Vrăjmășia româno-rusă

 

Indiferent câtă documentare ar exista în scrierile politice ale omului de presă Eminescu, indiferent de naţionalismul său care se exprimă uneori tranşant şi categoric, nelăsând şanse unei viziuni diplomatice tolerante, documentele eminesciene, uneori mai incisive decât poemele sale, merită atenţie şi trebuie studiate, deseori ele deschizând unghiuri diferite de tonul prudent şi adesea coafat şi înfrumuseţat din cărţile de istorie şi manualele şcolare. Iată o variantă a ceea ce se cunoaşte ca fiind războiul de independenţă din 1877.
„Între români şi slavi există vrăjmăşie firească. Turcii nu au pus în discuţiune limba şi naţionalitatea românească. Sârbii din Banatul Timişoarei au terorizat pe românii din Banat şi ţările ungurene. Românii din Bucovina s-au luptat cu rusnacii. Până în ziua de azi românii din Serbia şi Rusia nu au dreptul la şcoală şi biserică românească.” În opera lui publicistică Eminescu ne surprinde cu o observaţie care parcă a scăpat istoriografiei moderne din ţară. În 1877, spune el, românii nu aveau motive serioase să se războiască cu turcii, foloase directe din asta nu puteau obţine. Din contra, aveau tot interesul ca domnia otomană din Sudul Dunării să mai dureze. Nu la fel gândeau şi ruşii, în dorinţa de expansiune spre Vest. „Într-o zi se răspândeşte ştirea că oştirile ruseşti au călcat pe pământ românesc. Un fior răspândind în toată ţara. Era o surprindere, o negaţiune a statului românesc. Fără de ştirea şi învoirea românilor, ruşii au călcat, în dispreţ, pământ românesc. Cetele de cazaci erau aproape de capitala ţării şi nu se ştia dacă românii le vor întâmpina cu arma în mână. Era însă în ţară un mic grup de oameni care ştiau ce se petrece…Ruşii au trecut Prutul, era salutul de dimineaţă. Guvernul român încheie o Convenţie cât se poate de înjositoare, după ce a dizolvat senatul. Dacă cei patruzeci de mii români armaţi ar fi stat la Focşani (linia fortificată, niciodată folosită, din păcate, n.n.), Rusia n-ar fi cutezat să ia armata română peste picior. Statul ar fi putut negocia cu ruşii. Conveţia era un act de capitulaţiune. Şi dintr-odată, românii voiau să se bată. Să spele ruşinea pe care-o simţeau. Dar nu aveau voie de a se lupta, pentru că ruşii voiau ca pata să le rămână pe frunte. Şi dacă Osman Paşa nu se instala la Plevna, până azi românii ar sta ruşinaţi (…). Războiul a fost norocos, românii au biruit. După faptele de arme de la Griviţa şi Plevna ruşii s-au purtat cum s-au purtat, ne putem închipui însă cum s-ar fi purtat dacî românii nu s-ar fi reabilitat prin fapte mari şi sângeroase (…). Ignatieff ceru Basarabia. Nu ne rămânea decât să cedăm Basarabia. Au fost consideraţi românii destul de netrebnici pentru a vinde o parte a ţării lor. Au pierdut o parte din teritoriul unde se vorbea româneşte şi au câştigat, în schimb, Dobrogea, cu care guvernanţii noştri nu ştiau prea bine ce trebuie să facă. Pe când suntem siguri de simpatiile populaţiunii noastre din Basarabia, nu suntem încă siguri de acelea ale dobrogenilor,”(multilingvi şi multinaţionali, n.n.). A fost acesta doar un război de independenţă al României? Iată că marele poet ne oferă o variantă a ceea ce a fost războiul ruso-româno-turc din 1877. O armată vitează nu poate suplini bufonada grotescă a unui guvern ce acela românesc, care se ascunde în spatele faptelor de arme. Şi acelea împinse pe la spate de ruşi. Eminescu a spus că nu e bine să lupţi împreună cu ruşii. Dar această luptă s-a repetat şi în cele două războaie mondiale, cu numeroase înfrângeri şi umilinţe datorate supraputerii răsăritene.”

Advertisements