Speranța e o obligație asumată

 

Ce ne-am mai „bucurat”  de bucuria unor fosti colegi, care si-au croit o carieră oportunistă prin tumultul beției lumii postrevolutionare.
Acum în ambianta nenorocitei vietii literare, a trecut, aproape neobservat, mai bine de un sfert de secol de la evenimentul care ar fi trebuit să ne elibereze de comunism si de infamul aparat al securitătii.
Și pe zi ce trece devine tot mai vizibil faptul că, în fond, consecintele degradării societătii românesti au pornit de la aceleasi mănusi, întoarse pe dos.
Că democratia consolidată nu si-a găsit nici la noi mediul propice.
Democratia este bună acolo unde nivelul cultural este ridicat; în tările înapoiate ea este unul din cele mai inoperante sisteme de guvernare. Sunt sigur că dacă as personaliza destinele zdrobite sub șenilele oportunismului care tocmai se năștea, după revolutia din Timisoara, din vechile structuri în 1989, s-ar spune că „deh, sunt cazuri izolate”. Dacă aș nominaliza zona în care au avut loc fărădelegile s-ar spune că „ este probabil, dar nu se poate generaliza”. Dar eșafodajul existentei noastre actuale este bazat pe conspiratia eminențelor cenusii care, de teama unei schimbări radicale care le-ar fi afectat scaunele și banii veniti, ca sursă sigură, de la stat, au folosit din plin golul de putere.

Cei care au avut de suferit și mai au sansa să trăiască, trebuie să deschidă ochii generațiilor mai tinere. Și au început să apară deconspirări. Scriitorii își redactează memoriile.o
Colegul Teodor Bulza, un bun prozator, îmi scria recent: „…Iar băietii de la Timișara, pe fondul acestor mișcări telurice, au conceput un desant din balconul Operei în jilțurile de la fosta judeteană de partid, punând efectiv mâna pe putere și ghearele pe sufletele inamicilor, ale celor socotiți incomozi, într-o răfuială năucitoare, de proportiile celei ale stăpânirii sovietice și a acolitilor ei imediat după căderea Berlinului din ’45…”.

Prietenul meu din tinerețe, Nicolae Breban, afirma: „O echipă de necreatori în primul rând, de comentatori doar, dar de comentatori de prost aluat (sunt pe posturi importante, n.n.)… Noi exportăm mizerabilismul care apoi se întoarce și ne uimeste cum de ne văd occidentalii atât de nenorocitți. Pentru că noi, prin literatura unor tineri și prin unele filme, mizerabilismul ăsta îl cultivăm, pentru că băieții ăstia sunt foarte abili, pentru că ei produc ceea ce cred ei că se cere în afară. Într-adevăr, afară unii cer imaginea României mizerabile, joase. Parcă ne-am convins și pe noi că suntem o tară de nimica. Suntem ultimele otrepe ale Europei… Eu am să mor curând. Nu știu ce se va întâmpla cu dumneavoastră, care sunteți mai tineri, sau cu copiii voștri, când vor revedea filmul a ceea ce s-a întâmplat în ultimii 20 de ani. (…)
Noi ar trebui să respectăm comunitatea în care ne-am născut, să respectăm cutumele, obieciurile  în loc să ne repezim ca niște haimanale, ca niste șobolani la grămada aceea de miliarde și, sub patronajul instituțiilor Statului, care se pare că și astăzi încă functionează în inerția veche, n-au respect pentru ce e de valoare.”

Acesta este background-ul care încă ne străjuiește.
După niste ani grei, dezamăgirile pot funcționa și în sens pozitiv.   Cu alte cuvinte, trebuie să rezistăm INTENSIV înaintării în vârstă printr-o viață activă și să ne bucurăm de fiecare zi care ne mai este dată.

Advertisements