Propaganda idealului național

Obsedantă ideea cum că vremurile cele mai faste ale românilor ar fi perioada interbelică. Împlinirea idealurilor naționale este pură propagandă. Se știe în ce împrejurări a fost posibilă rotunjirea celor două principate. Împrejurările internaționale au făcut, prin intervenția SUA, dizolvarea suportului imperial pentru Ardeal. Fericirea Unirii se datorează Americii, nicidecum a dorinței regiunilor intracarpatice de a se uni cu un regat mai înapoiat cu cel puțin 150 de ani…

Alții cred cu înverșunare în gloria anului, 1877. Conform scrierilor lui Eminescu însă, Independența a venit în urma războiului ruso-turc, trupele rusești ocupând țările române în drum spre Dunăre și obligând armata română să le urmeze. Fără prea multe negocieri, țarul a luat Basarabia și a dat în schimb Dobrogea.

Alți români găsesc momentul de glorie în anul unirii principatelor. Mutarea capitalei la București i-a nemulțumit pe moldovenii care au dorit chiar să se dezunească.

Desigur, după Primul Război Mondial cele două principate își anexau regiuni prospere și gata europeizate din fostul imperiu. Administrația interbelică a știut să care, nu să și administreze spre Centru bogățiile noilor teritorii. Cu aceste capturi a devenit și Bucureștiul un oraș ceva mai modern. Averea grofilor a fost confiscată, rareori statul oferind despăgubiri, a căror valoare devenit egală cu zero din cauza inflației. Regatul s-a industrializat cu…Reșița. Din păcate, după însemnările lui Gheorghe Brătianu, multe capturi de război, trenuri, vapoare, fabrici au ruginit în România Mare căci nu au fost utilizate. România a devenit o țară cu orașele europene, situate în Transilvania, nicidecum cu alcătuirile orientale din Valahia și Moldova. Populația din Est a început să emigreze în regiunile nou ocupate, în căutarea prosperității. Desigur, țara a avut o șansă aceea de a evolua fără să facă mai nimic. Nostalgici după perioada interbelică pot fi doar românii estici.

Conform lui Lucian Boia,  ” Perioada interbelică văzută ca o epocă de aur a României este o construcţie ideologică de după 1989, când românii trebuiau să îşi găsească un mit fondator anterior. Cred că România nu mergea prea bine în perioada interbelică, cu o singură excepţie, intelectualitatea. Din punct de vedere social erau discrepanţe enorme. România era ţara europeană cu cea mai mare natalitate, cu cea mai mare mortalitate şi cu cea mai mare mortalitate infantilă. Toate trei sunt semne de subdezvoltare. Şi era ţara cu cei mai mulţi analfabeţi, chiar în comparaţie cu state apropiate, precum Bulgaria. Potrivit recensământului din 1930, doar 57% ştiau carte, iar dintre aceştia 83% nu făcuseră decât şcoala primară. Practic, un român din zece trecuse dincolo de şcoala primară. Putem în acest context să discutăm de regimul comunist ca regim modernizator în anii ‘50? Proiectul comunist a fost peste tot modernizator. Că a dat-o în bară e altceva, dar proiectul în sine asta şi-a propus. Marx considera că revoluţia comunistă se va petrece acolo unde societatea a atins cota capitalistă cea mai ridicată. Comunismul s-a aşezat însă exact în ţările unde nu ar fi trebuit, ţări care abia intrau pe traseul unei evoluţii mai lungi. În Occident fractura socială nu era aşa de mare pentru că populaţiile erau alfabetizate într-un procent mai mare şi aveau acces la cultură. Noi ne tot comparăm cu Bulgaria astăzi, dar Bulgaria interbelică, deşi la nivelul de sus este mai puţin performantă decât România, la nivelul de jos stă mai bine. La noi fractura socială a fost imensă şi asta a dus la un alt paradox: România avea cel mai mic partid comunist din regiune în 1944, deşi exista un rezervor pentru ceea ce reprezenta comunismul. Mă refer la ţăranii săraci şi analfabeţi, care au putut să fie foarte uşor atraşi de comunism pentru că au găsit în el satisfacţia unei promovări sociale. Plus că a fost şi satisfacţia de a vedea că în timp ce ei urcă, alţii se prăbuşesc. Cât de conştient a fost românul mediu statistic în 1948 de schimbarea de regim, de la monarhie la republică? Cei mai mulţi nu aveau cultură politică. Au resimţit-o ca pe o cotitură doar cei care aparţineau elitei intelectuale, dar cei mai mulţi români nu erau elite. E ciudat cum România, ţara care avea cele mai reduse tentaţii comuniste în 1944, devine ţara în care se răspândeşte cel mai bine comunismul. Până la urmă, ne-am acomodat mai bine decât alţii cu regimul comunist. Foarte mulţi oameni au considerat că comunismul le-a adus până la urmă mai multe lucruri bune decât rele. Comunismul îi securiza, nu aveau grija zilei de mâine, nu aveau grija şomajului. Oamenii se temeau de această libertate venită după 1989. Ceea ce a deranjat nu a fost lipsa libertăţii, asta îi deranjează pe cei care ţin la libertate şi au ce să facă cu ea. Cei mai mulţi oameni au fost deranjaţi de deteriorarea condiţiilor de viaţă în anii ‘80. Comunismul s-a prăbuşit, în primul rând, din raţiuni de ordin alimentar, nu ideologic. Mulţi îşi amintesc nostalgic de comunismul din anii ‘60-’70, când românii trăiau cam la acelaşi nivel, acceptabil, când diferenţierea socială nu era supărătoare, iar oamenii nu se simţeau frustraţi în raport cu bogăţia altora. Poartă o vină perioada interbelică pentru asta? Sigur că poartă o vină. Mai mult, poartă o vină istoria. România a avut şi încă are o întârziere istorică. E uşor de spus că puteai face mai mult, dar ce se putea face mai mult? S-a încercat în 1920 o reformă agrară şi ţăranii au fost împroprietăriţi, dar erau prea mulţi ţărani şi prea puţin pământ. S-a pus la punct şi un sistem de învăţământ prin intermediul lui Spiru Haret. Se progresa, dar se progresa încet. Suntem şi astăzi la fel de întârziaţi cum eram şi în perioada interbelică, şi pe vremea lui Ştefan cel Mare. Sună a fatalitate, nu credeţi? “Orice am face, tot nu ne iese.”

Advertisements