Românii din jurul frontierelor noastre

 

Dovada faptului că populaţia românească a fost dintotdeauna numeroasă este însăşi răspândirea ei în grupuri mai mult sau mai puţin compacte în jurul actualului teritoriu al ţării. Faţă de aceste populaţii româneşti trebuie dusă, din ţară, o politică mai activă, poate nu chiar la modul în care o face Ungaria cu maghiarii rămaşi în afara frontierelor, dar oricum mai mult decât o face astăzi România. Desigur, dat fiind rolul ţării noastre în cadrul structurilor euro-atlantice, aspiraţia la integrarea în Spaţiul Schengen, tratarea problemei trebuie realizată diferenţiat, în funcţie de factorii politic-sociali din ţările respective. România trebuie să dorească doar ce-şi doresc românii din ţările înconjurătoare, în principal demonstrarea, în timp şi spaţiu, a existenţei unei mari populaţii latine, separată nu din vina ei de restul lumii latine. În orice condiţii trebuie păstrate limba şi tradiţiile, care atestă rădăcinile comune ale românilor. Trebuie acţionat în direcţia activării permanente a conştiinţei de sine a romanităţii, iar în acest caz MAE îşi va folosi datoria de a negocia cu politicienii ţărilor vecine pentru o recunoaştere a statului minoritar şi împotriva asimilărilor forţate, făcând-o conform principiilor deja consolidate pe plan european. Nu ar fi în avantajul românităţii amestecul în treburile interne ale altor state, acordarea dublei cetăţenii şi astfel transformarea României într-un culoar de liberă trecere spre Occident. Circulaţia forţei de muncă este reglementată în fiecare stat, ca o problemă internă. Din considerente politicianiste, unii au considerat necesar, de pildă, în relaţia cu Republica Moldova, ca România să se considere un fel de ţară-mamă, acordând, în scop electoral, posibilitatea tranzitării ţării spre UE, blocându-şi astfel singură intrarea în Schengen. România ar putea, în schimb, crea facilităţi pentru potenţialii investitori români din alte ţări. Ar trebui să acorde mai multă atenţie Zonei Timocului, din Serbia şi Bulgaria. Românii de aici, consideraţi „vlahi”, nu se bucură de drepturile pe care le au basarabenii, bucovinenii, cei din Maramureşul Istoric sau bănăţenii din Vest. Cu toate că e de domeniul evidenţei faptul că e vorba de cea mai veche populaţie românească, Sudul Dunării fiind primul colonizat de romani, sârbii şi bulgarii le ignoră latinitatea. După Primul Război Mondial, o delegaţie din Timoc s-a deplasat la Conferinţa de Pace de la Paris, solicitând inclusiv preşedinteui Wilson, aderarea la România Mare. Proiectul ar fi reuşit dacă guvernul dâmboviţean s-ar fi implicat. În prezent, cu excepţia fundaţiei ASTRA, care a realizat congrese ale românilor de pretutindeni şi a sprijinit acţiunea privată de construire a unei biserici, statul român nu a negociat cu vecinii de la egal la egal drepturile acestei minorităţi. Totuşi timocenii şi-au păstrat un folclor interesant şi preţios, reuşesc să rămână români ortodocşi într-o lume slav-ortodoxă. Au nevoie de un învăţământ de stat, românesc, de şcoli şi biserici. Nivelul lor de trai este mai bun decât cel al multor regiuni din România, dar ei aspiră spre împliniri spirituale, lucru pe care, se pare, îl înţelegem mai greu. În fine, cea mai eficientă întâlnire a tuturor românilor din zonă se poate realiza prin permanentizarea festivalurilor folclorice, care pot releva eficient unitatea de cultură şi obiceiurile comune. Alături de muzică şi dans, expoziţii de obiecte artizanale şi costume. ACESTE ACŢIUNI TREBUIE SĂ AIBĂ LOC ÎN ROMÂNIA. Istoricii vor trebui să rescrie ceea ce deseori au fost contrafăcut – istoria comună a românilor. Va trebui să trimitem, în zonele mai puţin favorizate, manuale de învăţarea limbii, volume de beletristică în româneşte. Este necesară înfiinţarea unui Minister cu probleme ale românilor de pretutindeni, instituţie care să dea greutate unei activităţi de care depinde însăşi fiinţarea românilor din ţările vecine şi diaspora în cadrul latinităţii.

Advertisements