În vizită la Kaium Tangrâkuliev

PICNIC ÎNTR-O OAZĂ DIN DEȘERTUL KARAKUM
PICNIC ÎNTR-O OAZĂ DIN DEȘERTUL KARAKUM, CU NELIPSITUL CEAI VERDE

În 1979 am fost delegatul Uniunii Scriitorilor la revista Detskaia Literatura din Moscova și la o editură din Ashghabat, capitala Turkmenistanului.  Scriitorul Igor Nagaev din Moscova, translatoarea Larisa Deseatnikova și cu mine am fost oaspeți, conduși mereu de scriitorii turkmeni Kaium Tangrâkuliev, o figură pronunțat mongoloidă și Annaberdî Agabaev, un tip smead cu ochi mari, rotunzi, din două triburi complet diferite. Am participat la un cocteil la editură, la un spectacol la Teatrul Național, unde am fost primiți de însuși ministrul Culturii din Turkmenistan, am vizitat grota cu ape termale Kiov-Ata, fabrica de covoare persane, o școală națională, biblioteca uriașă a capitalei, Canalul Lenin, de irigație și navigație, care duce apa fluviului Amu Daria prin deșertul negru Karakum, marele lac de acumulare, ne-am deplasat spre golful Kara Bogaz și orașele Krasnovodsk și Celeken, admirând caravane, dar și pădurile de sonde implantate printre dunele deșertului. La doar 15km se afla masivul muntos Kopet-Dag și frontiera cu Iranul, unde mai domnea șahinșahul Mohammad Reza Pahlevi Ariamehr. Foarte ciudat, avioane Mig patrulau cerul din 5 în 5 minute și se făceau exerciții de trageri cu artileria în deșert. La periferia Ashabadului erau masate mii de tancuri, camuflate sub desișul copacilor-sasaul, de deșert. Ce se întâmplă aici? Turkmenii mi-au explicat cum că moharhul Iranului este bun prieten cu americanii, în consecință frontiera, după care se ridicau munții cenușii, pustiiți ai masivului Kopet-Dag, trebuia bine păzită, îmi spuneau noii mei prieteni, scriitorii asiatici. În aceleași zile, de iarnă subtropicală, mașinăria de război se puse în mișcare, sub ochii noștri, dar cu altă destinație, Afghanistanul, prin cel mai sudic punct de pe harta Turkmenistanului, Kushka…

Șahinșahul preconizase un stat modern, bine înarmat totodată. Și se recăsătorea cu o studentă, Farah Diba, colegă cu fiica monarhului, care ăși făcea studiile superioare la Paris. Tot aici se afla, în exil, în suburbia Neauphle-le-Chateau, cel ce avea să devină ayatollahul Ruhollah Musavi Khomeini. Abia la întoarcerea în țară aveam să aflu amănuntele evenimentelor infernale, de care mă despărțiseră doar acei 15 km și se derulaseră în timp ce mă aflam în Asia Centrală sovietică. Acolo fiind, nimeni nu-mi sufla o vorbă, cum între timp monarhia iraniană se transforma în republică islamică.

„Cei care studiază jihadul vor înţelege de ce Islamul vrea să cucerească întreaga lume. Toate ţările cucerite sau care vor fi cucerite de Islam sunt marcate pentru salvare eternă. Se vor afla sub legea lui Allah (…) Islamul spune: tot ceea ce este bun există datorită sabiei şi în umbra sabiei! Oamenii nu pot fi făcuţi ascultători fără sabie!”. Aceste teze aparţin ayatollahului Khomeini. El este cel care a contribuit decisiv la răsturnarea şahului şi a fost fondatorul regimului islamic din Iran. Unde şi cine l-a protejat pe Khomeini după ce nu a mai fost acceptat atât de turci cât şi de Saddam Hussein? Franţa este ţara în care s-a „dezvoltat” Khomeini, iar intelectualii de stânga au fost prietenii săi. Autorităţile din Franţa nu l-au deranjat cu nimic, deşi toată lumea îi cunoştea pregătirile revenirii în Iran.

Desigur, turkmencele nu mai purtau feregea. Rușii le-au împrumutat turkmenilor alfabetul chirilic iar Akademia Nauk fabrica o limbă națională artificială. Proximitatea islamiștilor iranieni însă îi putea influența pe sunniții și șiiții din republicile unionale din Asia Centrală. Sovietistanul a făcut abstracție de limbile turcice și persana, vorbite în zonă, eliminând alfabetul vechi prin introducerea scrierii rusești. Toate acestea s-au reîntors, după destrămarea URSS. Kaium și Annaberdî îmi povesteau despre felul în care feregeaua revine în Iran iar buldozerele înlătură asfaltul de pe șosele. Dacă ar fi doar asta. Dar șahul a fugit la americanii lui, guvernul modern al lui Shahpour Bakhtiar este demis. “Voi lovi cu piciorul dinții lor”, spunea Khomeini. Ziare au fost închise, o nou constituție fu elaborată în Iran. Se cere revenirea șahului pentru judecare și execuție. Până atunci are loc cunoscuta criză a ostaticilor americani din ambasada SUA.

Se lansează atacuri la adresa MARELUI SATAN. Khomeini crede ca un leninist în posibilitatea exportului de revoluție islamică. Saddam Husein, dintr-un Iraq cu majoritate șiită invadează Iranul, profitând de situația precară a militarilor noului stat. Pe Saddam îl ajută țările Golfului Persic, URSS, Occidentul. Dar Iranul mai avea armele șahului, importate din SUA și după aproape un deceniu războiul contenește. Khomeini emite o fatwa pentru asasinarea lui Salman Rushdie, indian, care lansa cartea VERSETELE SATANICE, o blasfemie la adresa Islamului. Cu toată libera exprimare ocrotită de Occident, Rushdie a regretat public tipărirea cărții. Cu toate astea a rămas în picioare ordinul ayatollahului adresat fiecărui musulman de a-l trimite în iad pe autor. Deocamdată traducătorul în japoneză a cărții este ucis.

În Iran se interzic pantalonii scurți și alcoolul, cenzura este la televiziuni. Populația evreiască a scăzut simțitor din țară.

La moartea lui Khomeini are loc devastarea cadavrului, fiecare credincios dorind să păstreze o părticică din învățătorul lor. A fost necesară o nouă înhumare…(1979)

Advertisements