Scriitorii inutili

Paradoxal, astăzi Uniunea s-a umplut de scriitori. Există o anume frenezie, mai ales la tineri, să-și umple CV-ul cu cât mai multe broșuri apărute. Seniorii se laudă și ei cu cărți multe, chiar dacă nu toate sunt de beletristică. Articolele ocazionale pe care le publică în gazete de hârtie sau online, și le adună unii grijuliu în tomuri de memorii, nelăsând să se piardă acele efemeride, care strânse în volum nu mai prezintă nici un fel de actualitate.
În ce mă privește am decis că doar poezia și proza pe care le scriu merită să apară în volume. Imensul meu munte de articole din cele mai diverse pot să-și doarmă somnul în arhivele publicațiilor, unde acestea există.
Am debutat cu versuri în periodice, ca student. Abia după ce eram deja angajat în presa literară, editura „Eminescu” mi-a scos prima carte, în 1968, în aceeași colecție luceferistă în care tot atunci apăreau Cezar Ivănescu, Gheorghe Pituț, Virgil Mazilescu, Grișa Gherghei, Gheorghe Istrate, Romulus Guga, George Alboiu, Dumitru M. Ion și mulți alții. Eram „Promoția șaptezecistă” (personal aș folosi termenul „Generația”, prea fiind utilizate „promoțiile” în comerț ). Am beneficiat de o primire bună din partea criticii: Mircea Zaciu, Alexandru Ruja, Aquilina Birăescu, Aurel Sasu, Marian Popa, Pavel Bellu, Dumitru Micu, Camil Baltazar, Marian Odangiu, Ion Arieşanu, Gh. Antohi, Constantin Dram, pentru un început literar cred că s-a scris destul. Profitul a fost pe măsură,  am fost  adus la studioul de radio Timișoara. De aici, după ce am realizat un film-eseu cu operatorul Devderea, am fost transferat la televiziune în București. Pentru scurt timp, căci îmi lăsasem barbă, or asta nu era permis, intervenise revoluția culturală ceaușistă. Din nou la radio. Apoi urma celebrul meu interviu cu ambasadorul. Invitat la o expoziţie americană itinerantă de pictură, reprezentând migraţia spre „Golden State”, la Pacific, m-am simțit onorat. Participau ambasadorul SUA, Sir Richard Davis-Jr şi ataşatul cultural. După vernisaj, la un coctail, am făcut cunoştinţă cu Sir… şi, cum aveam reportofonul la mine, l-am intervievat despre impresiile sale timişorene. N-aş fi bănuit că fac un lucru interzis. Benzile mi-au fost confiscate, trimise prin poşta specială a securităţii la Bucureşti. Au urmat ședințe, având ca scop excluderea mea din presă, însă aveam să primesc doar o sancţiune şi mi s-a spus că interviurile cu diplomaţii americani erau luate doar la comanda şefului statului. Salvatorul meu a fost atunci secretarul cu propaganda, Ion Iliescu.
Nu din întâmplare redactorul de la „Eminescu”, Elis Bușneag, m-a anunțat atunci că a doua carte o pot publica doar la altă editură. Ce s-a întâmplat? Adevărul este că noutatea promovată de cărțile șaptezeciste nu convenea regimului, care tocmai intrase în zodia minirevoluției culturale. Lui Ștefan Augustin Doinaș se pare că i s-a făcut o „comandă socială”, așadar el a slobozit în presa literară celebrul serial care a fost ulterior adunat în cartea „MODA POETICĂ 68” – „beția de cuvinte”. Avantaj pentru Ceaușescu. Având la îndemână aceste argumente, din partea unui „om serios”, stăpânirea a sistat apariția colecției „Luceafărul”. Redactorul Mircea Ciobanu, de altfel un om onest, mi-a restituit și el un alt manuscris expresionist, cerându-mi , dacă am cumva, un volum de versuri patriotice. I-am răspuns că nu fac compromisuri și am plecat definitiv din București. (Am revenit doar pentru a-mi lua Viza pentru SUA.). În memoriile sale de după 1989 Mircea Sântimbreanu relatează cum în redacția sa a fost făcut pierdut un alt manuscris de-al meu, de data asta un roman satiric, cu numeroase „șopârle” nepermise. Revolta mea l-a determinat pe mai blândul redactor-șef Ion Arieșanu să mă angajeze la revista lui, „Orizont”.
Înființându-se o editură la Timișoara, am fost sfătuit, ca și alți colegi de…promoție din teritoriu să publicăm frumușel doar în orașele noastre. Să-i lăsăm pe bucureșteni să profite din plin de editurile și revistele centrale. Exista, ce coincidență, și o „criză a hârtiei”, care n-a fost valabilă și pentru bucureșteni, plus dispoziția conform căreia nu puteam publica decât la doi ani o carte. Aplicată și în teritoriu. Nu s-a aplicat restricția și pentru alde Adrian Păunescu și alți poețil naționalist- socialiști.
Mi-am retras manuscrisele de la editurile din capitală și nu am mai avut contacte cu nimeni de dincolo de Carpați. Începuse și în provincie concurența neloială la publicat cărți, țigările Kent și whiskey fiind bine primite la editurile corupte, ba chiar și pachete cu carne și mezeluri de la nou –înființatul Comtim.
MARIAN POPA ÎN „LITERATURA ROMÂNĂ DE AZI PE MÂINE” ne consolează cu un surâs caustic: experiențele scrisului românesc din socialism sunt unice, adică “… lipsesc literaturilor franceză, britanică sau americană, contribuind la îmbogăţirea tezaurului mondial, scutind pe alţii de pionieratul unor experienţe în această direcţie sau sugerându-le ce merită a fi repetat şi, la o adică, perfecţionat”. Cinic și răutăcios. Au cam avut parte, cei din teritoriu, din partea capitalei de o permanentă zeflemea.
Poate că oricare dintre noi ar fi avut, conform concepției lui Nicolae Breban, o altă evoluţie dacă ar fi locuit în capitală. Dependenţa de Centru a fost principala preocupare a României, după modificarea frontierelor în stil wilsonian. La editura timișoreană „Facla” am fost bine primit de directorul Simion Dima care mi-a publicat cărțile de proză satirică. Următorul director, fostul meu coleg Ion Marin Almăjan mi-a respins un roman pe motivul că fac prea multe referiri la ambianța urbană din fostul imperiu. A fost preferat un volum de versuri, în sfârșit. Romanul a putut apărea abia după 1989. Tot atunci dispăreau editurile de stat.

La târgurile de carte vânzările au scăzut dramatic. Depozitele editurilor gem de stocuri. Puterea de cumpărare dezstruoasă și internetul fac aproape inutil demersul beletristic. Critica lucrează în felul ei la demolarea literaturii. Despre lucrul la dicționarul său domnul Marian Popa recunoaște că „autorul n-a putut parcurge toate cărţile apărute: a apelat de aceea la lecturile de bunăcredinţă ale altora”. Cu zeci de ani în urmă Dumitru Micu scria despre volumul meu de debut o cronichetă în “Gazeta literară”. Impresiile sale au fost preluate, din post în post, de Mircea Zaciu, cu ajustări, în DSR( Dicţionarul Scriitorilor Români), document refolosit apoi de Marian Popa, tot cu ajustări minime. De unde se vede că uneori e suficient ca unul să citească şi mai mulţi să comenteze. Treabă specifică. Nici măcar criticii nu ne citesc. Cu ştampila lui Micu pe frunte defilez de trei decenii şi tot aşa voi trece în eternitate. Oricum ar fi, subiectiv, objectiv, adjectiv, niciodată genialul Călinescu n-ar fi făcut aşa ceva, adică să se lase pe “bunăcredinţa”lecturii altuia. Oricât de ortodoxă ar fi fost.
Activitatea mea publicistică, 1968-1990 a fost obligație redacțională, la radioteleviziune și revista „Orizont”, necesitând redactarea unor materiale în domeniile literatură, muzicologie și arte plastice. Am scris săptămânal cronici de concert, opinii despre expoziții, eseuri. Fiind un domeniu pe care l-am considerat conjunctural, n-am făcut colecții și nu m-am gândit să le strâng în volume. Am păstrat câteva articole despre Polimetronomul lui Mihai Brediceanu, interviuri cu Oschanitzki, Yehudi Menuhin, cu ambasadorul SUA Sir Richard Davis Jr, eseuri despre Kafka, Thomas Mann, Bert Brecht, artele plastice din SUA etc. Publicate online, separate, nu în volum.
De altfel scriitorii au observat că sunt mai citite articolele din presă. Sau de pe bloguri ori Facebook. Cineva a constatat corect că propaganda naționalistă, antieuropeană, antisemită și antiamericană a luat locul disputelor estetice. Se utilizează un “naţionalism resuscitat pentru a zmulge noi energii unui popor obosit ”, cum recunoaște același Marian Popa.
Dacă în plină vigoare creatoare am fi putut plasa literatura română pe un loc onorabil în lume, dacă „epoca de aur” nu și-ar fi bătut joc de tinerețea noastră, acum da, am cam obosit. “Epoca aceasta produce tineri prea inteligenţi pentru ea”, spunea Marian Popa, referindu-se la șaptezeciști. Sunt de acord cu asta. Am fost prea inteligenţi pentru vremea noastră, pentru spaţiul nostru spiritual confiscat. Nu spun că acuma ar fi altceva. Tone de manuscsise îngălbenite de vreme putrezesc în sertarele scriitorimii române.
Generațiile debutante se află mult mai jos decât cele „expirate”. Cultura din care provin cei care își trăiesc astăzi iluziile este una sleită și fără viitor. „Tineretul de azi”, oricât ar exersa pe Facebook este încă o generație pierdută. Care nu numai că își face iluzii, dar și scrie prost. Se autoiluzionează că vreunul dintre ei ar putea accesa premiul Nobel. Așa cum a fost de tâmpit, trecutul nu ne-a putut interzice accesul la marile lecturi. Cine a vrut să cunoască își putea găsi cărțile necesare oricărui intelectual veritabil. Generația mea s-a retras, a lăsat țara pe mâna unor inculți și parveniți obraznici. Asta se vede. Se vede fără ochelari marea absență a personalităților, a liderilor de opinie. Existăm, inutil, într-o lipsă execrabilă de caracter şi solidaritate, necesare binelui.

Advertisements