Cronica literară de Lucian Hetco, directorul revistei „Agero” din Stuttgart

“ARMURA DEMNITĂȚII” poezii de Erwin Lucian Bureriu. Prezentare în revista AGERO.

LUCIAN HETCO
LUCIAN HETCO

Titlurile volumelor de versuri ale lui Erwin Lucian Bureriu nu au nimic senzațional, comercial, ci reprezintă “blazoane” ale definirii de sine față în față cu lumea. “Afectivități conștiente” reprezenta afirmarea dominării sentimentului de către rațiune. Actualul “Armura demnității” s-ar traduce prin interpunerea unor formule convenționale între viață și artă în genere, sau între un anume tip de individ și mediul înconjurător, relaționarea omenescului cu artisticul. Armură înseamnă donquijotism, totodată însă disimulare, poetul își apără fragilitatea, sensibilitatea, spiritul perpetuu adolescentin printr-o defensivă adesea violentă: “Armura demnității, cu luciu glacial,/Ades în pribegie, ades fără să spere -/E prințul purității, cel fără de Graal./Și spiritu-i se nalță mai liber, prin durere.//Ascuns între oțele, îi este dor și sete/De-un simplu cânt, în câmpul de un verzui colos,/Unde-nțelept oricine-i, ș-orice strămoș poet e,…” (“Armura”). Armura ascunde și slăbiciuni, pe care autorul și le reprimă printr-un ton definitiv: “Integritate veche și holtee,/C-o lance dreptățind ce nu e strâmb,/El, urmărit din fașă de-o idee,/Fu palid trup în belicos carâmb.//…Din trăsături îi pică azi nisip,/Câte-o armură când și când îi crapă…” (“Cavalerul rozelor”)
Un interesant și mai amplu poem, cu tentă socială, folosește metafora celebrei picturi PLUTA MEDUZEI. Ambianța ambarcării fericite, într-o ambianță solară, startul luminos se termină prin furtuna distrugătoare, construirea plutei și macabrul canibalism, care e, de fapt, lupta pentru putere pentru cât a mai rămas din navă. O desfășurare proape epică de ipostaze tragice, semnificând condiția umană. “Și doar am fost, când zile existară/Și totul era demn de-a fi trăit./Eram bogaţi spiritual (…)Cu amintiri de veacuri sau de-o oră; ERAM ÎNTREG AL VIEŢII MELE FIU. (…) În fiecare-i câte-o fisură nevăzută, (…) Trădarea e internă; de-acum o să se vadă!/Venit-a şi momentul când n-o să te mai minţi:/ S-A RIDICAT STINDARDUL CEL NEGRU-N ARBORADĂ,/Suntem piraţi de cuget, cu şişul între dinţi./ AM CONCEPUT FURTUNA; am pus în aplicare/Distrugerea forţată a navei- amiral. (…) Un sâmbure de ceaţă, un rest din ce a fost /Ne-adună laolaltă, înghesuiţi o sută /Pe-un cosmos de fragilă-ntrupare fără rost,/Închipuind infima raţiune, pe o PLUTĂ.” Poemul se încheie printr-un îndemn la rezistență în fața forțelor malefice ale distrugerii și dezumanizării.
Actualele modalități stilistice din volumul de față nu diferă mult de cele care au marcat începutul demersului său poetic. Pavel Bellu observa: “Bureriu se manifestă pe orbita EXPRESIONISMULUI. Există în poezia lui o notă de intelectualism aristotelic, proiectată pe fundalul ideii de ars-mimesis. Un artist real, plurivalent”. Sunt prezente în acest volum numeroase dovezi ale imagisticii expresioniste, folosite ca la Trakl, pentru redarea unei atmosfere dramatice, dar fără inutile efecte descriptive: într-un poem al luptei pentru somn, “O lună imperială, cu craniu vechi, de oaie,/Muşcând ruina ştirbă cu trosnet surd, de lemn/Şi stele ruginite, cu-acid tăcut îşi taie,/Radioactiv, traiecte în haosul solemn”. (“Insomnie”); sau înfruntarea dintre elementele constitutive ale disperării, într-o piesă de astmosferă, “E-un cer cu găuri negre, pe pajiști strecurând/ Acidul nepăsării, în ploi mustind uscate,/Calamitatea spaimei s-a încuibat în gând/Și-un uliu vechi în clopot cu aripile bate”.(“Iunie 1968”); “DRUMURI DE SÂNGE, acolo,/De unde erau ridicate animalele oprite din viață./Era o vânătoare fără semnificaţii,/Vineri, cu vinete împuşcături;/Râuri îngheţate prindeau gleznele/Şi totul împietrea într-un nesfârşit acvariu./Ne împiedicam de coarnele/Unor mamifere, rămase-n pământ, de spaimă/Şi refuzând să se nască”. ( Cruzimea omenească e metaforizată printr-o vânătoare în poemul din care am citat, “Expresionism”); proximitatea declinului și sfârșitului iminent: “În jerbele sonore se stinge înc-un gând./E lume-n jur, apasă culorile bombate.Îţi ieşi din tine însuţi, c-un zâmbet alb, trăgând/Hectarul unei pajişti arzând pe jumătate. //Se clatină şi luna-n acest nebun popas./Pădurea eterată în vechi văzduhuri suie./De rădăcini ne prindem şi-n aer am rămas/Şi-n jur e-atâta vară…atâta câtă nu e”.(“Concord”).
“Poetul își confecționează o falsă mască a grandilocvenței, pentru a-și apăra starea de copilărie și ingenuitatea. O solemnitate regizată și o memorie mai degrabă a vârstei dau versurilor sale caracterul de elegie a materiei transfigurate. Se proclamă gratuitatea, firescul, inconsistența, frenezia simțurilor, erezia, negația, stângăcia, imperfecțiunea, viața și e sfidată candoarea, virtuozitatea, în discursuri care trădează o sensibilitate temperată prin lecturi și erudiție”, spune Mircea Zaciu. Un eseu despre copilărie este poemul romantic al bicicletelor albastre: “Copiii pornesc, în zori,/Pe noile lor biciclete albastre;/Blond-călăreţul sălbatic, soarele/Veghează,-n abisul ceresc,/Un start al speranţei…//Suntem, bătrâni, adolescenţii de ieri;/Pentru noi, alţii sperau, zadarnic,/Că vom fi doar splendoare şi cântec, /Într-o mare competiţie a bicicletelor albastre. /Suntem, deci, propriii noştri strămoşi,/Propriii noştri feciori şi fiice suntem… /Se dă startul speranţei…”
Criticul Alexandru Ruja remarcă și el: “Poetul regăsește candoarea copilăriei. Elogiul copilăriei înseamnă întoarcerea în imperiul inocenței, al gesturilor sincere.Copilăria, ca vârstă veșnică a lumii este spațiul echilibrului, matricea spirituală a viitorului om, reîntoarcerea spre începuturi.” Bureriu constată: “Viață este ziua în care spui Da/Și e aproape poemul întoarcerii la copilărie,/La dreptul sacru de a gândi liber.”
Ion Arieșanu: “Un stil adolescentin guvernează și poeziile scrise la 21 de ani de la debut. Universul său liric, structurile interne nu s-au schimbat. Versurile se caracterizează prin încrederea în puritate și în perenitatea valorilor morale și culturale. Privirea gravă asupra realității ritmează discursul. Stilul e de tip clasicist, de o pură lumină, expresiv-muzical, viril și modern.”
Tot Al. Ruja constată că “umorul și ironia însoțesc mereu o poezie a deghizării și subterfugiului, a eschivei și măștilor. Drumul se desfășoară în această mitologie proprie. (…) Autorul nu se simte terorizat de marile spirite, le invocă apropiat, cu o ușoară detașare ironică.” Cu timpul poetul a părăsit parcă universul candorilor și abordează cu frenezie caricaturalul, grotescul și burlescul. Abundă în acest areal metaforismul, asocierile neobișnuite de cuvinte, dar materialul nu se degradează până la miștocăreala/zeflemeaua ieftină. Cu alură de pamflet, sunt creionate unele tipologii umane, dictatorul, cărturarul fără sens, incultul, ascetul oriental sau momente ale istoriei, ca războiul de poziție (cu afinități brechtiene), peisajul periferiei urbane. “Sorbind cu lopata Linemann tone de lut,/Lărgirăm bordeiele, sală de dans ne-am făcut./Și pentru că războiul nu se mai termina,/Găsirăm și lectură particulară/Pentru nopțile de contrapunct și ceară./DASS IST DIE WEISHEIT LEZTER SCHLUSS…/Tunurile comentau acest vers, undeva, în apus…” (“Șansoneta războiului de poziție”, o alegorie a permanentei stări de beligeranță); portretul decrepitudinii agresive în “Gnom”: “O anti-alcătuire, beţivă şi ocnaşă,/Gelos pe frumuseţe, cu spatele la cer, (…) În jur, viaţa verde, neputincios uriaşă,/Pe care-o fascinează cu foc de artificii./Şi orice munte-n care rotund e morbul fricii/Devine-mpădurită şi veştedă cocoaşă.” Intendantul muzelor este un maniac decrepit, “Un paj senior, cu gâlgâit voios/Și burtă erudită, scump-enormă, /A ronțăit cândva domnescul os,/De-aceea e atâta de în formă.” Incultura e reprezentată de amatorul de literatură minoră: “Străliniştit, un cititor,/Lucind de inutilitate,/Doar prin confort sporit străbate/Banchiza cărţii din ulcior. (..) Şi hrană de nicicum şi cercul/Terapeutic şi uşor,/Pe care eu zadar încercu-l/Cu vechi nelinişti să-l măsor…//E caritabilă o carte/Cantabilă-n dulceaţa ei./Lăsaţi-mă, când ea se-mparte/Printre copii, bătrâni, femei…”
Ceasul floral cu iz de fast municipal se banalizează iarna, precum erodarea puterii: “Când toamna se usucă florala escapadă/Arătătoare caste ne-atrag în vechea eră,/Cu adevăru-i rece, pe suflet stând să cadă/Și amintirea verii cu-ncetul se devoră.”
Memorabile sunt evocările grotești ale unor personaje din istorie; Xerxes biciuie marea: “Ci Xerxes îşi răzbună pe mări şi pe obiecte/Înfrângerea de flotă, flotarea-i în ruşine./Pe ix-uri mari de spumă regescu-i bici erect e;/El e-ntre cer şi mare ca între rău şi bine.//Visând la mări supuse prin xerox, la Mări Moarte,/La Marmare de marmori, secate din toiag,/La mări ieşind din pană, la mări muiate-n carte,/În adecvări totale oricărui xenofag…” Faraonul, “fanfaraonul” Keops: “Înveşmântat în bernă şi în tăcere vidă,/Fanfaraonul zace domnind, dormind pe veci./Şi gol orgoliu-i sună între pereţii reci,/De-un rost uitat, ermetic zvâcnind în crisalidă.//E piatra lavă sclavă, pierdută-n cerul vag,/Vulcanul stins în care tăcerile irump;/UN OM e-n fiecare dreptunghi, atât de scump/Şi mii de sarcofage păzesc un sacrofag.” Sunt acestea imagini terifiante de alegorie antologică. Un alt poem pare o savuroasă parodiere a lumii lui Ion Barbu: “Sugiuc sugând, pe prispă, trăgând trabuc, ciubuc,/Hogea polemizează cu-al trupului balast.(…) Unică moștenire, doar el își e strămoș./Origini sfinte sieși e-acum Hogea Hagi. (…) Proclamă al său creier criteriu-pașalâc. (…) Hagi-ul se hrănește pios, dar copios,/Tăind felii uscate din pulpa-i de șașlâc…”
Pe mari porțiuni, o parte a liricii lui Bureriu abandonează metaforismul, calambururile, jocul de artificii în favoarea unei limpidități expresive. Singurul său sonet este o profesiune de credință de dată foarte recentă: “Strâmbam străzi odinioară și scufundam câmpii, /În jocuri ce din harfe cu corzi de râu cântară…/Și ca dintr-o beție zvârlit cețos afară,/Văd dimensiuni exacte. Așa parcă-s mai vii”. Asta nu înseamnă, desigur, o renunțare la sine însuși, cât o decantare a ideilor, păstrându-se însă elasticitatea expresiei în metrică fixă, apare grija pentru sobrietate și echilibru și mai ales pentru rimele argheziene sau barbiene, din care se exclud potrivirile facile între substantiv cu substantiv sau verb cu verb. “Am moștenit o limbă de-o frumusețe clară,/Rostire cristalină, melodios ritmând/Cuvântul și ideea din cântece și gând/Și-ntru desăvârșire, în timp se întrupară//Echilibrate sonuri în graiurile vii,/Ori împlinind, prin scrieri, mesaje-testamente,/Transmise cu ardoare celor ce vor veni,/În forme decantate, alese, coerente.” (“Limba română”). Obsedantă dorință de limpezire în Egreta albă: ” Scrutăm de la distanță, cu ardoare/Fin dansul de milenii neschimbat,/Pătrunși de albul izvorât din soare/Și sufletul ni-l limpezim, treptat”. Într-o lume obosită de ea însăși e căutată “Pacea sufletească a padurii”: “E pace sufletească pădurea în amurg,/Când verdele speranţei dizolvă calde stele;/De fosfor căprioare prin vaste linişti curg,/Înfiorând aroma desişurilor grele”. Aceeași frazare elegantă și de o muzicalitate fără cusur și în “Hiperestezie de iarnă “: “Și-i noaptea fisurată de geruri siderale./E-atât de bine-acasă, profesor și profan, /Printre ai tăi, la focuri din purpurii petale/Și mă surprind deodată cântând la vechiul pian…”
Poetul este un spirit lucid, care își disimulează sentimentele. Afinitățile sale elective i-au determinat parcurgerea unei căi printr-un univers propriu, aprofundat prin cultură și meditație. Spiritul său muzical nu se reduce la muzicalitatea versurilor, ci este rezultanta pasiunii pentru muzică, în detrimentul descripției picturale. Ecourile epice nu se transformă în descriptivism sau baladesc, ci animă idei, pun în mișcare reflexivitatea. Nu este de ignorat nici un aspect destul de rar răspândit, notele ironice, umorul negru, pamfletul, ambianța grotescă. În timp i-a rămas aceeași instrumentație cerebrală, universul liric, structura internă nu s-au schimbat.
Lucian Hetco

Advertisements