Veșnicia nefastă a României

 

 

A FOST VREODATĂ MAI BINE?
Obsedantă fericirea românească dintre cele două războaie mondiale. Când gândirea unor persoane își încetinește tempoul, indivizii își caută un punct de sprijin. Unii cred cu înverșunare în anul 1877. Conform scrierilor lui Eminescu însă, Independența a venit în urma războiului ruso-turc, trupele rusești ocupând țările române în drum spre Dunăre și obligând armata română să le urmeze. Fără prea multe negocieri, țarul a luat Basarabia și a dat în schimb Dobrogea. Alți români găsesc momentul de glorie în anul unirii principatelor. Mutarea capitalei la București i-a nemulțumit pe moldovenii care au dorit chiar să se dezunească.

Desigur, după Primul Război Mondial cele două principate își anexau regiuni prospere și gata europeizate din fostul imperiu. Administrația interbelică a știut să care spre Centru bogățiile noilor teritorii. Cu aceste capturi a devenit și Bucureștiul un oraș modern și frecventabil. Averea grofilor a fost confiscată, rareori statul oferind despăgubiri, a căror valoare devenit egală cu zero din cauza inflației. Regatul s-a industrializat cu…Reșița. Din păcate, completându-l pe domnul Boia cu însemnările lui Gheorghe Brătianu, multe capturi de război, trenuri, vapoare, fabrici au ruginit în România Mare căci nu au fost utilizate. România a devenit o țară cu orașe europene, situate în Transilvania. Populația din Est a început să emigreze în regiunile nou ocupate, în căutarea prosperității. Desigur, țara a avut o șansă aceea de a evolua fără să facă mai nimic. Nostalgici după perioada interbelică pot fi doar românii estici.

CE AU GĂSIT ARDELENII LA BUCUREȘTI
Vaida Voevod relatează despre întâlnirea sa cu Bucureștii: “…am dat de un haos, care era însăşi temelia vieţii publice. Ne simţeam ca într-o casă de nebuni. Autohtonii (regăţenii vechi, n.n.) găseau că totul e firesc şi bine. Ei vedeau în concepţiile noastre (ardeleneşti, n.n.) lipsa experienţei de a guverna. Ne considerau pe noi, ardelenii, un fel de ţărani maniaci, bieţi boangheni declasaţi. Grandomania grofilor unguri, în contactul lor politic şi convenţional, era democratică, în comparaţie cu aceea a protipendadei parveniţilor politici de la Bucureşti”…

SPOLIEREA TERITORIULUI, APUD MANIU
Despre spolierea “provinciilor”, mai modern spus, a teritoriului, îmi revine obsesiv un fragment din Memoriul lui Maniu adresat regelui: ” Luăm exemplul Ținutului Timiș. Din acest ținut Statul încasează pe an aproximativ 5-6 miliarde. Știți cât îi rămân pentru nevoile lui administrative, economice, sanitare etc.? 200 milioane, cheltuite pe salarii și materiale. Ministerul n-a făcut în acest ținut autostrade până acum. De mulți ani sunt făcute toate șoselele internaționale maghiare și iugoslave în autostrăzi. Noi n-avem niciuna. Banatul e lăsat sorții lui, ros de boli, de denatalitate, de mizerie fiziologică și morală.”

CUM NE VEDE OCCIDENTUL
Observator acid și avizat, istoricul francez Daniel Chirot completează tabloul de bord al fericitei perioade interbelice: “Politica României în Primul Război Mondial nu prezintă interes pentru acest studiu…Nu s-a întreprins nimic…după ce obţinuse promisiunea că va primi Transilvania ca răsplată, România a atacat Austro-Ungaria…Entuziasmul revoluţionar al trupelor ruseşti ameninţa să distrugă ce mai rămăsese în acel moment (1917,n.n.) din România. Regele a proclamat o reformă agrară pentru a pune capăt agitaţiei în rândul armatei compuse din ţărani(…)guvernul se temea de o contaminare ideologică (cu atât mai mult cu cât plănuia să anexeze aceste teritorii). Reforma agrară a împiedicat extinderea revoluţiei…Dezastrul economic ce a urmat reformei a fost din vina demografiei”, adică populaţia “crescuse” şi nu mai exista destul pământ şi astfel s-au distribuit parcele prea mici. Soluţia, subliniată de experţii anilor 20-30 ar fi fost industrializarea, care să absoarbă populaţia la oraşe. Din motive “rămase obcure”, soluţia aceasta s-a aplicat abia după 1944. În principate exista o “tradiţie antisemită”…

CUM NE VEDEM NOI ÎNȘINE

Volumul „România în eternitate” de MIRCEA ELIADE se referă la viaţa politică ce începuse în România Mare imediat după 1919, până spre 1921, 1936: „Se ţes cele dintâi escrocherii politice, cele mai incerte aristocraţii ministeriale, cele mai demagogice personalităţi, care au învăţat arta îmbogăţirii rapide. Timpuri optime pentru fraudă, corupţie, cinism. Simplul fapt al participării directe la viaţa politică şi administrativă exclude posibilitatea oricărei înnoiri, constituind o treaptă josnică, un nivel moral degradant. Oraşele româneşti dezgustă şi sperie; peste tot sărăcie şi murdărie. Silozuri de bălegar şi cadavre încep de la frontieră şi se termină la mahalalele Bucureştiului, cu moloz, gunoi şi români ca brazii…Peste tot semnele unei prăbuşiri la care îţi este groază să te gândeşti. Şi cu toate acestea, se poate. Am văzut, în schimb, bijuteria aceea fără pereche, care e Budapesta. Nu putem imita pe vecinii noştri unguri în tot ceea ce fac ei ca să reţină atenţia lumii. Noi suntem un mare popor istoric – ei sunt o insulă medievală, fără viitor şi speranţă… România s-a trezit peste noapte ca o ţară plină de personalităţi. Toţi deputaţii, toţi fericiţii consiliilor de administraţie, toţi învârtiţii trusturilor, toţi candidaţii la ministere şi subsecretariatele de stat, toţi rataţii şi ambiţioşii, toate LEPĂDĂTURILE VIEŢII POLITICE, toţi veneticii, toţi linguşitorii, toţi imbecilii cer dreptul de a gândi prin ei înşişi, libertatea personalităţii. Au fost promovate în primele rânduri nulităţile, toţi semidocţii şi şnapanii vieţii publice, toate conştiinţele ieftine, toate spinările flexibile, toţi slugoii din Levant. Niciodată, de la fanarioţi încoace, clasa politică dominantă n-a cunoscut o perioadă de mai înspăimântătoare degradare morală, de atroce sterilitate spirituală. Bestiile, imbecilii, vanitoşii şi trădătorii vor fi numiţi ca atare în funcţii…”

Advertisements