Doamna de pe “Titanic”

Romanul meu unde e menționată întâlnirea. (Coperta cărții aparține autorului)
Romanul meu unde e menționată întâlnirea.
(Coperta cărții aparține autorului)

Navigam pe Canalul Bega cu hidrobuzul ULIU. Stăteam pe punte savuram priveliștea, când căpitanul coborî din cabina timonierului și mă invită la bar, la o cafea. “Este la bord o doamnă care a urcat la ecluză, la Uivar, rugându-mă să o duc la Timișoara. Este o persoană deosebită și veți avea o surpriză de zile mari”, îmi zise căpitanul, pe care-l cunoșteam. O doamnă de vârsta a treia stătea, cu o valiză în salonul prova. Am făcut cunoștință, ea copilărise în localitatea Pustiniș, aproape de portul Otelec, unde e și frontiera cu Serbia. “Nu știu în ce măsură v-ar interesa povestea mea. Tatăl meu ne-a anunțat într-o zi, aveam doar câțiva ani, că urmează să facem o călătorie cu vaporul. Oh, nu cu unul dintre acelea care circulau pe Canal…Aveam să ne ambarcăm pe TITANIC.”

Mi se părea că n-am auzit bine. Cu voia celor prezenți am scos un reportofon Uher și l-am pornit pe viteza patru, ca să imprim cât mai mult…”De tata nu-mi amintesc prea multe, el a pierit în acel naufragiu. Ideea plecării fusese a mamei, ea voise cu orice preț să emigrăm, având rude în California, la San Diego. Tatăl meu, după câte am aflat, se opusese. Adică abia am emigrat în Banat, abia e o formă de a spune, strămoșii mei veniseră aici prin 1760 din munții Pădurea Neagră. Au părăsit sărăcia pentru a se stabili la Pustiniș, unde au dus-o destul de bine…Cred că aveam bilet de clasa a doua, deci pe o punte mai înaltă decât alții. Mama mi-a povestit că, după ciocnire, avusese loc o revoltă la bord, cei de jos voind să cucerească punțile superioare, ofițerii vasului au tras în aer. Exista credința absurdă că apa nu va ajunge sus de tot. În barca noastră voia să urce un bărbat. Una dintre femei l-a împins înapoi, în ocean. Celelalte s-au revoltat și l-au pescuit pe nenorocit, dar s-au opus cu strășnicie ca bărcile să se întoarcă și după alții, care înotau în apa rece…Mama a fost marcată tot restul vieții de acel eveniment. Am ajuns, prin Canada, la San Diego. Am venit în vizită acum, în locurile natale. Azi mă reîntorc în State. Soțul meu,  în tinerețe a lucrat la consulatul  din Toronto, acum nu mai este. Fiul nostru e  medic, cu familia lui, în California…”

Amănuntele biografice ale doamnei Helga nu mai constituiau ceva relevant pentru mine. Descoperisem, din întâmplare, ceea ce puțini știau, faptul că pe actualul teritoriu al României trăise o supraviețuitoare. Materialul înregistrat a fost publicat în presa literară  și în volumul meu de proză URAGANUL DE FIER, Editura Facla, 1996, pg. 123-126.
P.S. Nu se putea ca, la comemorarea Titanicului să nu-și găsească treabă și băieții isteți din presa bucureșteană. Așa că au descoperit o “supraviețuitoare” și pentru că nu putea fi chiar din Fundulea, au plasat-o undeva în Banat. Deci în “România”, pe când Banatul era încă în Austro-Ungaria. Probabil că sunt aceiași gazetari care susțin că turnul Eiffel e construit cu oțel din Reșița-România, tot într-o perioadă în care această oțelărie aparținea de imperiu. Nu contest faptul că ar fi găsit acea persoană din alte surse, cărți sau ziare. Oricum, am fost primul care am semnalat existența unei supraviețuitoare din Pustiniș.  Poate că gazetarii au citit  ceea ce am postat pe blog exact în perioada comemorării vasului. Sper că nu vor merge așa departe încât să inventeze un Titanic construit pe șantierul din Constanța…De ce nu? N-am avut noi propriul Titanic? Condus timp de zece ani de căpitanul Traian Băsescu spre ciocnirea cu icebergul.

Advertisements