“Vinovații”/fragment din romanul “Balena ucigașă”


descărcareNu trecuse mult de când fiica lui Miron Constantinescu îşi ucidea mama; tatăl ei devenea ministrul învăţământului, în 1968. Iakob își termina stagiatura la catedră, la sat şi imediat după definitivat îl angajau la Radio, într-un studio de provincie. S-au făcut demersuri la minister pentru a se aproba transferul în interes de serviciu, să nu-și piardă vechimea, dar legea nu permitea aşa ceva. Aşa că într-o zi se găsea, fără să solicite audienţă, chiar sub imensa burtă a ministrului. “Cum ai ajuns aici?”, îl întrebă acesta mânios. “M-am folosit şi eu de o anumită legitimaţie”. De fapt, portarul ministerului credea că legitimaţia de radioteleviziune era una de securist; i-a înşelat vigilenţa. “Bine, dar nu la mine, cu toate chestiile astea. Te duci în biroul de colea şi spui că te-am trimis eu”.
În biroul de colea era un funcţionar care i-a spus lui Iakob că nici ministrul nu poate trece peste lege. Şi apoi, cine ești matale? Avea în cartea de muncă inscripţia “încetat activitatea”; dascălul, chiar membru al Uniunii Scriitorilor şi solicitat în audiovizual ca reporter, nu era în interesul serviciului; ar fi trebuit să rămână la catedră, printre raţele, oile şi copilaşii din sat, dar a preferat noul, care i se deschidea în faţă şi care l-ar fascina şi acum: pereţii capitonaţi şi microfoanele studiourilor…
…Exact trei decenii se împlinesc, de când cu Zaharia Stancu. Vasăzică, filmul- eseu “O pasăre – două păsări”, pe care Iakob l-a turnat în orașul său de provincie imperială, urma să constituie piesă la dosar pentru transferul său în Televiziune. Șefii lui viitori, de la departamentul cultural deveneau scriitorul Dinu Săraru, care tocmai se mutase într-o vilă luxoasă, cu scară interioară, apoi un oarecare Nae Popescu din C.C. Ca să nu lipsească de la lucru, vezi-doamne, de la studioul lui de radio, toată echipa de filmare de la centru, condusă personal de un cunoscut operator, Savin Devderea, venise par-avion, cu Iakob, în oraşul de provincie. Treaba era acum gata, cu economii maxime, Iakob făcând şi pe regizorul şi pe directorul de producţie.
După filmări, din nou în capitală. Tânărul autor de film a dat fuga la Uniunea Scriitorilor pentru obligatoria recomandare. În conducere era un bonom, Szasz Janos. El a confecţionat un text cu multe epitete, menţionând că, prin calitatea de scriitor Iakob ar fi fost în măsură să ajute, în televiziune fiind, întreaga breaslă literară. Cu foaia respectivă a intrat în biroul lui Zaharia Stancu, leul cel încruntat. Se vedeau pentru prima oară. “Ce-i cu asta? Trebuie s-o semnez?” Ba bine că nu, gândea Iakob, c-oi fi venit aici de dragul tău. “Dacă aveţi bunăvoinţa, da”, răspunse. “Ştii că eşti bine? Dar de unde să ştiu, pentru că nu te cunosc, de unde să ştiu că vei fi de folos întregii noastre bresle, în care cel mai breslaş este Breslaşu? Ce e cu atâtea laude? Mai sobru. Să vii cu un text mai sobru şi mai vedem…” Iakob a făcut o scurtă şi ipocrită piruetă, zmulgându-i foaia şi revenind la bunul poet Szasz Janos: “Refaceţi, vă rog, textul, mâzgăliţi o caricatură, tăiaţi epitetele…Mă aşteaptă Săraru. Tocmai a dispus tăierea unor porţiuni esenţiale din filmul meu de debut, pe care l-a vizionat frugal, stând în picioare. L-am lăsat în palton, aşteptându-mă şi veghiind ca monteuza să mai reteze din ceea ce i s-a spus…În fond, e clar că tovarăşul Stancu n-are habar cine sunt.” “Ia mai dă-l în moaşă-sa, că dacă erai un regăţean, semna imediat…Hai să-ţi fac alt text, că nu e de glumă…”
Apoi Janos dictă dactilografei un text alb, prin care propulsa în TEVE un om fără calităţi. “Asta da, aşa mai vii de acasă”, surâse cinic Stancu. Şi semnă. Putea fi şi o condamnare la moarte. “Să se spele pe cap cu tine Nesăraru!”
La Telecentru prozatorul Săraru închise dosarul şi scrise ceva deasupra. “Acum, băiete, te poţi întoarce în orașul tău cu hârtia asta şi Oprean îţi dă liber. Ai locuinţă în Bucureşti? Ţi-am spus că trebuie să te descurci singur. Mai rămâne chestia cu bărbuţa. O tai jos. Suntem în revoluţie culturală, tovarăşul Ceauşescu nu admite bărboşi . Ce dracu ai avut? Poza de telegenie e fără barbă. Ţi-au crescut ţepii între timp?” “Dar am un neg…doctorul mi-a recomandat să-mi las…” “Atunci dispune doctorul. La Telecentru te întorci proaspăt ras”…
Şi, în plină minirevoluție culturală Iakob nu s-a mai întors la Bucureşti. Doar când și-a lut viza pentru călătoria în Statele Unite. Culmea e că i-au plăcut Bucureştii. Aşa și-a mutat pentru totdeauna capitala în orașul natal, căci de atunci, la scurt timp a urmat şi pierderea (deliberată) a manuscrisului său de către redactorul Elis Buşneag, la Editura Eminescu, eşecul de la Cartea Românească, unde Mircea Ciobanu considera manuscrisul său “prea puţin patriotic” şi restituirea de la altă editură a unui roman satiric ( cu adresă la activismul politic), fază înregistrată de însuşi fostul director, Mircea Sântimbreanu în memorialistica sa apărută cu un an înainte de moarte.
Evident, la Televiziune fiind, și-ar fi putut face relaţii, pile, vile, o carieră. A preferat supărarea văcarului pe sat şi o viaţă de anonimat într-o provincie care a fost cândva o strălucită regiune a unui imperiu civilizat şi redutabil. Toată ceauşia a traversat-o purtându-și barba, ca de doliu după tinereţea pierdută. Când “revoluţionarii” decembrişti şi-au lăsat bărbi de ayatolah valah, și-a dat-o el jos. Cu orice risc şi în semn de protest prostesc şi tardiv.

Îmi scrie scrisori uneori Iakob, scrisori dureroase: “Am fost de-al lor pe  atunci, puteam face REALMENTE mult pentru breasla mea. La un tânăr de nici treizeci de ani s-au răţoit conu’ Zaharia Stancu, Elis Buşneag, Nicolae şi Mircea Ciobanu, Ştefan Dezgustin Oinaş (pardon, Doinaş, din fluier doinaş), cu cronicile lui împotriva şaptezeciştilor ilustrul “coleg” trimiţând la gunoi tot ce a scris generaţia mea între anii 1967- 71. Manevra, ochestrată politic, urmărea desfiinţarea colecţiei disidente Luceafărul, ai cărei redactori i-au lăsat în ploaie pe cei ce mai băteau insistent la porţile unui debut. Noi eram de vârsta celor de la Beatles (bietul George Harrison era cu un an mai tânăr decât mine), sau Pink Floyd, dar, graţie stalinismului valah ne vedeam excluşi din Europa, în care ne chinuim să ajungem şi azi. De ce trebuie să împărtăşească şi copiii noştri, care acum sunt la vârsta pe care o aveam noi în 1971, acelaşi tragic destin, al scufundării în mocirla românească? Nu se poate spune că nu am încercat să parchez în spaţiul ultracentralizat al României, în capitală. Am așteptat promisiunea de la Centru: vi se vor face edituri şi reviste în provincie, ca să nu mai bateţi drumurile spre centru. Și s-au făcut, așa că n-am insistat. Ion Iliescu, secretarul exilat, inaugură, într-adevăr, Editura Facla şi revista Orizont săptămânal, în 1972. În fond şi spaţiul meu spiritual era acesta, unde mai trăiam amintirile altora despre o monarhie austro-ungară. Şi în vreme ce bucureştenii, neaoşi sau de adopţiune, stăteau cu mâinile pe oraş şi controlau istoria literară, provincialii se puteau consola cu o normă de doar una bucată carte la cel puţin doi ani, ca să nu scoatem mai multe cărţi şi să concurăm talentele oficializate, pretextul ivit fiind criza de hârtie. E drept, avem colegi care şi-au păstrat intacte canalele spre alte centre şi mai ales Bucureştii, reuşind să apară în librării (în vreme de criză redactorii bucureşteni se lăsau cumpăraţi cu ţigări iugoslave Vikent şi salam de Comtim; nişte foşti colegi, încă nu spui care, făceau asemenea coleţele cu bunătăți pe care le trimiteau în înfometata capitală dimpreună cu tot ce aveau prin sertare, să-şi construiască opera, chiar cu unele concesii impuse de epocă ), Purecatul pe text, oficiat de editurile comuniste stă la baza slabei calităţi a întregii noastre literaturi. Acum, când s-ar putea face o treabă sinceră şi bună, o recuperare in integrum a jertfelor noastre creative, intervine blocajul economic care va afecta pe termen nelimitat o cultură. Nu avem bani să plătim editurile, statul nu poate să ne ajute. Dacă ea există cu adevărat, aşa cum ni-l imaginăm noi. Nu, nu este aceasta o revoltă în spirit provincial; ca încheiere, nu aş putea decât să citez: …atunci cei vinovaţi sunt românii, majoritari la conducere…cum spune amicul nostru Marton Arpad. O politică proastă a distrus însăşi infrastructura unei ţări, ne-a distrus viaţa. Al tău, mereu același, Iakob.” (Fragment de roman)

Advertisements

Centenarul României Mari (IV)


 

STALIN, către Gheorghiu-Dej:  -“Dej, eu nu pretind că stăpânesc istoria României şi mai ales a Transilvaniei mai bine decât tine. Am înţeles ce doriţi. Cunoaşteţi că nu de mult a fost la mine Rakosi, susţinând că nu numai Ardealul de Nord, ci şi întreaga Transilvanie se cuvine de drept să fie redată Ungariei. I-am răspuns că dacă mai insistă asupra acestei chestiuni, îl voi alunga fără menajamente Dej, Transilvania va fi pe veci a României. Comuniştii unguri şi poporul ungar n-au fost în stare să facă ce au făcut comuniştii români şi poporul român. Voi aţi întors armele împotriva Germaniei, voi aveţi un 23 August! Ne-aţi ajutat să reducem cu şase luni războiul şi să salvăm peste două milioane de soldaţi ai Armatei Roşii (…) Mergeţi acasă şi spuneţi-le comuniştilor români, forţelor democratice ale României, că noi nu ne vom schimba poziţia faţă de Transilvania, că toate obstacolele ce vor apărea din partea Occidentului şi a acoliţilor lui Rakosi vor fi învinse şi dreptatea României va triumfa.”

***********************

Se fac diferite cercetări. În baza unei comparaţii statistice a 41 de populaţii vecine, autorii cercetării au concluzionat că, din punctul de vedere al ADN-ului mitocondrial, „Transilvania (aș zice, mai corect, Ardealul și Banatul, n.n.) este mai apropiată de populaţiile din Europa Centrală, decât de populaţia din celelalte provincii româneşti (moldo-valahice, n.n.), care este mai apropiată de populaţiile din Balcani“. Informația online nu precizează, din păcate, dacă e vorba doar de români sau și de celelalte minorități. De altfel, nici nu știm în ce măsură informațiile la acest capitol sunt exacte, mai bine-zis dacă POT FI exacte. Și în ce măsură ar fi vorba doar de aberații sau manipulări.
Lucian Boia: „Românii puteau invoca, fireşte, un drept etnic asupra Transilvaniei, dar nu şi vreun drept istoric. Puteau să-i acuze pe unguri că-i asupreau sau îi discriminau, dar nu-i puteau acuza că „răpiseră” vreodată Transilvania”.
Neagu Djuvara spune că în orasele din Transilvania românii erau minoritari fata de maghiari si germani. La fel ca în Banat, unde în Timișoara, de pildă, locuitorii cetății medievale nu erau români. „Statele româneşti sunt create pe la 1300 sau după 1300. Sunt ultimele state din Europa. În zona asta în care ne aflăm, deja în epocă şi de multe secole, Ungaria şi Polonia sunt mari puteri regionale, chiar vecinul ceva mai mic, Bulgaria, a cunoscut şi el momente de extindere, de glorie, cu secole bune, cu jumătate de mileniu înainte de crearea statelor româneşti. Serbia, de asemenea”
Când se vorbește despre români, trimiterile sunt înspre principate.
„Iorga a făcut o comunicare în 1927 la Academie. În cuvântarea pe care a făcut-o faţă de colegii săi are o frază, în care spune despre Basarab „Numele e cuman.” Asta se ştia, se ştia deja de câteva zeci de ani, de când se publicase faimosul Codex Cumanicus şi de acolo se cunoşteau diferite cuvinte. „Basaraba” înseamnă „tată stăpânitor”. Şi Iorga zice: „Numele e cuman”. Pe urmă în italice, deci subliniat: „Dar numai numele?”. Ceea ce înseamnă că acest om genial care avea intuiţie, şi-a dat seama că era de origine cumană, dar zece ani mai târziu, când publică cartea lui cea mare, de istoria românilor, nu mai spune lucrul ăsta. Înseamnă că chiar el, care ar fi putut să spună orişice şi lumea să-l creadă, a avut acelaşi blocaj psihologic pe care îl are românul că e musai ca primul nostru domn să fie valah de-al nostru. Nu era valah de-al nostru, na!”, spune Neagu Djuvara. „După socoteala pe care am făcut-o eu, un sfert din primii boieri pe care i-am avut în ţară au nume cumane. Ei au format o mică osatură de ostaşi, asta e clar. Rumânul nu mai făcea război de 1000 de ani. Asta nu trebuie să uităm!” primii noştri domni, adică Basarab şi Nicolae Alexandru, au fost mai întâi catolici. Deci e clar ca avem sange din sudul Italiei. Ca o alta confirmare vine marea asemanare a dialectelor din sud-estul Italiei cu romana sau viceversa – a romanei cu dialectele de acolo. Inseamna ca trebuie sa fi venit si populatie de acolo.” Simion Dascalul, unul din copistii letopisetului lui Grigore Ureche lansează disputata teorie conform caruia stramosii romanilor ar fi talhari eliberati din inchisorile Romei. Acesti raufacatori, aliati cu “Laslau craiul ungurescu” i-ar fi alungat pe tatarii care amenintau Transilvania. Invingatori in aceasta confruntare, “talharii” ar fi fost colonizati in Moldova si Maramures.
Muntenia intreaga este numita timp de sute de ani Cumania. „Cum va explicati ca noi ne nastem cu sute de ani in spatele celorlalti: cu 6-700 de ani dupa Bulgaria, cu 500 de ani dupa Rusia, cu sute de ani dupa Polonia, cu sute de ani dupa Croatia, cu 150 de ani dupa Serbia. De ce suntem ultimii?”
De la Djuvara trec la Lucian Boia. „Corespundea „intrarea în acţiune” din august 1916 unui „ideal naţional” împărtăşit de toţi românii? Ar fi prea mult de spus. Cei mai mulţi dintre români, ţărani (80% din populaţie) şi neştiutori de carte (60%), aveau cu totul alte preocupări şi alte griji, probabil că nici nu auziseră de „idealul naţional”. Acesta era prezent în sfera mult mai restrânsă a „opiniei publice”, formată din persoane cu un oarecare fond de cultură şi manifestând mai mult sau mai puţin interes pentru treburile publice.”
„Germanofilii” atrăgeau atenţia că e mult mai urgent pentru România să elibereze Basarabia, Transilvania mai putând să aştepte momentul, probabil nu prea îndepărtat, când dubla monarhie fie s-ar fi restructurat radical, devenind o asociere de popoare egale, fie s-ar fi spart în bucăţi, înfăptuindu-se astfel şi mult dorita unire a Transilvaniei.”
„.. .Transilvania nu se afla însă într-o asemenea situaţie. Nu aparţinuse niciodată României sau vreunuia dintre principatele care formaseră România la 1859. De la începuturile sale statale fusese înglobată în Ungaria şi, chiar dacă Ungaria dispăruse, continuase, prin elita sa conducătoare şi prin organizarea de stat, să se înfăţişeze ca parte a vechiului regat ungar.” (Lucian Boia)
„Până la urmă, doreau sau nu unirea cu România? Să zicem că da, dar nu mai mult decât îşi doreau rămânerea în interiorul unei monarhii habsburgice reformate. Unirea cu România aparţinea unei istorii virtuale, unui viitor posibil, dar încă nelămurit. În plan concret, mişcarea naţională a românilor din Transilvania nu a acţionat în sensul unirii cu România, ci strict, mai întâi, in vederea restaurării autonomiei Transilvaniei, apoi a obţinerii deplinei egalităţi de drepturi în interiorul Ungariei.”
În Transilvania NU a fost un referendum, iar Marea Adunare de la Alba Iulia este o adunare doar a reprezentanţilor românilor. „Deci s-au pronunţat cei 50 şi ceva la sută de români din Transilvania, nu au fost consultaţi maghiarii, germanii şi ceilalţi. După cum am spus, chiar dacă ar fi fost un referendum sigur rezultatul nu ar mai fi fost unanimitate cum a fost la Alba Iulia, dar ar fi fost un rezultat tot în favoarea românilor şi Transilvania ar fi fost în situaţia să se unească cu România în condiţiile astea. Până în 1914, obiectivele mişcării naţionale din Transilvania nu erau unirea cu România pentru că nici nu puteau să fie unirea cu România.”
Vaida Voevod, deja premier la Bucureşti: „„Unirea noastră cu România veche nu putea să urmărească în niciun caz scopul ca noi, cu cultura noastră vest-europeană, să devenim un morman de mizerie. Noi, politicienii din Ardeal, ne-am urmat şcolile într-o ţară cu 52 milioane de oameni, şi nu într-un stat balcanic. Nu toți politicienii înţeleg situaţia de la noi, administraţia noastră , sistemul nostru şcolar etc.””
Memoriile lui Marghiloman au fost arse în 1924 (eveniment fascist) pentru că autorul observa o clasă politică execrabilă. Reprezentanți ai acesteia considerau că, păstrând în plin război ţara în neutralitate, nu trebuie să facă nici un demers pentru a primi teritorii.
Brătianu dezinformase ascunzând faptul că Anglia oferea garanţii: teritorii vor fi acordate României chiar și numai în cazul păstrării neutralităţii. Premierul a promis, formal, o „neutralitate binevoitoare” Germaniei, ascunzându-şi intenţiile. Se pare că pe regină o angoasa mai mult. La moartea lui Carol I, unele glasuri radicale puneau chiar problema proclamării republicii!
Din Serbia se aud voci amenințătoare: „„Noul rege al vostru ori, merge cu noi, sau vom avea pentru dânsul un nou Sarajevo…”
Guvernul român a rupt atunci Tratatul dintre români şi austro-ungari. Amicul asasinatului Franz Ferdinand, Aurel Popovici, afirmă că bucovinenii nu cer anexiune cu România şi se opune intrării armatei române în Transilvania. Îngrijoraţi erau şi dâmboviţenii: „N-avem material cu ce duce războiul nici două luni. Falkenhein însă îi avertizează, din punct de vedere al Puterilor Centrale: „Dacă nu faceţi nimic, nu veţi primi nimic. Atunci Brătianu a luat tunuri de la Nămoloasa, din celebra linie fortificată, şi le-a dus pe unde l-au conseiat militarii.
Franz Joseph se cam îmbăta deobicei seara şi atunci i se cereau peceți diverse, pe care le onora, semnând aiurea…Probabil că așa, cu neglijența cu care țarul a semnat și ucazul de mobilizare generală, și bătrânul împărat austro-ungar o fi semnat ordine punitive exagerate pe care militariștii săi voiau să le aplice Serbiei, care fusese de acord cu unele condiții puse de imperiu, dar nu era de acord cu amestecul în trebile interne, implicate de un control sever exercitat de habsburgi în ograda sârbească. Și astfel, cu un pahar de alcohol în plus se puse în mișcare mașina de război.
Fruntaşul sârb Marinkovici se plânge de procedeele neamicale ale României către Serbia: el şi ai lui vor cu orice preț Banatul. „Vârşeţul e teritoriu sârbesc. Timişoara în 1848 a fost recunoscută, prin rescript imperial, ducat sârb…” O dezinformare grosolană, Banatul timișean aparținând Imperiului Habsburgic. Ruşii găseau pretenţiile României exagerate: „…asta e tiranie, nu e colaborare. Ei, românii, câştigă teritorii imense fiindcă noi ne-am omorât oamenii; aşa că ne vom lipsi de ei”. Czernin, ministrul Austriei răspunde tranșant pretențiilor române: „„Brătianu tot întreabă ce dăm pentru neutralitatea lui. Ca în 1913, ar fi încântat să aibă câştig fără a trage sabia. Dacă vom fi bătuţi, România tot se va arunca împotriva noastră. Cine poate face atâtea concesii , dacă e vorba doar de o neutralitate?” Brătianu opiniază, înainte de a intra în război: „Să dăm drepturi transilvănenilor români? Mi-e teamă că aceasta nu va produce nici un efect în România.” Brătianu vede o rectificare de frontier㠖 „luăm Caransebeşul şi Haţegul, urmând deznaţionalizarea restului Ardealului”.” .
La Bucureşti, curteanul reginei, Costinescu, anticipează poziția regatului vizavi de conaționalii imperiali: ”„Când vom face război, nu va fi nici de dragul ruşilor, dar, nici pentru aşa-zişii fraţi din Ardeal..”.” Prințul Ştirbey îi împărtășește opiniile: „ „Doar din cauza Transilvaniei şi a românilor de aici, n-o să ne oprim din drum şi să pierdem totul, nu înţelegem să sacrificăm Basarabia din cauza pretenţiilor transilvănene”.”
Czernin observă direcția în care se duce politica României: „„Brătianu nu-şi dă nici cea mai mică osteneală să discute cu noi…Cu Brătianu nu mai tratăm. Care neutralitate? Două torpiloare ruse sunt deja la Cladovo…””
Social-democratul ardelean T.Mihali a fost umilit în România. El răspunde: „„Ungurii nu sunt aşa. O promisiune este întotdeauna ţinută.””
Maşina de război a Puterilor Centrale decide: „ întrucât România nu se va mişca, nu se va pertracta nici o afacere cu ea”. Bethmann-Hollweg, premierul Austriei, are idei: „„Ne vom ocupa mai degrabă de Bulgaria şi vom face o Bulgarie Mare, din moment ce nu aţi dorit o Românie Mare…”” Serbarea în onoarea aniversării împăratului austro-ungar s-a ţinut totuşi la Bucureşti, Brătianu însă, laş, dispărând din capitală în acele zile, pentru a nu da explicații.
Același social-democrat ardelean, T.Mihali afirmă clar: „„Să stea românii la ei acasă şi să ne lase în pace; totul este minciună, furt, dispreţ de drepturile altuia…opinia publică este cum vrea Guvernul să fie…La ei, cocota parisiană a învins pe institutorul german. Dacă n-au un război care să spele tot, furturile de armament etc., general Iliescu va trebui să dea foc Ministerului de Război. Ardelenii nu au nimic de câştigat cu noi, românii ardeleni; niciodată un ministru ungur nu şi-ar călca cuvântul, cum fac cei din România”.” (“Un război care să spele tot”…De altfel si regele sustinuse că “Ne trebuie razboiul” care să purifice putregaiul intern. Și ce l-a mai purificat, de se vede până azi…
Brătianu promisese că niciodată, că el, ca şef al Guvernului, nu va declara război Germaniei. Falkenhein a scris că după război ar dori să-l cunoască personal pe acest domn, deoarece nu a văzut niciodată un om în stare să mintă ca premierul român…
„„Povestea vieții mele””, memoriile reginei Maria a apărut în Editura „Adeverul S.A.” şi a fost tradusă din limba engleză de Margarita Miller- Verghy. Maria se supărase pe țară.
“„Aţi fost mândri să IMPORTAŢI o prinţesă de neam mare. Este între noi o diferenţă: sunt anglo-saxonă, iar voi sunteţi LATINI . La voi nimic nu e sfânt, vă bateţi joc de toate. Nu mă pot prinde în luptă cu meşteşugita voastră FĂŢĂRNICIE. M-am hotărât să părăsesc ţara. Totul s-a sfârşit între noi…”…”
Bătrânul Carol I era bolnav, la începerea Primului Război Mondial; nutrea gânduri negre şi dorea să se autoexileze, din ţara care-l primise ca salvator, iar acum, conform „dorinţei poporului”, copios instigat de nomenclatură, ar fi trebuit să rupă documentele Alianţei cu Austria. Şi a fost silit să le rupă. Deja fruntaşul liberal Costinescu, despre care se spune că îi făcuse lui Nando un copilaş cu zvăpăiata Maria; acum o conseia blajin, patern, în toiul protestului ei, să-şi trădeze familia: „„Chiar dacă Prinţul (viitorul rege Ferdinand, n.n.), soţul Alteţei Voastre, găseşte de cuviinţă să urmeze pe Unchiul Său în exilul impus de el însuşi, făgăduieşte-ne că vei rămâne cu noi împreună cu Fiul Alteţei Voastre, Carol şi dacă se poate, cu toţi copiii, pentru a duce mai departe opera începută de bătrânul Rege. Nu e cu putinţă şi nici drept să ne părăseşti în ceasul de grea cumpănă, când ştim că din toată inima eşti alături de noi”.”(pg.492). Nu ne putem decât încrede, cu tristeţe, în memoriile reginei Maria a României; paginile scrise cu nerv şi atestând o personalitate mai puternică decât aceea a lui Ferdinand, aflăm şi alte lucruri foarte interesante. Iată, în Austria, pe împăratul Carol „l-a detronat revoluţia în urma războiului mondial, deoarece copiii lui Franz Ferdinand nu erau priviţi ca având drept la moştenirea tronului”. Austria, ţărişoara “moştenitoare” a fostului imperiu, devenise republică NUMAI din cauza absenţei unui descendent al lui Franz Joseph, “autentic”. Dacă se găsea vreunul, ar fi fost alta situaţia Austriei? Oricum, prin persoana reginei Maria, însăși ANTANTA acționa chiar din interiorul României. Va fi prezentă și la Paris, după marele măcel, dar nu cu prea mult succes, date fiind evoluțiile discutabile, politico-militare ale României.

Rușii


ANTONESCU ne spune c㠄„…trupele ruse nu se clinteau şi continuau a privi, cu o indiferenţă de fiară, la tragedia sfâşietoare care se juca la picioarele lor. Comandanţii ruşi promiteau, se agitau, dădeau ordine, nimeni însă nu mişca. Intervenţia ruşilor ar fi fost decisivă”. Armatele române au reuşit să se retragă în Moldova, înapoia frontului format de Siret, „…unde comandamentul superior rus dorea să ne vadă, chiar de la intrarea noastră în acţiune. Inamicul şi ruşii SE COALIZASERĂ CU TOŢII PENTRU A NE DISTRUGE”… „Ruşii s-au instalat în Moldova ca cuceritori”. „Toate operaţiunile lor militare se reduceau în a jefui, teroriza populaţia, stăruiau din răsputeri ca misiunile aliate, Regele, Armata, Guvernul şi refugiaţii să treacă în Rusia, la răsărit de Nistru, să luăm, în condiţiile arătate drumul exilului şi-al morţii. ROMÂNIA ERA DESTINATĂ A FI ÎMPĂRŢITĂ ÎNTRE AUSTRIA, BULGARIA ŞI RUSIA. Şi pentru că nu vroiam să mergem să murim în Rusia, au decis să ne facă să murim la noi în ţară. Comandamentul rus ne-a impus să le punem la dispoziţie toate rezervele noastre alimentare. Deşi echipament şi armament fusese trimis de aliaţi, totuşi nimic nu sosea în ţară fiindcă de la Arhanghelsk la Iaşi totul dispărea…Lumea întreagă prinde a avea încredere în armatele revoluţionare, când”…începe marea fugă a ruşilor de pe front, cu ordin chiar de la Kerenski, şeful guvernului provizoriu. Acum va începe un mic război româno-rus: „…Între duşmanul invadator şi aliatul trădător şi jefuitor nu era greu de ales. Soldaţii ruşi trec inamicului, pe parale şi băutură, armele şi aprovizionamentele, tot frontul se transformă într-o tarabă. Am fost nevoiţi să slăbim frontul şi să răspândim din forţele noastre prin Moldova; vânătoarea de ruşi a fost scurtă. Sperând în constituirea unui front ucrainean, am încercat să-i oprim cu forţa. Şi s-a încins atunci între noi şi ruşi, în spatele întregului front, o luptă inegală, scurtă dar sângeroasă, zadarnică”.”
CHURCHILIADA ȘI ROOSEVELTEEA. Obsesia scenariilor este bazată pe deconspirarea unor documente, care a demonstrat faptul că de unde nu e foc nu iese fum. Abia în jurul anilor șaptezeci s-au aflat mai multe despre adevăratul scenariu al scufundării LUSITANIEI.
Presedintele Wilson ajunsese la cârma SUA sprijinit de bancherii din “Trustul banilor”, care-și dorea intrarea Americii in razboi din interese proprii,. dar 83% dintre americani se împotriveau, așa că trebuia comis un scenariu. O capcană întinsă germanilor.( Istoricul LUCIAN BOIA a mai publicat la Humanitas o carte cu mare deschidere spre adevăr, TRAGEDIA GERMANIEI, 1914-1945. )
Colaborator al acțiunii secrete a fost, bineînțeles războinicul Winston Churchill, “der kriegerische Lehrer”. Co-autor, Roosevelt, pe atunci secretar al Marinei. Wilson și-a ambarcat și vreo 120 de americani, pe lângă cei 1000 de pasageri ai pachebotului britanic, tras la cheul New Yorkului, dar și munitii pentru Marea Britanie, încărcate de muncitori germani, anume angajați pentru a colabora cu spionajul german ca informatori…Germania a avertizat SUA să nu trimită vase în zona unde patrulau submarinele U-Boote, prin intermediul ziarelor newyorkeze, în care îndemnau pasagerii americani să nu se ambarce pe Lusitania..Și vasul, datorită mai ales explodării muniției s-a dus la fund în 20 de minute, cu toți pasagerii.
Acţiunea germană cu acest război submarin (ce e drept, interzis pe atunci) era însă determinată de blocada impusă de britanici porturilor hanseatice, oprind transportul de hrană din colonii. Nenumăraţi copii au murit în Germania de foame. Din 1776, SUA au evitat, la ordinul lui Washington, implicarea în disputele din Europa. Pretextul imixtiunii SUA în război a fost legat şi de un pretins plan secret german de a convinge Mexicul să-şi atace vecina, niciodată dovedit. Până la intervenţia Americii, spre sfârşitul marii conflagraţii, nu existau învingători reali.
În 1916 Hindenburg a declarat că în caz că România ar fi intrat în conflagrație de partea Puterilor Centrale, chiar fără să tragă un foc, situația ar fi fost echilibrată și, conform unor vechi tradiții europene, părțile ar fi căzut la pace.
Trei camioane de hărţi pentru Europa ! Când SUA declara război Germaniei, în 1917, preşedintele Wilson înţelege intervenţia ca pe o “Cruciadă”, America trebuind să impună bătrânului continent principiile democratice pe care acesta “nu a ştiut să le dezvolte”; o Europ㠓a naţionalităţilor” urma să răsară postbelic din cenuşa imperiilor. În volumul “Geopolitică şi geostrategie” (tradus la Bucureşti în 2001) istoricul francez Paul Claval consideră că Wilson nu prea cunoştea situaţia etnică în care se implica. O oaste de 150 de oameni lucrase de zor la hărţile pe care urmau să le folosească participanţii la Conferinţa Păcii. Se detaliază zonele cu probleme fierbinţi. Rezultă hărţi, care abia încap pe un vapor și traversează Atlanticul. Găsesc o definire a unei formule statale conformă cu principiile wilsoniene: “Noile state trebuie să fie viabile, ceea ce obligă ca elementele strategice ale reliefului să fie luate în considerare atunci când sunt trasate limitele lor. Nu vor putea supravieţui decât dacă teritoriile lor vor avea resurse suficiente, şi posibil, complementare”. După rectificarea wilsoniană, istoricul american Isaiah Bowman se întreabă: “Noua lume are şanse să se bucure de pace?”
Istoricul american Eric Hobsbawn: găsește argumente pentru neînceprea unei conflagrații mondiale: 1.) „Anglia, în declin, ar fi putut fi repede deposedată de colonii de către germani, Franţa era în inferioritate demografică şi economică. Chiar fără o conflagraţie, Germania mai putea aştepta o creştere naturală. După victoria discutabilă a aliaţilor, în 1918, trebuiau redistribuite uriaşele spaţii goale rămase în Europa, oferite mişcărilor naţionaliste, încurajate în măsura în care erau antibolşevice. Puii Tratatului de la Versailles, inclusiv conflictele dintre unguri şi români referitoare la Transilvania nu ar fi putut să existe înainte de 1914 . Finlanda, statele baltice, Basarabia ar fi fost redate Rusiei, dacă nu venea revoluţia . În Cehoslovacia şi Iugoslavia nu exista nici un precedent istoric pentru un stat, nou-createle state, cu excepţia Austriei şi Ungariei, nu erau mai puţin multinaţionale decât predecesoarele lor. Paradoxal: deposedate de teritoriile cu populaţie mixtă, cele două ţări, foste gestionare de imperiu ajung într-adevăr naţional şi unitar; Serbia s-a triplat, România s-a dublat, puzderie de minorităţi au fost anexate noilor state; şi s-a văzut ce probleme vor crea aceste minorităţi şi cum niciodată aceste probleme nu s-au rezolvat, căci nu s-a dorit.”
I.G.Duca afirmă : „„Carol I i-ar fi mulţumit lui Ion I. C. Brătianu pentru că l-ar fi împiedicat să facă o greşeală, dacă s-ar fi alăturat Puterilor Centrale.” Încăpăţânarea şi nepriceperea lui Brătianu au lezat interesele naţionale . Brătianu a venit la Paris cu aerele dictatoriale de la Iaşi”. După cum spune S. Watson, în timp ce “multe naţiuni europene se străduiau să fie reprezentate de toate regiunile, politica românească era încredinţată, la Paris, unui singur om”. Generalul Prezan, conform lui Gh.I.Brătianu, “stătea retras la moşia lui din judeţul Vaslui pentru o examinare mai completă a situaţiei militare”. Că Marghiloman “îşi juca ultima carte anunţând regelui că dăduse dispoziţii trupelor noastre să treacă graniţa Bucovinei, de acord cu austro-germanii”, căci, vorba lui I.I.C. Brătianu, “dacă armistiţiul se va fi încheiat fără întârziere, gestul nostru militar n-ar avea o importanţă”. În cea mai mare grabă, regele promite reforma agrară pentru că trebuia să se intervină militar pentru ştergerea păcii ruşinoase din 1918. Gh. I. Brătianu: “…textul ultimatumului pe care regele îl trimitea lui Mackensen, somându-l să capituleze în 24 ore, iar de nu, armata noastră îl va ataca a fost citit de I.I.C. Brătianu miniştrilor aliaţi, înainte ca să fie expediat… Take, împreună cu Trumbici şi Paşici, asigurase de renunţarea României la revendicarea integrală a Banatului, înscrisă în tratatul de alianţă din 1916 şi admisese ca partea occidentală a acestei provincii să fie alipită Serbiei. Departe de a constitui pentru România un act inamical faţă de Serbia, lămurea I.I.C. Brătianu pe principele Alexandru, soluţia în chestiunea Banatului…” Princepele îi dădea cu chestiunea că Belgradul nu putea rămâne la graniţă şi poporul sârb din Banat nu putea fi părăsit”. Gh.Brătianu satirizează pe Lloyd George: „“degetul lui fantezist se plimba pe hartă, el spunând: Nu înţeleg de ce sunt atâtea discuţii pe chestiunea Banatului.” În timp ce se oprise deasupra Cernăuţilor”. “Problema centrală o constituia Banatul, asupra căruia stăruia îndărătnicia primului delegat sârb…Bătrânul Paşici, necunoscând limbi străine, îşi rezuma totuşi îndestul de elocvent apriga sa revendicare, ciocănind insistent cu degetul asupra hărţii şi repetând cu încăpăţânare Ba-nat, Ba-nat…” Gh.I. Brătianu recunoaşte nedreptatea făcută Germaniei la Paris, unde delegatul Rantzau refuză să semneze Tratatul, care arunca toată vina războiului pe germani: pacea “taie toate posibilităţile expansiunilor economice unui popor de 80 milioane”. În legătură cu rezistenţa românilor şi sârbilor la controlul supra chestiei minorităţilor, Wilson răspunse tranşant: „„Dacă consimţiţi la acest imens spor de teritorii, trebuie să acceptaţi şi acest preţ”.” I.I.C. Brătianu se radicalizează: „„dacă se va schimba Wilson din fruntea statului său, vor mai fi valabile pretenţiile actuale, nu se vor ivi noi interese? Care să nu mai fie acelea ale trusturilor evreieşti din spatele preşedintelui SUA”.” Gh.Brătianu, cu umor : „barba primului nostru delegat stârnea obiecţii în cercurile anglo-saxone. Desigur însă nu îndeajuns pentru a îndreptăţi favoarea pe care o arătau Serbiei, deoarece peste delegaţia iugoslavă cobora majestoasă ca un fluviu barba impunătoare a venerabilului Paşici.”

„ Ardealu`”


001„Simţ o deosebită fericire că sunt în capitala Banatului. Acum vă pot spune că monarhia maghiară e înfrântă, patrulele cavaleriei noastre sunt la 15 Km de Budapesta! Cu această ştire vă zic, bine v-am găsit!” Această strigătură a emis-o însuși Ionel BRĂTIANU, cel căruia în cea mai mare parte îi datorăm ciuntirea celei mai prospere și civilizate regiuni românești, prin cedarea unei treimi către Iugoslavia. Fericirea liberală a fost strigată în vizita pe care a făcut-o la Timișoara/Temesvar, după ce oștile lui Economu au intrat în oraș, în capitala unei provincii istorice tăiată în două.

Domnul acesta a avut și față de ardeleni o poziție mai mult decât ciudată, probabil din cauză că, fiind nevoit să se retragă de la Tratativele de Pace de la Paris. Datorită poziției intransigente față de evrei, a trebuit să accepte, pentru scurt timp, interimatul ardeleanului Vaida Voevod.

Ziarul  ROMÂNUL din Arad  afirma în 1929:  a fost „o greșală maxima șefului liberalilor Ionel Brătianu VREM ARDEALUL, DAR FĂRĂ ARDELENI. A fost o greșală capitală de neiertat, fiindcă a venit de la acel Brătianu care a pornit războiul de întregire, era un Mesia care venea să ne mântuiască”.

Expresia a fost  găsită și la URMUZ, (Vol. „Transilvania subiectivă”) și luată foarte în serios și de gazetarul epocii naționalist, Valeriu Braniște.

În GLASUL  HUNEDOAREI d-l St. Ciocan afirmă că, de fapt, regățenii „au vrut doar teritoriile care au aparținut cândva Austro-Ungariei, nu și oamenii sau spiritul de aici”, că au urmărit egalizarea regiunilor și coborârea Transilvaniei la nivelul fostului regat. Ideile astea apar și în pledoaria contelui Apponyi la Paris. În scrisoarea lui Traian Vuia, în memoriul lui Iuliu Maniu.

În Primul Război Mondial România a intrat prost pregătită. Tranșeele pe care regele le-a vizionat în inspectarea efectivelor și amenajărilor militare, abia aveau treizeci de centimetri adâncime, majestatea-sa prefăcându-se că nu le vede. Linia fortificată Nămoloasa-Galați părea sortită mai degrabă apărării capitalei de năvălirea rusească, deci a cam rămas nefolosită în ambele războaie. Prime-minister-ul român se simțea, probabil, animat de poziții de forță, care nici la Paris n-au făcut impresie bună și a lăsat să-i scape porumbelul cu ardelenii din gură. Probabil și-a făcut și iluzia că România e o mare putere, curtată de ambele părți beligerante, care putere, nu-i așa, și-a păstrat o armată chiar după ce, la finele conflagrației toate țările urmăreau să scape de militari și militarism.

Au existat și momente în care ardelenii și bănățenii au avut senzația că armata română se comportă în teritoriile acaparate precum una de ocupație, iar multe avuții erau luate de la locul unde se produceau (ca și banii) și erau transferate spre Centru. Avem  Brătieni și azi, răspunzători de halul în care au reușit să ne aducă toate teritoriile în același nivel de sărăcie. Se spune în Europa că România ar exporta doar sărăcie.  Ce s-ar face însă capitala fără Ardeal și ardeleni, acolo se duc cele mai bune lucruri care se fac în teritoriu. Bănățenilor beglerbegul Băse, sinistru al transporturilor pe atunci, le-a refuzat autostrada spre Szeged, care, scurtând prin Cenad, ar fi fost cea mai rapidă trecere spre Occident, drumul fiind construit încă de Austro-Ungaria. A refuzat și refacerea Canalului Bega.

Dar să ne ocupăm puțin și despre ce a spus TAKE IONESCU despre Brătianu și chestiunea bănățeană.  “Nu-l interesa soarta zecilor de mii de români din Banat care au trecut la sârbi. Comisiunea ne atribuise la un moment dat linia de drum de fier Timișoara-Baziaș, întreagă. Atunci sârbii au început să atace, printr-un oarecare Vestnici furibund, că se încalcă drepturile poporului sârbesc. În Comisiune această soluțiune fusese obținută de reprezentanții englezi, dânșii tot timpul au ținut să avem această linie și prin urmare Biserica Albă și Vârșețul. Ministrul de externe al Franței a trimis lui Brătianu oficios să-i spună să facă un memorandum și-i garantează Vârșețul, ceea ce ne-ar fi scăpat zeci de mii de suflete românești. Brătianu a răspuns prin aceeași teorie a indivizibilității Banatului, la care i s-a răspuns prin frontiera actuală. Aici ne-a adus extraordinarul egoism al domnului Brătianu, încăpățânarea lui care a confundat interesele României cu ale lui. Un număr de 40-50.000 de români care ar fi rămas cetățenii noștri sunt cetățeni ai altui stat.”

Iată un fragment din mesajul lui IULIU MANIU către regele Carol al doilea:  “Care este bilanțul a 20 de ani al regimului din Ardeal și Banat? Se poate spune lămurit, un complet dezastru. Dictatura actuală a trimis în fruntea județelor din Ardeal și Banat colonei activi din Vechiul  Regat. Ardealul și Banatul au primit înfățișarea de ținuturi sub ocupație. Averile comunale sunt bunuri private. Această ocupație nu se poate face decât cu dreptul Războiului. Și nici cu aceasta. Oamenii străini trimiși astfel nu mai sunt primari, ci custozi, numiți în averi inamice. Recrutarea acestor primari se face în București la o bursă a cafenelelor. Luăm exemplul Ținutului Timiș. Din acest ținut Statul încasează pe an aproximativ 5-6 miliarde. Știți cât îi rămân pentru nevoile lui administrative, economice, sanitare etc.? 200 milioane, cheltuite pe salarii și materiale. Ministerul n-a făcut în acest ținut autostrade până acum. De mulți ani sunt făcute toate șoselele internaționale maghiare și iugoslave în autostrăzi. Noi n-avem niciuna. Banatul e lăsat sorții lui…”

Nu vă așteptați ca vlădicile bănățene actuale să facă ceva ca lumea. N-ar face nimic nici dacă ar avea banii pe care îi trimit la București.   Dacă  la vremea respectivă (1918) se păstra Republica Banathia, dacă s-ar fi luat în calcul nu atât aparteneţa la Antanta a Serbiei, cât tendinţele expansioniste ale vecinilor, chiar în  perioada naţionalismelor de tot felul, bănăţenii  ar fi beneficiat de întregul lor teritoriu şi de necesara autonomie și Banatul trecea în întregime la România.  Cotropirea sârbă şi-a instalat şi administraţia în Timişoara, punând astfel capăt celei republicane. Năvălirea neaşteptată a trupelor sârbeşti a pus capăt unui vis de scurtă durată.  Sârbii s-au retras din jumătatea Banatului sub presiunea armatelor franceze. Au revenit cu pretenții după al Doilea Război Mondial, cu trecerea frontierei, înarmați .  ”Au vorbit despre necesitatea de a încorpora Iugoslaviei anumite zone din regiunea Timişoara, cu oraşul Timişoara, care avea o populaţie preponderent germană, judeţul respectiv având, în opinia lui, (Tito, n.n.) o populaţie exclusiv sârbească (!)”…Tito mai dorea şi o schimbare a frontierei româno-iugoslave, astfel ca Iugoslavia să înglobeze Reşiţa, “importantă pentru fabricile de oţel şi fier”. L-a pus la punct…Stalin!

Credeți că se vor reduce la atâta pretențiile vecinilor? Încet-încet vin ceva afaceriști și bișnițari, vin și țigări și droguri pe ascuns, ca să ne ajute să intrăm în Schengen. Având însă în vedere constantul, tradiționalul dispreț de la Centru pentru Banat, mă gândesc că poate dacă rămânea în 1919 în întregime la Iugoslavia era ceva mai bine gospodărit.

——————————————————————————-

CITIȚI ȘI BLOGUL DOMNULUI MIRCEA RUSNAC, “ISTORIA BANATULUI”, DIN CARE ÎMI PERMIT SĂ CITEZ:

“Cele 114 zile ale existenţei Republicii Bănăţene au zburat ca vântul şi ca gândul. Statele învecinate s-au năpustit, precum o haită de lupi hămesiţi asupra unei prăzi bogate, sfâşiind-o. Fiecare s-a ales cu câte o bucată, mai mare sau mai mică. Două treimi au revenit României, o treime Serbiei şi o sutime Ungariei. În condiţiile în care, la recensământul din 1910, românii reprezentau 37,42% din populaţia Banatului, germanii 24,50%, sârbii 17,97% şi maghiarii 15,31%, existând şi numeroase alte naţionalităţi mai mici numeric. Noile graniţe spintecau regiunea, care până atunci formase o unitate economică închegată timp de secole, dezmembrau familii, distrugeau existenţa prosperă a locuitorilor. Bucăţile încorporate diferitelor state, fără a li se cere părerea şi fără a fi existat o pronunţare explicită a locuitorilor în acest sens, erau considerate de guvernele centrale respective drept părţi constitutive în mod absolut firesc şi normal ale statelor naţionale România, Serbia şi Ungaria.

Dar care era totuşi părerea populaţiei bănăţene în acele momente cruciale ale istoriei noastre? În condiţiile în care nicio naţionalitate nu deţinea majoritatea numerică absolută în regiune, este greşit să menţionăm că Banatul s-a “unit” cu o ţară sau alta. Niciodată un referendum nu ar fi aprobat o asemenea măsură, dată fiind diversitatea etnică, de aceea el nici nu s-a organizat. Este drept că grupuri minoritare de români, sârbi sau unguri bănăţeni tindeau către statele respective, dar opinia lor nu putea angaja întreaga populaţie a regiunii.

După ce tumultul anilor 1919-1920 s-a încheiat, s-au putut vedea mai bine consecinţele. Fruntaşii românilor bănăţeni, departe de a jubila, emiteau opinii triste şi decepţionate. Vom reda în continuare părerile exprimate, complet independent unul de celălalt, de Ioan Slavici, Victor Babeş, Traian Vuia şi Sever Bocu. Toţi erau somităţi în domeniile lor de activitate. Toţi erau dezamăgiţi de noua situaţie a Banatului. De ce oare? Erau agenţi plătiţi ai duşmanilor României? Sau exprimau adevărul? În continuare vom reproduce pasaje ale protestelor lor şi vom lăsa cititorii să judece. Orice comentariu este de prisos.

În 1921, Ioan Slavici scria astfel în lucrarea Închisorile mele: “Stau pe gânduri şi mă uit împrejurul meu şi nu îndrăznesc să mă bucur de norocul cel mare, ba câteodată jale adâncă mă cuprinde în faţa temerii ca nu cumva mâine ori poimâine la Chişinău, la Cernăuţi, la Braşov, la Cluj, la Oradea Mare, la Arad, la Timişoara, ba până chiar şi la Sibiu să fie cum e azi la Bucureşti.”

În acelaşi an, Victor Babeş i se adresa în acest mod lui Sever Bocu: “Doresc din tot sufletul Unirea tuturor românilor şi dezaprob orice tendinţă separatistă, dar nu pricep această Unire ca să fim excluşi din drepturile şi de la folosinţa bogăţiilor noastre, invadaţi şi reduşi la rolul unei colonii cucerite de către politicienii egoişti din toate partidele ale Vechiului Regat şi ale Ardealului.”

Câteva fragmente din scrisoarea lui Traian Vuia adresată în 1922 lui George Dobrin: “Toată Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zâmbet şi au zis că suntem naivi că n-au avut nevoie decât de a deschide uşa casei în care noi am intrat de voie. (…) Când în 1917 şi 1918 prin forţa împrejurărilor şi neîmpins de nicio ambiţiune personală am fost silit să mă ocup de prepararea Unirei noastre, a trebuit să văd vârful urechilor lor (ale politicienilor din Vechiul Regat, n.n.). Ei nu admiteau nici măcar termenul «unire». Baza anexărei după dânşii trebuia să fie sacrificiul adus de Vechiul Regat prin participarea lui în războiul european. Raţionamentul lor ducea drept la acea ce dreptul internaţional numeşte «droit de conquète». (…) C-un cuvânt, «Unirea» a fost o bătaie de cuvinte, ea n-a fost decât o anexare deghizată, un hap amar învăluit în zahăr. (…) Până în timpurile mai recente am avut credinţa că nu ne vor fanariotiza, acum mă tem că nu vom putea scăpa de acest virus bizantin, pentru că fanarioţii dispun de mijloace, cari lipseau ungurilor. (…) Dacă guvernul din Bucureşti nu comite greşeli prea mari, nu se duce să danseze pe ghiaţă, ca măgarul, şi dacă o nouă comoţiune europeană nu zguduie din temelii România Nouă, de acum 20-30 de ani ne vom trezi balcanizaţi. După ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi. De altcum, dacă amestecăm fructe sănătoase cu fructe stricate, este evident că nu cele stricate se vor însănătoşi prin contactul lor cu cele sănătoase, ci şi cele bune vor putrezi.”

Țărănistul Sever Bocu a protestat practic continuu împotriva centralismului şi a soartei nefericite rezervate de acesta Banatului. Redăm aici doar un fragment din discursul ţinut de el în 1923 în Parlamentul de la Bucureşti, în care se declara împotriva ratificării unirii Banatului cu România: “L-au despicat, după o înţelepciune solomonică, Banatul în două şi azi se caută rătăcite, stinghere, aceste părţi amândouă, căci pe locul amputaţiei se scurge sângele şi puterea lor deopotrivă. Cât va dura suferinţa, răbdarea, 5-10-15 ani, nu ştim, dar ceea ce ştim e că o reacţiune e pe drum, masele dezamăgite, decepţionate de greutăţi de trai, urmare fatală a nebuniei dezmembrării, care înlătură condiţii indispensabile, organice de viaţă, detestă până şi ideea de stat naţional, ce poate da loc la aşa ecrescenţe. (…) Vă implor în numele Banatului, nu ratificaţi acest tratat!”

Marele exod


 

1. Evreul Bruno Walter (Schlesinger) a închis ochii în casa lui de pe Bedford Drive din Beverly Hills, un bulevard cât se poate de specific acestei zone mirifice, cu vile somptuoase, înecate în verdeață, străjuite de șirul neîntrerupt al palmierilor înalți. Marele a fost, la sfârșitul secolului XIX director al Operei din Temesvar/Timișoara.
Site-ul instituției menționează faptul că sub conducerea lui Bruno Walter sunt prezentate: “Trubadurul” de Verdi, “Cavalleria rusticana” de Mascagni, “Paiaţe” de Leoncavallo, “Boema” de Puccini şi altele, în total 15 opere, ceea ce reprezintă o performanţă (care nu s-a mai repetat mult timp după Primul Război Mondial). A fost bine, confortabil în acest oraș imperial, locuit majoritar de germani, evrei, maghiari.
Antisemiți au fost francezii, canadienii și britanicii, chiar înaintea germanilor. În spațiul spiritual german evreii și-au găsit un loc favorabil creației artistice. Marele exod începea abia în deceniul IV. Clubul de elită se reunea în Statele Unite, California devenind locul de întâlnire pentru Gustav Mahler, Arnold Schoenberg, Darius Milhaud, Thomas Mann…Bruno Walter devenea dirijor la Los Angeles Philharmonic Orchestra. S-au legat prietenii din care au rezultat creații esențiale pentru civilizația modernă, îmbogățind spiritual America, răsplătind-o pentru ospitalitate. Thomas Mann scrie aici DOCTOR FAUSTUS în care se regăsesc, ca personaje sau modalități novatoare de creație Schoenberg și Bruno Walter. După război dirijorul se întoarce în Europa, dar revine, spre sfârșitul vieții în acest cel mai minunat loc din lume.
Interzise de naziști, marile simfonii ale lui Gustav Mahler, interpretate doar în Statele Unite au fost recuperate abia în zilele noastre, corijându-se o imensă greșeală a umanității. Alături de eseul lui Bruno Walter despre Bruckner și Mahler (cei mai importanți simfoniști ai erei moderne), rămân în memoria colectivă interpretări celebre sub bagheta unor Claudio Abado , Bernard Haitink, Barenboim, Ivan Fischer, Christian Thielemann, Nikolaus Harnoncourt, Mariss Jansons, Sir Simon Rattle. Tânărul sudamerican Gustavo Dudamel posedă deja o impresionantă discografie Mahler, de altfel este azi directorul Filarmonicii din Los Angeles. Acest geniu al baghetei, cu nu mai puțin redutabila lui orchestră californiană a dirijat recent simfonia I. (Găsesc pe net niște “note critice” ale unui comentator dâmbovițean, Mitică Puiu (Grid) Modorcea, antisemit căruia nu-i sună bine marșul funebru din această lucrare, acel “Bruder Jakob”, genial transpus în gamă minoră. Ceea ce e nejustificat esteticește este minimalizare naționalist-antisemită. Același publicist n-ar spune despre primele rapsodii enesciene că sunt niște biete compuneri, colaje, kitsch-uri folclorice. Antisemitismul trăiește o nouă viață în Europa, mai în surdină, mai cu seamă în țările cu vechi tradiții în acest domeniu, cum sunt principatele moldo-valahe.)
2. De memorat: “Poporul român este mai liniştit dacă şi conducătorii săi sunt români. Mulţi şi-au schimbat numele”. (Edmund Solomon). “Antisemitismul legionarilor nu era de inspiraţie nouă, rasistă sau nazistă; era o continuare a antisemitismului românesc anterior primului război mondial (propagat, printre alţii de N.Iorga şi A.C.Cuza)”, spune Istoria României de C.Scorpan.
Lucian Boia subliniază faptul că “Europa nu se construiește pe naționalism și autohtonism, ci pe depășirea acestor stări de fapt. Naționalismul a însângerat Europa timp de două secole. Nu există naționalism bun și rău, există naționalism. LE NATIONALISM C`EST LA QUERRE spunea Mitterand. Dacă naționalismul își asumă niște conflicte, autohtonismul, variantă privilegiată a naționalismului în spațiul românesc duce într-o direcție nu mai puțin îngrijorătoare, cufundându-ne într-o lume proprie, ieșită din istorie. Nici confruntarea, nici izolaționismul nu sunt acceptabile. Istoria ne trage înapoi, nu cea reală, ci aceea pe care ne-o imaginăm. Istoria cu români altfel decât ceilalți și supuși persecuției celorlalți, paradoxală combinație de superioritate iluzorie, cu un obsedant complex de inferioritate.”
3. Acest complex îl întâlnim și în evenimentele de după Primul Război Mondial la Timișoara. Germanii, maghiarii și evreii au fost de acord cu o autonomie a Banatului, în ultimă instanţă, cu o republică bănăţeană, instaurată de facto în 1918 de către evreul Otto Roth, social-democrat. Cei ce s-au opus au fost naționaliștii peneriști Cosma și Braniște (lugojean prin adopțiune), pledând pentru trecerea la regatul României. Fără nici un plebiscit, fără consultarea populației, inițiativa acestor personalități de nație română a dus în final la fracturarea Banatului între Iugoslavia și România.
La Tratativele de Pace de la Paris DIN 1919, după cum spune Gheorghe Brătianu, în legătură cu rezistenţa lui I.C.Brătianu la controlul supra problemei minorităţilor (în speță a celei evreiești), președintele SUA, Wilson, răspunse tranşant: „Dacă consimțiți la acest imens spor de teritorii, trebuie să acceptaţi şi acest preţ”. Brătianu răspunde tranșant: „dacă se va schimba Wilson din fruntea statului său, vor mai fi valabile pretenţiile actuale, nu se vor ivi noi interese? Care să nu mai fie acelea ale trusturilor evreieşti din spatele preşedintelui SUA”. Vechea obsesie antisemită nu-l părăsește pe acest singur reprezentant al României la Tratativele de Pace.
Premierul român susținea faptul că: “nu putem ceda în privinţa evreilor, minorităţilor”. Aşa că, va fi înlocuit cu Vaida Voevod, care trece temporar la masonerie și îndeplinește toate condițiile puse de Aliați. Banatul de Vest e cedat ținându-se cont de faptul ca Serbia a fost aliatul fidel al Antantei pe toată perioada războiului. Încă din 1917, Brătianu a greșit când nu a acordat în bloc cetățenie evreilor iar Conferința de pace avea ca principiu egalitatea în drepturi a tuturor naționalităților conlocuitoare. Considerând chestiunea granițelor cu Banatul și chestiunea minorităților drept amestec în treburile interne ale României, Brătianu se autoexclude de la conturarea României Mari, gata să piardă noile teritorii care-i fuseseră promise. Vaida semneaza tratatele cu Austria si Bulgaria, guvernul Averescu semnează tratatul cu Ungaria.
4. Președintele Republicii Sfaturilor din Ungaria, evreul Kun Bela a adresat un mesaj guvernelor român, cehoslovac şi iugoslav: „In numele guvernului revoluţionar maghiar al sfaturilor am onoare să vă comunic că recunoaştem fără nici o rezervă pretenţiile teritoriale naţionale ridicate de dvs. Aţi motivat aceste pretenţii teritoriale naţionale pentru ca să se pună capăt oprimării milenare exercitate asupra conaţionalilor dvs. de către clasele stăpânitoare maghiare…” Cu toate acestea, fără ordin de la Paris, ocupă și Budapesta, punându-l pe fugă pe Kun și deschizând implicit cale guvernului de la Szeged și amiralului antisemit Horthy Miklos. Generalul american Bandholtz mărturisea că nutreşte “sentimente de ostilitate faţă de aliaţii noştri români şi sentimente prietenoase pentru inamicii unguri”, (Kun Bela, n.n.).
5. La Conferinţa de la Casablanca din ianuarie 1943, Churchill l-a convins pe F.D.Roosevelt să facă declaraţia comună privind capitularea necondiţionată. În 1944 la Quebec, Churchill şi F.D.Roosevelt au aprobat Planul Morgenthau de distrugere a întregii industrii germane şi transformarea Germaniei într-o ţară agrară. Toate utilajele şi echipamentele industiale urmau sa fie date ruşilor. Goebbels a folosit cele două hotărâri pentru propagandă, în sensul că o capitulare ar însemna nesupravieţuire. Anihilarea ostatecilor a fost pretul pentru propria lor anihilare. Aşa se explică de ce în primăvara lui 1944, când se prefigura clar înfrângerea Germaniei, au fost trimişi în lagarele de exterminare evreii, de exemplu cei din Ungaria şi Transilvania de Nord, aflată sub unguri. Eisenhower a estimat că războiul s-a prelungit cu doi ani din cauza condiţiei impuse de capitulare necondiţionată…”
6. Observator acid și avizat, istoricul francez Daniel Chirot completează tabloul de bord al perioadei interbelice: “Politica României în Primul Război Mondial nu prezintă interes pentru acest studiu…Nu s-a întreprins nimic… În principate exista o tradiţie antisemită, RĂSCOALA DIN 1907 fiind o mișcare împotriva arendașilor evrei.”
7. Timișoara a fost conceput ca un oraș industrial, cu mult spirit mercantil. Mai puțină cultură și artă! Teatrul și Opera funcționează în aceeași clădire și tot aici sunt Teatrul Maghiar și Teatrul German. Filarmonicii i s-a oferit sala cinematografului Capitol, unde rulau filme în timpul săptămânii și în week end se țineau concerte. Primăria municipală are, după București, cel mai mare buget, dar tot nu e destul pentru a construi săli polivalente, de concert sau de teatru. Așadar, după plecarea evreilor spre locuri mai primitoare, sinagogile au fost soluția salvatoare. Unele lăcașuri mai mici au devenit depozite, dar două sinagogi au devenit săli de spectacol. S-au găsit bani pentru construirea multor biserici ortodoxe minuscule, în stilul neogrecesc aprobat de la centru. Totuși, în bisericile și catedralele ortodoxe, catolice și reformate nu se țin spectacole de teatru, lansări de cărți și concerte laice. Nimeni nu-și imaginează un festival Beethoven în incinta catedralei din centrul orașului, cu sute de scaune instalate în acest scop și podium dirijoral. Spectacolele laice au pătruns, așadar, în spațiul sacru dar unde nu se mai oficiază cultul evreiesc.
În 1919 Banatul a fost sub ocupația armatei sârbești. Cum locurile de parcare pentru cai nu erau numeroase, cavaleria sârbă și-a introdus caii în biserici, cam în toate, nefăcând diferențe de cult. Odată cu fascizarea României sinagogi din Banat și Ardeal au slujit drept școli pentru copiii evrei. Din presa locală:
“Pentru a putea gazdui manifestari culturale si artistice cu caracter laic, Sinagoga a fost desacralizată de Rabinul șef al României, Excelenta Sa Menahem Hacohen din Jerusalim.” Mărturisesc că despre această DESACRALIZARE nu se știe mai nimic. Știm de denivelare, denazificare, detoxifiere. Așadar, noțiunea de desacralizare este absolut abstractă, dacă nu și imposibilă. Oricum, e un lucru trist depopularea acestei părți de țară de naționalitățile care au contribuit la multiculturalitatea ei.
“In realizarea obiectivului propus prin statut si celelalte acte constitutive, de catre Societatea Filarmonica, ca si in indeplinirea obligatiilor contractului de comodat in care este parte, S.F.T. a primit o finantare din partea organizatiei non-guvernamentale cu sediul in Statele Unite, “World Monuments’ Fund”, prin programul acesteia intitulat “Jewish Heritage Programme”. “Suma alocata, 40.000 USD, a fost destinata efectuarii studiului de fezabilitate necesar lucrarilor de restaurare a Sinagogii.”
“In cursul anilor 2004-2005 au fost finalizate lucrarile unui amplu studiu de fezabilitate, realizat de Societatea Filarmonica din Timisoara cu colaborarea firmei de arhitectura (…) din Timisoara (…) precum si a unor specialisti in domeniile vizate: structura de rezistenta a constructiei, pictura etc. Pe langa aceasta lucrare, Sinagoga din Cetatea Timisoarei a facut obiectul unui vast demers de stopare a degradarii. In anul 2005, Societatea Filarmonica din Timisoara a decis sa deschida portile Sinagogii din Cetate – inchisa de peste 20 de ani – publicului larg. La data de 24 septembrie 2005, in prezenta unui public extrem de numeros Sinagoga a fost deschisa printr-un concert de muzica de camera.” Evenimente muzicale cu un conținut adecvat spațiului spiritual al lăcașelor de cult nu sunt o noutate pe continent, mai ales că multe săli de concert au fost distruse de război.
“La 19 noiembrie 2005, Societatea Filarmonica din Timisoara a organizat, tot in Sinagoga din Cetate, lansarea volumului “De la Timisoara la Viena” de Ioan Holender, in prezenta autorului, presedinte de onoare al S.F.T.” Lansările de carte aveau loc deobicei în librăriile centrale, unde se și vindeau. Cum în librărie nu se mai lansează cărți, comerțul se face în spațiul “desacralizat.””… a fost prezentat un moment teatral trilingv pe un fond muzical de Bartok Bela si a fost decernat premiul de excelenta in cultura pe anul 2005 domnului Ioan Holender.”(Concitadinul meu evreu, domnul Holender, persecutat pentru că s-a alăturat studenților care au protestat la Timișoara în timpul revoluției din Ungaria anului 1956, emigrat și devenit director al Filarmonicii din Viena, ocupând fotoliul lui Mahler, Lorin Maazel, Karajan, umblă cu bicicleta prin orașul natal și organizează la București Festivalul Enescu. La această manifestare Holender s-a opus oferirii a sute de bilete de protocol. În regat unii comentatori l-au făcut “marele om de cultură român”, probabil din ignoranță. Nu este Holender român. Alți comentatori dâmbovițeni au criticat modul în care a organizat el festivalul, aici ieșind la lumină tradiționala invidie, antioccidentalismul și antisemitismul. Fenomen care este în plină desfășurare, dacă nu la vedere, măcar online. Anul trecut ediția SFGate a prestigiosului SAN FRANCISCO CHRONICLE observa, în doar câteva rânduri, că România și Ungaria au trimis în Parlamentul european câțiva extremiști și antisemiți. Cunoscut și în Statele Unite, marele peremist…)
“In colaborare cu un grup de constructori si reparatori de orgi, S.F.T. va initia un demers de restaurare a orgii istorice din Sinagoga, orga construita in atelierele Wegenstein din Timisoara la mijlocul secolului al XIX-lea.” Evreul Wegenstein fabrica orgi în Temesvar/Timișoara. Înmulțirea populației ortodoxe și plecarea minoritarilor au făcut inutil acest demers artistic. Orașul s-a ales cu o fabrică de acordeoane. În prezent nu mai există nici aceasta.
“Din 2006 pana in prezent, in organizarea Societatii Filarmonice din Timisoara, la Sinagoga din Cetate s-au mai desfasurat peste o suta de evenimente artistice, culturale, in general, dar mai ales muzicale pentru ca acest spatiu fascinant, miraculos, are o acustica desavarsita, este de fapt, cea mai buna acustica, spun specialistii din oras, si a fost gazda unor evenimente cu adevarat remarcabile. Au fost vernisaje de expozitii de arta plastica, au fost conferinte, lansari de carte, au fost spectacole de teatru si nadajduim sa avem puterea, in continuare, sa il mentinem deschis pentru publicul larg“.
“Sinagoga din Cetate este un lacas de cult evreiesc din municipiul Timisoara, a fost construita intre anii 1863-1865 in stil maur, a fost inclusa pe Lista monumentelor istorice. Proiectul a fost realizat de arhitectul vienez Ignatz Schuhmann. Edificiul e in stil eclectic si are o capacitate de circa 3.000 de persoane. A fost inaugurata la data de 19 septembrie 1865, fiind reinaugurata noua ani mai tarziu chiar de catre imparatul FRANZ JOSEPH I al Imperiului Austro-Ungar. Ea a deservit pentru aproape 100 de ani comunitatea evreiasca de rit neolog. In perioada interbelica existau la Timisoara aproape 13.000 de evrei, in prezent locuind in oras mai putin de 700.” (Desigur, nu sunt trecute la socoteală persoanele provenind din familii mixte, în care o mamă sau o bunică descind din familii evreiești.)
“Sinagoga a decazut la finele perioadei comuniste, fiind inchisa pe masura ce majoritatea evreilor ramasi in oras dupa cel de-al doilea razboi mondial au emigrat. Comunitatea evreilor din Timisoara a cedat Sinagoga din cartierul Cetate pe o perioada de 50 ani catre Societatea Filarmonica.”
Probleme repertoriale. Se pune problema excluderii lui Wagner din programul interpretat în sinagogă. Compozitorul ar fi fost antisemit, dar avea membri de familie evrei. Se știe că Hitler era nelipsit de la Festivalurile din Bayreuth, unde se derulau operele preferate. Compozitorul nu avea cum să fie considerat hitlerist. Mai degrabă de această coloratură se pare că a fost o altă spectatoare la Bayreuth, sora lui Nietzsche. Apoi de ce n-ar fi excluse și lucrările postwagnerienilor ca Bruckner, Mahler sau Richard Strauss, căsătorit cu o evreică dar care a fost chiar președintele compozitorilor naziști din cel de al treilea Reich…
Din nou presa: “Evreii nu-l iubesc pe Wagner. În anul 2001, în Israel a avut loc chiar un boicot împotriva interpretării unui pasaj din “Tristan şi Isolda”. Cele mai multe proteste au venit din partea supravieţuitorilor Holocaustului. Boicotul a ajuns şi la Timişoara, unde Societatea Filarmonică s-a angajat prin contract să nu interpreteze operele lui în Sinagogă. Ideea interzicerii compozitorului a venit în urma scandalului din 2001 de la Tel Aviv. Acel punct nu mai este de interes. Mai ales că acum încercăm să pornim un demers către Federaţia Comunităţilor Evreieşti prin care să întocmim un act adiţional care să elimine acea prevedere”, a declarat cineva din Filarmonică. Se spune că acest punct din contract nu este deloc important. Mai mult, el precizează că această clauză există doar pentru că se dorea evitarea unui conflict cu cei din Israel pe acestă temă: “Noi am trecut acolo chestia asta pentru a ne asigura că nu comentează cineva din Israel”. “Dacă se va cânta Wagner în Sinagogă nu va exista nici o problemă şi noi nu ne vom sesiza. Ne vom sesiza însă dacă va fi cântat prost.”
Preşedintele interimar al Comunităţii Evreieşti din Timişoara, s-a abţinut însă de la comentarea clauzei care-l interzice pe Wagner: “Noi nu avem competenţa necesară. Nu noi suntem proprietarii clădirii, ci Federaţia Comunităţilor Evreieşti. Și este puţin probabil ca primul compozitor interpretat de Filarmonică să fie Wagner. Asta în ciuda tonului glumeţ şi împăciuitor al celor ce spun că embargoul asupra operelor sale se va ridica, chiar şi în Sinagogă. Oricum, pentru aceasta, va fi nevoie ca nici un evreu din Israel care-l consideră nazist pe Wagner să nu afle.” (Adică să se intre în ilegalitate?)
” Compozitorul Richard Wagner a fost întotdeauna asociat cu diverse curente politice ale vremii. A fost catalogat simultan ca fiind anarhist, socialist sau protofascist, naţionalist şi antisemit. De fapt, numele lui a fost asociat, într-un fel sau altul, cu toate curentele politice germane ale secolului XIX. Naziştii au folosit muzica lui Wagner în scop propagandistic. Însuşi Hitler, prieten cu nora sa, Winifred l-a declarat compozitorul său favorit. Nu numai de la asocierea postumă cu Fuhrerul i s-a tras însă lui Wagner eticheta de antisemit, ci şi de la eseurile pe care le-a publicat.”
” Wagner i-a acuzat pe evrei, în special muzica lor, ca fiind un element străin periculos în Germania. Chiar a invocat, ca soluţie, expulzarea sau abandonarea culturii evreieşti. Câţiva ani mai târziu însă, într-o conversaţie cu soţia lui, Cosima, a menţionat că “dacă ar fi să scriu despre evrei din nou, aş spune că nu există nimic împotriva lor, decât că au venit la noi, germanii, prea curând; nu eram îndeajuns de stabili pentru a absorbi acest element”. În ciuda etichetei de antisemit, Wagner a avut câţiva prieteni buni evrei practicanţi. Pe unul dintre ei, Hermann Levi, l-a ales chiar să dirijeze ultima sa operă, Parsifal, la premieră. Wagner a vrut iniţial ca Levi să fie botezat înainte, datorită conţinutul religios al operei, dar a renunţat la idee.”
“Când n-ai nimic de ce să te agăţi, fiind lipsit de o sală potrivită de concerte, sigur că accepţi şi un asemenea compromis, chiar dacă este vorba de un compozitor de talia lui Wagner”, a declarat Ioan Fernbach, directorul Filarmonicii Banatului. Asta e marea și trista realitate, de fapt. Nici Concertgebouw, Gewandhaus, Wienerphilharmoniker nu au fost la bază lăcașe de cult, unde ar putea funcționa mai degrabă un muzeu al culturii evreiești din zonă.
Nici o problemă. Wagner ridică probleme dificile de interpretare, așa că orchestra timișoreană se poate mulțumi cu Mozart sau Beethoven. Și oricum nu se interpretează la Filarmonică decât niște fragmente orchestrale. Cât despre operele lui Wagner la Timișoara…Prin anii optzeci cu chiu cu vai s-a pus la Operă un LOHENGRIN. După două spectacole s-a abandonat această operă din lipsă de public.
Nu numai Filarmonica a primit o sinagogă ci și Teatrul Naţional Timişoara. “Încă o sală de spectacole în oraş. Pe lângă sala din sediul instituţiei, TNT are şi Sala 2 (fosta sală de sport din spatele Hotelului Continental, care, mai demult, a fost manej imperial). Acum, după mai multe discuţii, reprezentanţii comunităţii evreilor din Timişoara au fost de acord ca instituţia teatrală să îşi prezinte unele dintre spectacole în Sinagoga din cartierul Fabric. Teatrul are drept de folosinţă pe 35 de ani, Sinagoga devenind Sala 3 a TNT. Teatrului Naţional îi revine obligaţia de a renova Sinagoga şi, apoi, de a se îngriji de starea acesteia.” N-am aflat dacă și acest lăcaș de cult a fost DESACRALIZAT.

Potopul ante-biblic din epopeea mesopotamă „GHILGAMEȘ”


 

“Când se iviră cei dintâi licăriri ale zorilor,
iată că din adâncurile cerului s-a ivit o pâclă neagră,
dinlăuntrul căreia Adad nu înceta să bubuie.
Dintâi se avântară zeii Sullat şi Haniş,
crainicii divini se avântară peste munţi şi câmpii;
Irragal smulse bârnele stăvilarelor cereşti,
şi pomi Ninurta, la a cărui poruncă se sparse cu zgomot
şi se rostogoli
zidul de apă al oceanului.
Anunnakii învârteau torţe deasupra capului
şi cu flăcările lor dădeau foc ţării!
înspăimântătoarea amorţeală a lui Adad cuprinse cu
încetul cerurile
şi preschimbă-n beznă tot ce era lumină.
Temeliile ţării se sfărmară ca un vas.”
“Şase zile şi şapte nopţi
a bătut vântul, potopul vijelios a culcat totul la
pământ.”

 

„Țiganiada politică” liberală acum 100 de ani


Adaptarea ardelenilor la realitățile din regatul României a decurs destul de dramatic, în contextul lui 1919, conform MEMORIILOR lui Vaida Voevod, prim- ministru în acel an, când l-a înlocuit pe Brătianu la Tratativele de Pace de la Paris.

„Armata română, întregită cu contingente ardelene…ţinea ocupată Budapesta. Se manifestau primele conflicte între feciorii unităţilor de dincoace de munţi şi cei de dincolo. Ardelenii nu erau încă obişnuiţi să fie trataţi per: “tu”, “mă”, mamă-ti, p… etc. Şi pe deasupra cu palme şi pumni în faţă…Protestul era calificat drept rebeliune…Mobilizarea se făcuse pentru românii de confesiune gr. orientală sau gr. catolică, neputând chema sub arme ungurii şi nemţii, de altă limbă şi alte legi…La Budapesta a fost întronat, ca potrivit de a împiedica democratizarea instituţională a Ungariei, G. Diamandy, cel mai lipsit de scrupule din corpul apaticului rest diplomatic liberal. S-a făcut la Budapesta tot ce trebuia evitat şi nimica din ceea ce trebuia să se facă…tărăboi mare pe tema trădării Banatului prin Take Ionescu, a vânzării de ţară către nemţi de Marghiloman…În mijlocul acestei atmosfere de ţiganiadă politică, creată de cei mai distinşi fii ai României, a trebuit să duc negocierile cu marii aliaţi la Paris…Brătianu, ajungând şef al guvernului, chestiunea Banatului a fost lichidată  cu Iugoslavia… Vezi referatele lui Tocineanu, maiorul-ofiţer de legătură în Banat, care ştiuse să procure textele telegramelor lui Fontenai, însărcinatul Franţei la Belgrad, referitoare la Republica Bănăţeană…Brătianu făcuse diversiunea răsunătoare pe tema Banatului spre a-l compromite pe Take Ionescu…Fireşte că şi Brătianu îşi dădea seama că majoritatea cotropitoare din Torontal nu era românească…el a dispus fără nici o emoţie să se voteze legea baterii ţăruşilor de frontieră bănăţeană între sârbi şi noi- CU TOATĂ OPOZIŢIA NOASTRĂ BĂNĂŢEANO- ARDELEANĂ (s.n.) căci …opinia publică era tot pe atâta de ignorantă în a-şi da seama ce este acela Banatul, pe cât de puţin aveau idee Clemenceau sau Lloyd George că Banatul este viabil doar în integralitatea sa, zona montană fiind complementară cu câmpia, suprafaţa geografică aşezată de-a stânga Mureşului, care se extinde la apus până la Tisa şi spre miază-zi până la Dunăre…de Martone va fi fost singurul francez perfect documentat în privinţa Banatului. El trebuie să fi avut impresia că toţi românii eram cuprinşi de ţicneală,  de un complex în privinţa regiunii Banatului…”

Autorul memoriilor pare mai mult un adversar de partid vizavi de liberalii bucureşteni. Altminteri, îmbrăţişează cu aceeaşi pasiune naţionalistă ideea cum că generalul francez din Timişoara dă apă la moară recent-proclamatei Republici Bănăţene şi implicit comunităţilor maghiară şi germană de aici. Mult mai binecunoscute în Franţa, pe atunci, decât românii. (Generalul francez acreditat la Lugoj e înjurat de istoricii români pentru că era afemeiat şi iubea  unguroaicele din urbe… După mine, acest Vaida Voevod ştia despre Banat cam tot atâta cât Clemenceau şi Lloyd George. Atitudinea sa este una de adaptare liber-consimţită  la noua realitate. Pentru a face plăcere Aliaților s-a făcut, temporar, membru al Masoneriei. După un periplu cu ochii deschiși prin Occidentul pentru care avea o oarecare vocaţie, urmă înglodarea în mocirlele intrigilor politicianiste dâmboviţene care-i vor alimenta vocația naționalistă. Acesta este dezavantajul în care se afla în contextul de atunci un ardelean în postură de „român curat”. Doar familiile mixte  reprezintau  multicultularitatea  cu o viziune complexă asupra viitorului.