Gașca infernală

Revoluția de la Timișoara a lăsat victime nevinovate și în domeniul culturii. Nu poate fi lăsat în afara Dosarului Revoluției acest aspect. Menționez că procuratura din acea vreme (1990) nu a luat în serios plângerile celor persecutați pe nedrept de oamenii președintelui Iliescu, fost secretar cu propaganda la Timiș și bun cunoscător al evenimentelor criminale care au avut loc sub pretextul înlăturării persoanelor „compromise” ,  de către cei ce, în plin gol de putere și-au făcut mendrele autoîntitulându-se revoluționari și „tineri scriitori și ziariști”. (Tinerii „frumoși”, nu-i așa?).

Seria elementelor care au profitat de evenimente, oportuniștii care și-au creat cariere frumoase, care au avut de partea lor puterea unui stat profund corupt și care, sperăm, vor apărea în curând în fața Justiției, este deschisă de CLAUDIU IORDACHE, despre care Corneliu Vadim Tudor spune: „Încurajat în eforturile sale poetice, Iordache a tipărit chiar o carte de versuri propagandistice, în care spunea printre altele că comunismul trebuie însămînţat şi în sîngele copiilor nenăscuţi. Şi a venit Revoluţia, fraţilor! Fostul boxer a strigat ca o fiară „Eliberaţi ringul, urmează ultima repriză”, a tot făcut pe nebunul pe-acolo, ba pe la poarta consulatului iugoslav (care intenţiona să-l treacă peste graniţă în caz de nereuşită, împreună cu GEORGE ȘERBAN și VASILE POPOVICI, ba pe la anumite case conspirative unde se vedea cu alţi agenţi. La minut a devenit cel mai anticomunist cetăţean al acestei ţări. Ba chiar a uitat că unchiul lui a fost primul primar comunist al Urzicenilor, a uitat chiar şi că un alt unchi era colonel de Securitate, a uitat în final şi cît de mult l-au ajutat oamenii ăştia, devenind cel dintîi care a strigat pînă la ruperea coardelor vocale: „Jos Comunismul! Moarte securiştilor!“. Astfel, printr-o teroare greu de imaginat, a izbutit să se facă ascultat şi să devină primul preşedinte al celei mai mari ruşini naţionale: Societatea Timişoara. Răfuielile pe care le-a declanşat atunci în cultura judeţului Timiş sînt greu de imaginat. Toţi cei care îl mai ţinuseră pe la uşi (…) au fost daţi la o parte cu brutalitate, concediaţi, umiliţi! El şi ceilalţi doi-trei huligani notorii ai oraşului au dat afară conducerile publicaţiilor, teatrelor, celorlalte instituţii de cultură, instalîndu-şi ciracii lor. Imediat, Editura Facla i-a publicat un nou volum de versuri, răscroit probabil din cel vechi, în care comunismul a devenit anticomunism – la operaţiunea de „coafare“ a contribuit noul director al editurii, acel VASILE POPOVICI (consulul de mai târziu, n.n.) instalat de gaşca de la Timişoara. (…) În acea teroare thermidoriană, Cl. Iordache a urlat să-i fie instalată nevastă-sa, Antoaneta C. Iordache, ca redactor-şef al revistei „Orizont“. N-a prea reuşit, (ba chiar că a și reușit, n.n.), aşa că a dus-o la Ministerul Culturii. O dată cu nevastă-sa s-a mutat şi el în Capitală – primise ordin de infiltrare în organele puterii centrale. Iordache (pe care nu ştim ce puteri oculte i l-au impus domnului Iliescu ca… prim-vicepreşedinte!), indivizi de teapa ta n-or să însemne nimic în România, niciodată, pentru că voi sînteţi fără ruşine şi fără ştiinţă de carte, nişte flămînzi care i-aţi dat cu brutalitate la o parte pe adevăraţii oameni de valoare ai ţării şi trageţi cu ghearele şi dinţii de nişte fotolii de stăpîni, cînd în realitate voi v-aţi născut slugi; tu zici că eşti omul zilei şi că vei cădea în picioare din orice variantă politică, te recuperează agentura-mamă, Societatea Timişoara etc. Ei, bine, nu-i chiar aşa, uite că oamenii te-au ghicit foarte iute.” (C.V.Tudor, România Mare, 1991.)

Cu „Orizontul”, altă nostimadă: sediul era bun, revista necesară dar… cu „purificări”. De ele s-a ocupat VASILE POPOVICI, ce-şi făcuse mână de gazetar prin UASCR şi era finul poetului Anghel Dumbrăveanu, redactor-şef al revistei „Orizont”. Ca dovadă a ruperii de trecut, el şi-a debarcat naşul de cununie din fruntea publicaţiei scriitorilor bănăţeni.
„A doua bătălie care s-a dat a fost pentru sediul fostului organ de presă al PCR, i-a povestit Vasile Popovici istoricului Milin. Am înfiinţat ziarul „Timişoara”, care funcţiona în condiţii foarte proaste, într-o încăpere improvizată, în sala de consiliu a Asociaţiei Scriitorilor. Era mare competiţie cu „Luptătorul bănăţean”, cu „Renaşterea bănăţeană” -, de fapt cu fostul „Drapelul roşu”. Ideea că acolo nu se schimbase ceva i-a făcut pe doi dintre noi, pe Monoran şi pe mine, să spunem în faţa mulţimii… era foarte uşor să strângi o mulţime atunci, puteai să faci în orice moment o coloană de 200-300 de oameni care să te urmeze, era acolo lume care aştepta te miri pe unde, inclusiv în zona magazinului „Bega” mare. Am putut să strângem o mulţime de câteva sute de oameni, ne-am îndreptat Monoran şi cu mine, spre „Renaşterea”, am debarcat acolo, i-am adunat (cu ce drept, nu-mi pot da seama nici acuma!) pe redactorii care erau la „Drapelul”, în sala de consiliu, şi i-am pus să-şi scrie demisia. Ocupaţia s-a făcut în numele revoluţiei … şi retorica revoluţiei franceze mergea nemaipomenit. Cert este că oamenii aceia erau paralizaţi. Şi că noi nu aveam un sens al dreptăţii în numele căreia acţionam.”

Că bine zici, Popo-vici!

Advertisements