrală…Mulți ruși umblau pe acolo, exista chiar și o școală rusească, în care erau separați copiii ruși de localnici. S-au supărat turcmeni și ruși când am întrebat despre școlile așa-zis naționale dacă sunt, de fapt, niște rezervații. Că asta și erau. La școală băieții veneau îmbrăcați europenește, doar fetele păstrau rochii lungi, ca mamele lor…Seara, la restaurant am avut revelația să ascult un clarinetist de virtuozitate, care, acompaniat de instrumente tradiționale, reușea să se încadreze într-un ritm apropiat de rock. Așa că, sub privirile amuzate și curioase ale asistenței, m-am dat în stambă dansând un rock`n roll al dracului de occidental. “Ești un turist cultural european incorijibil”, îmi zise kaghebistul de Igor, zâmbind complice și umplut de votcă. (fragment MEMORII DIN ALTĂ EPOCĂ)

Advertisements