Margaret McMillan: „Brătianu este o femeie cu barbă…”

Margaret McMillan, Paris, 1919. Six Months that Changed the World, New York: Random House, 2003

FRAGMENTE

„Brătianu a prezentat cazul României. Pretențions până la absurd, Brătianu avea un simț profund al importanței sale. Nicolson, care l-a întâlnit la un prânz anterior pe parcursul conferinței, nu a fost impresionat: ”Brătianu este o femeie cu barbă, un ipocrit patentat, un intelectual de București, un om extrem de neplăcut. Chipeș și exuberant, își aruncă capul într-o parte, ca să își admire profilul în oglindă. Face glume elaborate, pretinzând ca sunt pariziene.” Femeile mai degrabă îl plac. ”Ochii de gazelă și falca de tigru”, spune una. Regina Maria a României, care știa tot ce se putea ști despre seducție, cu modestie afectată își amintea o seară când luna plină l-a făcut să fie ”sentimental”. Într-o stare de spirit mai puțin bună, ea i-a spus lui Wilson că era ”un individ obositor, rigid și plictisitor. ”
Deschizându-și smucit servieta cu ceea ce Nicolson descria ca ”histrionică detașare”, el a pretins întreg Banatul. ”Este evident convins că este un om de stat mai mare decât oricare dintre cei de față. Un zâmbet de ironie și auto-importanță îi revine din când în când. Își aruncă capul într-o parte ca să fie văzut din profil. Face o impresie îngrozitoare.”
De asemenea a sugerat că sârbii au fost înclinați către Austro-Ungaria în trecut. (Sârbii aveau să facă aceeași acuzație la adresa românilor).

În cursul discuției, Balfour, care era pe jumătate adormit, a intervenit pentru a pune o întrebare simplă în aparență: Existau niște cifre care să pună în evidență amestecul etnic din Banat? Da, au răspuns iugoslavii; partea vestică, pe care ei o revendicau, era predominant sârbă și mai mult decât atât, la fel erau mănăstirile și conventurile peste tot în Banat. Existau desigur, mulți germani și unguri, dar ei mai degrabă ar fi parte a Serbiei decât a României. Nu, a răspuns Brătianu, românii erau în majoritate dacă se lua Banatul ca unul singur (pentru motive istorice și politice, singurul lucru care trebuia făcut); mănăstirile nu erau nici aici nici acolo pentru că toată lumea știa că sârbii, ca toți slavii, tind să fie religioși; cât despre germani și maghiari, sârbii ar avea probleme să se descurce cu minorități atât de largi.

Brătianu a avertizat că Marile Puteri trebuie să rezolve cererile României înainte ca situația să scape de sub control și ”evoluții serioase” să aibă loc. ”România avea nevoie de suportul moral al Aliaților, dacă se vrea să rămână ce a fost și până acum-un punct de convergență al Europei împotriva bolșevismului”.
Geografia a ajutat România în alt fel: era prea departe pentru Aliați ca să își impună voința. România a fost un aliat în timpul războiului, deși în mod notoriu unul pe care nu se putea conta iar promisiunile, la fel de stânjenitoare ca acelea către Italia, au fost făcute de Marea Britanie și Franța.

Exista o altă Românie, însă, cu o istorie mai complicată: România care a fost invadată și colonizată de-a lungul secolelor de popoare din est; care a fost divizată între regatele care au apărut și dispărut în centrul Europei și care, precum Moldova și Valahia, s-au aflat sub dominația Imperiului Otoman încă de la începutul secolului al XVI-lea. Aristocrații români care vorbeau o franceză atât de perfectă și care veneau la Paris să își cumpere hainele aveau portrete ale bunicilor lor în caftan și turban.
Societatea lor a fost profund marcată de anii dominației otomane. Românii au o vorbă: ”Peștele de la cap se împute”. În România aproape totul era de vânzare: posturi, permise, pașapoarte. Într-adevăr, un ziarist străin care a încercat odată să schimbe bani în mod legal în loc de a-i schimba pe piața neagră a fost aruncat în închisoare de poliție care a crezut că acesta era implicat într-o escrocherie inteligentă. Fiecare contract guvernamental avea partea sa de mită. Deşi România era o ţară bogată în resurse agricole şi, la 1918, cu o industrie petroliferă înfloritoare, îi lipseau drumurile, podurile şi căile ferate pentru că banii alocaţi de guvern erau extorcaţi de familii ca cea a lui Brătianu însuşi. Românii aveau tendinţa de a vedea intrigi pretutindeni.
Turiştii din Vestul Europei care vizitau România erau uimiţi de aerul său exotic, chiar oriental, de la cupolele în formă de ceapă ale bisericilor ortodoxe la care majoritatea locuitorilor aparţineau la vizitii care purtau caftane de catifea albastră şi proveneau dintr-o sectă unde bărbaţii erau castraţi după ce produceau al doilea copil. Înainte de război, capitala Bucureşti era încântătoare dar înapoiată. Majoritatea clădirilor erau joase şi amplasate sinuos, străzile erau nepavate și pline de vânzători de stradă care vindeau păsări vii, fructe, prăjituri sau covoare. Ţigănci cu ochi negri vindeau gălăgios flori; în cluburile de noapte bărbaţii lor cântau muzică ţigănească sau popularul cântec „Tu sais que tu es jolie.” Familii înstărite trăiau alături de animalele lor în împrejmuiri păzite de albanezi.

Românii înşişi erau napolitanii centrului Europei. Ambele sexe adorau miresmele puternice. În rândul claselor de sus femeile se machiau strident iar bărbaţii mai degrabă discret, dar chiar şi aşa autorităţile militare au trebuit să restrângă folosirea cosmeticelor de ofiţeri peste un anumit rang. Chiar după intrarea României în război, observatorii străini erau scandalizaţi să vadă ofiţeri plimbându-se „cu feţele pictate abordând prostituate sau unii pe alţii”. Gălăgioşi, sentimentali, melodramatici, amatori de ceartă, românii de toate rangurile se abandonau timpului liber cu un entuziasm pasional. „Alături de politica locală, dragostea şi a face dragoste sunt ocupaţia şi preocuparea cea mai mare a tuturor claselor sociale”, spunea o mare doamnă româncă, adăugând: „Moralitatea nu a fost niciodată punctul forte al compatrioţilor mei dar se pot lăuda cu farmecul şi frumuseţea, distracţia şi inteligenţa.” Chiar şi biserica ortodoxă română avea o concepţie relaxată despre adulter; permitea până la trei divorţuri pentru fiecare individ doar pe baza consensului de ambele părţi.

De fapt o înțelegere fusese făcută în octombrie 1918. Take Ionescu s-a întâlnit cu iugoslavii și a pus la cale un acord, de fapt apropiat de cel la care se va ajunge câteva luni mai târziu, dând României cea mai mare parte a Banatului iar Serbiei restul. Acordul a fost atacat în presa românească ca fiind o trădare a națiunii române și a fost în cele din urmă pus în pericol de Brătianu, în parte pentru că îl ura pe Ionescu. Când a fost aleasă delegația română pentru Conferința de Pace, Brătianu s-a asigurat că Ionescu este lăsat pe dinafară.

Clemenceau nu l-a iertat niciodată pe Brătianu pentru trădarea sa. Brătianu s-a descurcat în situația aceasta penibilă demisionând și lasându-și succesorii (pe care el i-a ales) să își ia responsabilitatea.

Consiliul Suprem a considerat cererile României excesive și disputa cu Iugoslavia obositoare. (Brătianu s-a plâns că unii au dormit în timpul prezentării sale.)

”Cât de susceptibil de a greși se simte oricine aici!”, scria Nicolson, unul din experții britanici. ”O hartă-un creion-hârtie litografică. Însă îndrăzneala mă părăsește gândindu-mă la oamenii pe care liniile noastre neregulate îi includ or exclud, odată cu fericirea lor.”

Banatul, teritoriul care a declanșat acest proces, a sugerat de asemenea dificultatea acestuia. Conținea un amestec complex de sârbi, unguri, germani, ruși, slovaci, țigani, evrei, chiar și câțiva francezi și italieni răspândiți pe ici pe colo. A existat întotdeauna problema de a-i număra ca atare într-o zonă în care noțiunea de identitate națională era la fel de alunecoasă ca valurile Dunării. În sala de banchete aurită și încărcată cu tapiserii a Quai d´Orsay, comisia pentru probleme românești a scos harta, a citit rapoartele, a audiat martorii și a încercat să impună o ordine rațională asupra unei lumi iraționale.

Europenii au avut de asemenea în vedere propriul lor interes național. Francezii, în căutare de aliați în centrul Europei, doreau ca atât România cât și Iugoslavia să fie puternice și prietene.

Brătianu a făcut o impresie slabă, refuzând orice compromis, enervându-se și îmbufnându-se când era chestionat prea îndeaproape. A argumentat în mod curios că acordarea întregului Banat României va îmbunătăți de fapt relațiile cu Iugoslavia, ca un ”dinte care trebuie extras.” El a lansat de asemenea amenințări: dacă nu primea Banatul, va demisiona și îi va lăsa pe bolșevici să preia România. A încercat să apeleze la Wilson peste capul experților, iar acesta l-a trimis să îl întâlnească pe House, care a avut de îndurat un discurs bombastic despre cum a fost România trădată de aliații săi. Brătianu l-a acuzat de asemenea pe Hoover că blochează credite și alimente până ce interesele americane, în special cele evreiești, primeau concesii în industria petroliferă românească. Noutățile care veneau din Europa Centrală nu erau favorabile cazului său. România avansase peste linia de armistițiu în Ungaria și Bulgaria; trupele sale se concentrau la limita nordică a Banatului; se făceau acuzații serioase că sârbii ucideau civili români. Iugoslavii, prin comparație, au apărut ca rezonabili.

 

Sursa:  Margaret Macmillan (Toronto) „ Paris 1919. Six months that changed the world”

Advertisements