Năvălirea armatei sârbești în Banat

Fără aprobarea Antantei, considerându-se îndreptățite pentru atentatul de la Sarajevo și lupta cu austro-ungarii, unităţile militare sârbe intră în Banat şi la 14 noiembrie 1918, ocupă Timişoara. Comandamentul sârb preia administraţia militară, dizolvă Gărzile naţionale, iar mai târziu preia şi administraţia civilă. Cum prevederile armistiţiului vizau direct şi Banatul, aflat la sud de Mureş, trupele sârbeşti, acţionând, vezi-doamne, în numele Antantei şi dorind să pună celelalte state în faţa unui fapt împlinit, au ocupat în scurt timp întreaga regiune, inaugurând un regim represiv impotriva românilor și nu numqi. Ceea ce nu trebuie uitat.
Naivi, Otto Roth, președintele Republicii Banathia şi celelalte autorităţi de la Timişoara au organizat o primire prietenească armatei sârbe, privită ca o aliată. Ei se gândeau acum la obţinerea în timp a independenţei pentru Republica Bănăţeană sub egida Antantei. (Adică a sârbilor!?). Primarul Timișoarei, Joseph Gemml predându-le în mod oficial oraşul. Cu care ocazie, Aurel Cosma a luat cuvântul, cerând ca românii din Banat să fie protejaţi de autorităţile de ocupaţie. Ați reținut, DOAR românii, restul nu conta.
(Aproape în acelaşi timp, la 16 noiembrie, Ungaria se declara Republică independentă, mai târziu aşadar decât Banatul. Comisarul militar al Banatului, Albert Bartha, a fost numit ministru în guvernul de la Budapesta.). Sârbii au dizolvat Garda civilă care menţinuse până atunci ordinea, această atribuţie trecând acum în seama poliţiei şi a militarilor sârbi. În aceeaşi zi au fost desfiinţate toate gărzile naţionale existente în teritoriu.
S-a încheiat o înţelegere cu armata sârbă ca Sfatul poporului să continue să existe şi din 20 noiembrie să exercite puterea civilă în regiune. Întreţinerea trupelor sârbeşti revenea în sarcina Sfatului, adică în cea a administrației republicane, dar controlul aprovizionării acestora era făcut de Consiliul Naţional Sârbesc repede înființat de sârbii localnici, care coopera strâns cu armata de ocupaţie. Sârbii s-au comportat detestabil. Ei au săvârsit acte de violență, au jefuit și au infundat pușcăriile cu cei care se impotriveau.
Armata de ocupație, “antantică” a deportat țărani români în interiorul Serbiei unde au fost puși la lucratul câmpului.

Omul de cultură Ion Clopoțel, în volumul REVOLUȚIA DIN 1918, apărut în 1926, care nu a fost reeditat, descrie această invazie, propunând pentru anul 1918 o măsură de retorsiune a militarilor bănățeni care ar fi trebuit să ia o legătură cu românii din Timocul sârbesc, dacă aceștia ar fi dorit. Și au dorit, A.C.Popovici redactând în 1919 tocmai la Cernăuți un document, trimis la Conferința de Pace, prin care cerea ca populația română să fie preluată de România. Act de care Bucureștii nu s-au prea sinchisit, pentru a nu-și supăra vecina, „pretena” Serbie.
Sârbii (armata statului vecin. Nu mă refer aici la localnici, la sârbii bănățeni) au spoliat Banatul, demontând fabricile si alte intreprinderi importante, liniile de cale ferata au fost prădate, producându-se astfel pagube estimate atunci la 200 de milioane de coroane, ajustate în prezent, luând în calcul inflația, la 560 de milioane de lei. În doar o zi, aproape două sute de vagoane cu mobilă furata de la particulari sau din instituțiile Timisoarei au luat calea Serbiei. Ceea ce au încărcat pe șlepuri, plute și alte ambarcațiuni n-au mai reușit să care dincolo, timișorenii secând apele Canalului Bega prin devierea lor înapoi, în Timiș, dintr-un loc necunoscut de armata de ocupație, ecluza de la Topolovățul Mic.
Cu timpul, în funcţiile oficiale aveau să fie numiţi o serie de membri oportuniști ai Consiliului Naţional Sârbesc din Banat. Consiliile naţionale româneşti și-au trimis în secret delegaţii la adunarea de la Alba Iulia. Aproape în acelaşi timp au avut loc Adunarea sârbilor de la Novi Sad (25 noiembrie 1918) şi Adunarea românilor de la Alba Iulia (1 decembrie 1918), care au proclamat alipirea Banatului la Serbia, respectiv la România.
Republica Banathia a fost desfiinţată la 15 noiembrie la 1 decembrie 1918. După această din urmă dată, fruntaşii românilor au fost persecutaţi de autorităţile sârbeşti pentru că participaseră la adunarea de la Alba Iulia, unii fiind deportaţi în lagăre de pe teritoriul Serbiei. Între aceştia s-a aflat şi tatăl tenorului Traian Grozăvescu care, din cauza maltratărilor la care a fost supus, a murit la puţin timp după eliberare.
In tot acest timp, Marile Puteri au devenit din ce in ce mai ingrijorate că între sârbi și români se va isca un conflict militar. Colonelul Antonescu, prezent cu un document la Conferința Păcii, 1919: “Nu putem renunţa la Torontal pentru că regiunea a constituit una şi aceeaşi provincie. Torontalul este grânarul care aprovizionează celelalte două judeţe ale Banatului care n-au putinţa să facă agricultură…Prin cedarea Torontalului se stabileşte între noi şi sârbi o frontieră cu totul artificială, ceea ce din punct de vedere militar este rău pentru ambele ţări. Motivele invocate de sârbi sunt neîntemeiate. Din punct de vedere istoric Banatul şi cu el Torontalul n-au aparţinut niciodată sârbilor. Din punct de vedere etnic, a se vedea majoritatea pe care o au românii în întregul Banat. Din punct de vedere militar Torontalul nu poate acoperi Belgradul, în cazul unui conflict militar între noi şi sârbi fiindcă, trupele de acoperire concentrate în acest spaţiu ar risca să fie aruncate în Dunăre şi Tisa după numai o zi…În ziua când Torontalul va fi în mod arbitrar rupt din trupul Banatului noi nu vom mai putea întinde nici odată o mână prietenoasă celor pe care i-am ajutat în momente grele. Un viitor conflict armat nu este exclus şi atunci, ori suntem învinşi şi pierdem tot Banatul, ori învingem şi luăm pe lângă Torontal tot ţinutul Timocului, unde sunt în mare număr români.”
Lucrurile devin într-atât de primejdioase că guvernului sârb i se cere sa-si retragă trupele in bucata vestică a Banatului, în Torontal, iar locul să le fie luat de francezi. Românii deportați urmau sa fie repatriați si toate bunurile prădate returnate. Deportații s-au întors, bunurile nu.
Lugojul este preluat de francezi la mijlocul lunii ianurie 1919, fiind primiti cu bucurie. Generalii francezi se instapanesc si in Timisoara, inabusind controlul sarbesc, dar si in Arad. Inainte sa plece, sârbii au luat cu ei arhivele, incercând sa-si ascundă faptele criminale sau cel putin sa nu se cunoasca proporțiile lor. Au insistat in timpul Conferintei de Pace de la Paris pe lângă Marile Puteri sa le cedeze intreg Banatul, care nu le aparținuse niciodată. Cum nu aparținuse, de fapt, nici României. Iniţial, comandanţii armatei franceze nu au intervenit în Banatul ocupat de sârbi, aceştia fiindu-le aliaţi. Francezii au venit însă și cu trupe, au început să treacă Dunărea, iar la 2 decembrie a ajuns la Timişoara o divizie colonială, condusă de generalul Gambetta. Şi ea a fost bine primită de conducerea Republicii Banathia. Francezii exercitau un control asupra comportamentului trupelor sârbeşti din Banat, împotriva cărora mai ales românii făceau tot mai multe reclamaţii. Apoi a sosit pentru informare generalul Berthelot, simpatic poreclit de bănățeni – “Burtălău”. Georges Clemenceau îi scria lui Berthelot că “nu am ezitat, pentru a evita să sacrificăm drepturile etnografice ale românilor, să determinăm retragerea trupelor sârbeşti, care în decursul operaţiunilor au ocupat Banatul, şi să le înlocuim în partea centrală cu trupele generalului Henrys, cu aceeaşi rezervă a hotărârilor finale ale Conferinţei de pace.”
Francezii au prealuat și oraşul Vârşeţ, dar degeaba, că acesta avea să fie atribuit din nou sârbilor. Francezii au pus capăt ocupației sârbești, dar aliații au decis să ofere, drept răsplată pentru declanșarea Primului Război Mondial, în care au dispărut imperiilcropped-004.jpge, o treime din cea mai fertilă zonă a Banatului. SACRIFICÂND DREPTURILE ETNOGRAFICE ALE ROMÂNILOR. Și nu numai ale lor ci ale tuturor neamurilor de aici, de care Clemenceau și mai ales Wilson nu prea aveau habar. De la republică, spre regatul românesc și sârb. Dacă Antanta ar fi admis o republică, Banatul ar fi rămas, așa cum s-a cerul și în Adunarea de la Alba Iulia, în integralitatea sa. Mai târziu revenind în întregime României Mari. Dar demnitarii români nu au fost în stare să păstreze acest teritoriu prețios între granițele sale naturale, Mureș, Tisa , Dunăre și lanțul muntos.

Advertisements