Centenarul României Mari (II)

(OPERETA REGINEI). “POVESTEA VIETII MELE”
A apărut în Editura „Adeverul S.A.” şi a fost tradusă din limba engleză de Margarita Miller- Verghy. Este de mirare că republicanii-regăţeni vechi ai României democrate n-au găsit cu cale să re-publice acest volum al, în fond, reginei lor, „întregitoare”. Nu convine ceva în atitudinea unei principese/regină vizavi de moravurile cu iz de stârv ale „nomenclaturii” valahe ale vremii. Care continuă să existe și azi. Convin doar undele de lumină solară , care, zice-se, au fermecat o ţară. Românca  britanică le-a zis-o în faţă dâmbovițenilor care şi-au dorit prinţ străin, pentru că, precum azi, nu s-au suportat unii pe alţii. Citate (cu s. n. ) :
“Aţi fost mândri să IMPORTAŢI o prinţesă de neam mare. Este între noi o diferenţă de RASĂ: sunt anglo-saxonă, iar voi sunteţi LATINI . La voi nimic nu e sfânt, vă bateţi joc de toate. Nu mă pot prinde în luptă cu meşteşugita voastră FĂŢĂRNICIE. M-am hotărât să părăsesc ţara. Totul s-a sfârşit între noi…” Principesa avea deja patru copii, când a intervenit conflictul ei cu ţara; rechizitoriul făcut supușilor este un adevărat poem al deznădejdii, dar şi demonstrarea unei incisivităţi de o forţă copleşitoare. Vlădicile  aflate în preajma ei pe când îşi perora discursul, se făcură instantaneu mititei. Numai “Nando”, soţul Ferdinand, viitorul „întregitor”, reuşi s-o calmeze; „ Dragă, ţara are nevoie de o regină!” ( Facem şi noi război! Daca tot vrei. )
Bătrânul Carol I era bolnav, la începerea Primului Război Mondial; nutrea gânduri negre şi dorea să se autoexileze, din ţara care-l primise ca salvator, iar acum, conform „dorinţei poporului”, copios instigat de nomenclatură, ar fi trebuit  să rupă documentele Alianţei cu Austria. Şi a fost silit să le rupă.

Bătrânul fruntaş liberal Costinescu  o conseia și el pe regină, blajin, patern, în toiul protestului ei antivalah, să-şi trădeze  familia mixtă: „Chiar dacă Prinţul (viitorul rege Ferdinand, n.n.), soţul Alteţei Voastre, găseşte de cuviinţă să urmeze pe Unchiul Său (Carol I, desigur, dar nu se ştie dacă Nando ar fi avut această dorinţă, sinonimă cu o abdicare nerentabilă, cum e să pierzi un tron? n.n.) în exilul impus de el însuşi (la care a renunţat ulterior, n.n.), făgăduieşte-ne  că vei rămâne cu noi împreună cu Fiul Alteţei Voastre, Carol (al II-lea, n.n.), şi dacă se poate, cu toţi copiii, pentru a duce mai departe opera începută de bătrânul Rege. Nu e cu putinţă şi nici drept să ne părăseşti în ceasul de grea cumpănă, când ştim că din toată inima eşti alături de noi”(pg.492). Alături de  acel stil de rasă latină fanariotă. ( Lasă-l  pe neamțul  de Nando, să plece, mersi bine, şi rămâi Regina noastră, chiar fără soţ, numa’ să nu rămânem noi fără Dinastie.)
Nu ne putem decât încrede, cu tristeţe, în memoriile reginei Maria a României; pe lângă trista experienţă pe care tânăra principesă a avut-o în “regat”, paginile scrise cu nerv şi atestând o personalitate mai puternică decât aceea a lui Ferdinand, aflăm şi alte lucruri foarte interesante. Iată, în Austria, pe împăratul Carol „l-a detronat revoluţia în urma războiului mondial, deoarece copiii lui Franz Ferdinand nu erau priviţi ca având drept la moştenirea tronului”. Austria, ţărişoara “moştenitoare” a fostului imperiu, devenise republică NUMAI din cauza absenţei unui descendent al lui Franz Joseph, “autentic”. Dacă se găsea vreunul, ar fi fost alta situaţia Austriei? Dar a Ungariei? Dacă se găsea vreunul, ar fi fost acela rege sau împărat? Până la urmă nu se ştie dacă formula republicană a fost cea mai fericită. Cel puţin în această parte a lumii europene.

CUMPĂRĂTURI LA PARIS

La Conferința de Pace de la Paris din 1919 delegația română s-a completat când regina Maria, plus niște  servitoare trupeșe, a sosit cu trenul regal. Regina a vorbit fermecător peste tot. A fost, spunea ea, ”un fel de drapel ridicat pentru țara mea.” Niște poale ridicate, cum zic românii. Ferdinand era un rege molâu,  ea era simpatizată și adulteră. Iubiții ei îi includeau pe John Boyle,  milionarul canadian și cumnatul lui Brătianu, care era tatăl, se bârfea, al  copiilor ei cu excepția lui  Carol.
Maria era de asemenea foarte extravagantă. Călătoria ei la Paris a fost la fel de importantă pentru a face cumpărături,  cât și pentru a face servicii țării ei. ”România”trebuie să aibă Transilvania, de asemenea și Basarabia. Și cum ar fi dacă, din lipsa unei rochii, o asemenea concesie ar fi pierdută?”
Din  Hotel Ritz, a purces să cucerească Parisul și Comitetul Tratativelor Păcii. A încercat să îl convingă pe Foch să trimită arme României, pretextând lupta acesteia împotriva bolșevismului. L-a lingușit pe House, care o găsea ”una dintre cele mai fermecătoare personalități dintre toate femeile de viță regală pe care le-am întâlnit în Vest.” Ambasadorul britanic la Paris a luat cina cu ea: ”Cu adevărat este cea mai plăcută femeie și dacă nu ar fi atât de simplă ai crede că este foarte încrezută.” Ea l-a întrebat pe Balfour dacă ar trebui să vorbească cu Wilson despre cumpărăturile ei recente sau despre Liga Națiunilor. ”Începeți cu Liga Națiunilor”, a sfătuit-o el ”și încheiați cu cămașa roz. Dacă vorbiți cu Lloyd George, începeți cu cămașa roz!”
Lloyd George o găsea ”foarte frivolă, dar o femeie foarte inteligentă”. Pe Clemenceau îl amuza prezența ei. I-a vorbit însă deschis despre antipatia sa pentru Brătianu. Când a acuzat că România vrea partea leului din Banat, Maria i-a răspuns: ”de aceea am venit să îl văd pe vărul lui, Tigrul.” Clemenceau a replicat imediat: ”Un tigru nu a avut niciodată un pui de la o leoaică.”
Marele ei eșec a fost Wilson. L-a șocat la prima lor întâlnire vorbind despre dragoste. Grayson, un apropiat al lui Wilson, confirma: ”Nu am auzit niciodată o doamnă să vorbească despre astfel de lucruri. Cu adevărat nu am știut unde să ma uit, atât eram de stânjenit.” Un american stânjenit…Maria s-a autoinvitat apoi la prânz, ”împreună cu unul sau doi dintre domnii din anturajul meu”. A sosit cu o jumătate de oră mai târziu cu un anturaj de zece persoane. ”Cu fiecare moment de așteptare”, menționa un alt invitat, ”puteam vedea din modul cum se lăsa falca președintelui că o parte din România va fi secționată”. Regina a crezut că prânzul s-a desfășurat foarte bine; într-adevăr, considera că timpul pe care l-a petrecut la Paris a însemnat mult pentru ajutorarea poporului său. ”Am argumentat, am explicat, am rupt nenumărate lănci în apărarea lui. I-am dat țării mele o față.”
Dacă ar fi fost sfătuită  să petreacă mai mult timp în compania subordonaților marilor oameni, sejurul parisian ar fi fost mai eficient. Dar așa, Comisia pentru probleme românești a împărțit  Banatul sub privirile ei, între Iugoslavia România. Sârbii erau premiați astfel pentru că ei l-au dat pe Gavrilo Princip, teroristul fără de care imperiile ar fi rămas în picioare și azi, dar sârbii s-au ajutat și singuri, ocupând Banatul și umplându-l cu populație sârbă, aducând totodată argumente mai puternice decât Bucureștii. Dacă Otto Roth ar fi reușit să păstreze Republica Banathia, teritoriul ar fi revenit în integralitate, mai târziu, României. Dar, vorba lui Arghezi, Războiul de operetă nu s-a terminat perfect, cu tot sacrificiul poporului. Posibil ca Maria să nu fi știut prea bine unde se găsește Banatul și cu ce se mănâncă acea friptură.

 

Advertisements