Plecarea germanilor

În cele din urmă, sașii și șvabii au trebuit să accepte faptul că noile frontiere trasate după WW1 nu-i mai învecinau cu germani. După ce sprijiniseră Republica Banathia în integralitatea ei, și-au dat seama că o enclavă a învinșilor ar fi fost obligată să plătească despăgubiri de război, așa că au acceptat trunchierea în două și alipirea teritoriului la sârbi și români. Implicit anexările la România Mare. Aici au căzut în capcana guvernului Brătianu, xenofob și detestat chiar de Antanta în frunte cu delegații americani, care s-au opus exceselor militariste românești și sârbe în contextul demilitarizării Europei Centrale. Simțindu-se trădați în actul lor de susținere a Unirii din 1918, pe care au trebuit să o adopte din motivele invocate mai sus prin politica naționalistă fățișă din România, vor cădea repede într-o poziție de expectativă și rezervă în parioada interbelică. Statul român nu a respectat prevederile din 1919 ale Acordului de la Paris, semnat de România, potrivit cărora „guvernul român se obligă să asigure deplina protecție a vieții și a libertății tuturor locuitorilor țării, fără deosebire de naștere, de rasă sau de religie“. Germanii s-au simțit lezați de faptul că Bucureștiul a adoptat o serie de legi restrictive. Autoritățile centrale și locale s-au dedat la tot felul de șicane birocratice și abuzuri xenofobe față de minoritățile naționale, Octavian Goga însuși, prim-ministru în timpul căruia s-au adoptat în 1937 primele legi antisemite, afirmând că în „mare adunare de la Alba Iulia, noi nu am văzut […] niciodată altceva decât manifestarea istorică a românismului din Ardeal pentru unirea cu Regatul, altceva nimic“. A urmat radicalizarea germanilor, trecerea lor rapidă în tabăra celui de al Treilea Reich și acțiunile ce au decurs în urma acestei opțiuni. După dezastru, pe seama guvernului Sănătescu se va pune ideea expulzării complete a germanilor din România (cererea de armistiţiu din 25 august 1944), însă istoriografia noastră susține că, de fapt, a fost vorba doar de expulzarea armatei germane, nicidecum a etnicilor germani, ceea ce e complet fals. Dar a urmat pedeapsa colectivă: deportarea în Siberia, pierderea drepturilor civile (până în 1949), neincluderea în Reforma Agrară din 1946, deportarea în Bărăgan în 1951. După 1960 germanii încep să solicite aprobarea strămutării în Germania. Pentru aprobare, au trebuit să plătească statului român mii de mărci de fiecare persoană, în funcție de pregătire. După 1990, au părăsit România în masă.

Advertisements

Doamna de pe “Titanic”

Romanul meu unde e menționată întâlnirea. (Coperta cărții aparține autorului)

Romanul meu unde e menționată întâlnirea.
(Coperta cărții aparține autorului)

Navigam pe Canalul Bega cu hidrobuzul ULIU. Stăteam pe punte savuram priveliștea, când căpitanul coborî din cabina timonierului și mă invită la bar, la o cafea. “Este la bord o doamnă care a urcat la ecluză, la Uivar, rugându-mă să o duc la Timișoara. Este o persoană deosebită și veți avea o surpriză de zile mari”, îmi zise căpitanul, pe care-l cunoșteam. O doamnă de vârsta a treia stătea, cu o valiză în salonul prova. Am făcut cunoștință, ea copilărise în localitatea Pustiniș, aproape de portul Otelec, unde e și frontiera cu Serbia. “Nu știu în ce măsură v-ar interesa povestea mea. Tatăl meu ne-a anunțat într-o zi, aveam doar câțiva ani, că urmează să facem o călătorie cu vaporul. Oh, nu cu unul dintre acelea care circulau pe Canal…Aveam să ne ambarcăm pe TITANIC.”

Mi se părea că n-am auzit bine. Cu voia celor prezenți am scos un reportofon Uher și l-am pornit pe viteza patru, ca să imprim cât mai mult…”De tata nu-mi amintesc prea multe, el a pierit în acel naufragiu. Ideea plecării fusese a mamei, ea voise cu orice preț să emigrăm, având rude în California, la San Diego. Tatăl meu, după câte am aflat, se opusese. Adică abia am emigrat în Banat, abia e o formă de a spune, strămoșii mei veniseră aici prin 1760 din munții Pădurea Neagră. Au părăsit sărăcia pentru a se stabili la Pustiniș, unde au dus-o destul de bine…Cred că aveam bilet de clasa a doua, deci pe o punte mai înaltă decât alții. Mama mi-a povestit că, după ciocnire, avusese loc o revoltă la bord, cei de jos voind să cucerească punțile superioare, ofițerii vasului au tras în aer. Exista credința absurdă că apa nu va ajunge sus de tot. În barca noastră voia să urce un bărbat. Una dintre femei l-a împins înapoi, în ocean. Celelalte s-au revoltat și l-au pescuit pe nenorocit, dar s-au opus cu strășnicie ca bărcile să se întoarcă și după alții, care înotau în apa rece…Mama a fost marcată tot restul vieții de acel eveniment. Am ajuns, prin Canada, la San Diego. Am venit în vizită acum, în locurile natale. Azi mă reîntorc în State. Soțul meu,  în tinerețe a lucrat la consulatul  din Toronto, acum nu mai este. Fiul nostru e  medic, cu familia lui, în California…”

Amănuntele biografice ale doamnei Helga nu mai constituiau ceva relevant pentru mine. Descoperisem, din întâmplare, ceea ce puțini știau, faptul că pe actualul teritoriu al României trăise o supraviețuitoare. Materialul înregistrat a fost publicat în presa literară  și în volumul meu de proză URAGANUL DE FIER, Editura Facla, 1996, pg. 123-126.
P.S. Nu se putea ca, la comemorarea Titanicului să nu-și găsească treabă și băieții isteți din presa bucureșteană. Așa că au descoperit o “supraviețuitoare” și pentru că nu putea fi chiar din Fundulea, au plasat-o undeva în Banat. Deci în “România”, pe când Banatul era încă în Austro-Ungaria. Probabil că sunt aceiași gazetari care susțin că turnul Eiffel e construit cu oțel din Reșița-România, tot într-o perioadă în care această oțelărie aparținea de imperiu. Nu contest faptul că ar fi găsit acea persoană din alte surse, cărți sau ziare. Oricum, am fost primul care am semnalat existența unei supraviețuitoare din Pustiniș.  Poate că gazetarii au citit  ceea ce am postat pe blog exact în perioada comemorării vasului. Sper că nu vor merge așa departe încât să inventeze un Titanic construit pe șantierul din Constanța…De ce nu? N-am avut noi propriul Titanic? Condus timp de zece ani de căpitanul Traian Băsescu spre ciocnirea cu icebergul.

Spectacole în lăcașe de cult. De ce nu muzee ale culturii și civilizației evreilor?

cetate_synagogue_in_timisoara_romania_2Timișoara a fost conceput ca un oraș industrial, cu mult spirit mercantil. Mai puțină cultură și artă! Teatrul și Opera funcționează în aceeași clădire și tot aici sunt Teatrul Maghiar și Teatrul German. Filarmonicii i s-a oferit sala cinematografului Capitol, unde rulau filme în timpul săptămânii și în week end se țineau concerte. Primăria municipală are, după București, cel mai mare buget, dar tot nu e destul pentru a construi săli polivalente, de concert sau de teatru. Așadar, după plecarea evreilor spre locuri mai primitoare, sinagogile au fost soluția salvatoare. Unele lăcașuri mai mici au devenit depozite, dar două sinagogi au devenit cămine sau case de cultură, împărtășind destinul sediului germanilor, Casa Adam Mueller Guttenbrunn. S-au găsit bani pentru construirea multor biserici ortodoxe minuscule, în stilul neogrecesc aprobat de la centru. Totuși, în bisericile și catedralele ortodoxe, catolice și reformate nu se țin spectacole de teatru, lansări de cărți și concerte cu un repertoriu laic. Nimeni nu-și imaginează un festival Beethoven în incinta catedralei ortodoxe din centrul orașului, cu sute de scaune instalate în acest scop și podium dirijoral. Spectacolele laice au pătruns, așadar, în spațiul sacru, dar unde nu se mai oficiază cultul evreiesc.
În 1919 Banatul a fost sub ocupația armatei sârbești. Cum locurile de parcare pentru cai nu erau numeroase, cavaleria sârbă și-a introdus caii în biserici, cam în toate, nefăcând diferențe de cult.
Odată cu fascizarea României sinagogi din Banat și Ardeal au slujit drept școli pentru copiii evrei.

Desigur, sinagoga Cetate are o acustica desavarsita, incomparabilă cu aceea a sălii de cinematograf Capitol.  Aici au concertat artisti mari, din Timisoara, din tara si din lume. Au fost vernisaje de expozitii de arta, au fost conferinte, lansari de carte
Sinagoga  a fost construita intre anii 1863-1865 in stil maur și a fost inclusa pe Lista monumentelor istorice din judetul Timis. Arhitectul vienez Ignatz Schuhmann i-a realizat proiectul. A fost inaugurată de catre imparatul Franz Joseph I .
În perioada socialistă a fost inchisă pe masură ce majoritatea evreilor ramasi in oras dupa cel de-al doilea razboi mondial au emigrat in Israel.  In 2001, Comunitatea evreilor din Timisoara a cedat Sinagoga din cartierul Cetate pe o perioada de 50 ani catre Societatea Filarmonica.

Probleme repertoriale. Se pune problema excluderii lui Wagner din programul interpretat în sinagogă. Compozitorul a fost puțin antisemit, dar avea membri de familie evrei. Se știe că Hitler era nelipsit de la Festivalurile din Bayreuth, unde se derulau operele lui Richard Wagner. Compozitorul nu avea cum să fie considerat hitlerist. Mai degrabă de această coloratură se pare că a fost o altă spectatoare la Bayreuth, sora lui Nietzsche. Apoi de ce n-ar fi excluse și lucrările postwagnerienilor ca Bruckner, Mahler (acest evreu wagnerian) sau Richard Strauss, căsătorit cu o evreică dar care a fost chiar președintele compozitorilor naziști din cel de al treilea Reich…
Societatea Filarmonică s-a angajat prin contract să nu interpreteze operele vestitului compozitor în Sinagogă.

“Când n-ai nimic de ce să te agăţi, fiind lipsit de o sală potrivită de concerte, sigur că accepţi şi un asemenea compromis, chiar dacă este vorba de un compozitor de talia lui Wagner”, a declarat Ioan Fernbach, directorul Filarmonicii Banatului.
Nici o problemă. Wagner ridică și probleme dificile de interpretare, așa că orchestra timișoreană se poate mulțumi cu Mozart sau Rossini. Dar nu pricep ce atâta tărășenie, oricum nu se interpretează la Filarmonică opere, ci doar niște fragmente orchestrale. Muzica nu are miros politic. Cât despre operele lui Wagner la Timișoara…Prin anii optzeci cu chiu cu vai s-a pus la Operă un LOHENGRIN cu  orchestrele reunite ale operei și filarmonicii. După două spectacole s-a abandonat Lohengrinul din lipsă de public. Așa că, dată fiind lipsa de cultură wagneriană în orașul care concurează pentru titlul de capitală europeană, ce-am avut și ce-am pierdut. Nici bicentenarul compozitorului nu ne-a prea intoxicat cu interpretări wagneriene în variantă timișoreană…

Și Teatrul Naţional Timişoara va avea încă o sală de spectacole în oraş. Pe lângă sala din sediul instituţiei, TNT are şi Sala 2 (fosta sală de sport din spatele Hotelului Continental, care, mai demult, a fost manej imperial).  Reprezentanţii comunităţii evreilor din Timişoara au fost de acord ca instituţia teatrală să îşi prezinte unele dintre spectacole în Sinagoga din Fabric. Teatrul are drept de folosinţă pe 35 de ani, Sinagoga devenind Sala 3 a TNT. Teatrului Naţional îi revine obligaţia de a o renova.

Totuși, personal aș fi folosit sinagoga pentru amenajarea unui muzeu al culturii și civilizației evreiești din Banat, cu o secțiune specială destinată unor documente ale holocaustului. Mi-a venit acest gând în momentul în care am citit cu consternare acele considerații oportuniste, gen “păi dacă tot ne dau sala, ne lepădăm de Satana-Wagner, cu pasiune, că doar nu ne-o făcut ăla oameni…”

Opereta „A treia Europa”

0010021. Un demers absolut inutil, o fantazare inexactă, un background cenușiu în care s-ar dori amestecate niște persoane fără certe vocații artistice, alături de câteva nume consacrate în spațiul spiritual occidental. „ Visând la Europa Centrală, paradisul pierdut” scrie Iulia Popovici , „Europa iluziilor pierdute” titrează cu aceeași nostalgie Tudorel Urian. La Timişoara, există o fundaţie, „ A Treia Europă”, asociată unui Centru de studii nostalgic și o biblie, „Mitteleuropa periferiilor”. Conform acestora e vorba de un spaţiu cultural, un „construct mental care sfidează geopolitica”. Adică nu există o delimitare precisă, ceea ce face ca întregul concept să atârne ca o planetă în neant, în timp ce ne-am fi așteptat să existe o suprapunere cu harta Puterilor Centrale.
2. Vom vedea cine i-a inspirat pe cercetători și în ce s-a transformat această inspirație. Asta în timp ce există o concepție globală, chiar după căderea zidului Berlinului și închegarea Uniunii Europene, conform căreia europenii sunt fie occidentali, fie estici, catolic-protestanți sau ortodocși. A treia cale nu există. E destul de ciudat faptul că grupul de cercetare se axează pe nisipuri mișcătoare. Cu umor Iulia Popovici declară că „însăși regina Angliei a vorbit despre Europa Centrală. Dacă ea spune că există, atunci chiar există. Că nimeni nu ştie cu precizie ce înseamnă, asta e cu totul altceva.” Tratativele de pace da la Paris din 1919 au demonstrat câtă geografie NU au cunoscut decidenții anglo-americani și francezi care au hăcuit continentul. Spre deosebire de acei militari încizmuiți până la brâu, există Michael Heim (SUA) care cunoaşte toate limbile Europei Centrale, Tom Judt e englez, stabilit în Statele Unite şi eurosceptic, Jacques Le Rider din Sorbona, germanist cu un interes special în cultura austriacă și Vladimir Tismăneanu . Autori ai unor studii privind spațiul spiritual vizat de regina anglă.
3. După dispariţia Imperiului habsburgic şi decăderea Vienei din drepturile sale de metropolă, conceptul de “a treia Europă” ar fi reintrat în actualitate ca alternativă la dualitatea Est-Vest. “Noi suntem evreii Europei”, spunea Milan Kundera în ceea ce pare a fi textul fundamental al central¬europenităţii – Tragedia Europei Centrale. Observăm că scrieri precum „Tragedia Germaniei” de Lucian Boia și aceeași tragedie germană din opera lui Thomas Mann sunt mult mai consistente decât cele ale autorilor din fostul imperiu habsburgic, adunați și comentați de purtătorii de drapel ai inexistentei Europa nr.3.
4. Kusturica declara că de când stă la Paris nu mai poate face filme, pentru că în Franţa, spre deosebire de Serbia, (care nu se găsește în centrul continentului, n.n.) nu vede nimic interesant pe stradă când deschide fereastra. Nu tu un Seselj, un Miloserbici, un Karadjic, un Zoran Bregovici…Ce s-ar mai distra astăzi, de când cu atacurile teroriste! Cineastul a fost inclus abuziv în Centrul continentului. Balcanii nu fac parte din acest spațiu, timișorenii n-au învățat nimic din lecțiile Tribunalului de la Haga.

5. Tudorel Urian observă că „raţiunile de ordin politic au făcut ca în România să se vorbească prea puţin şi niciodată în vorbe măgulitoare despre spaţiul politic şi cultural al Europei Centrale. Politica unei ţări preponderent ortodoxe, a cărei sărbătoare a întregirii este direct legată de ceea ce se numeşte tragedia Europei Centrale, aflată apoi în zona de influenţă a Uniunii Sovietice nu putea privi decît cu resentimente şi complexe spre un spaţiu pe care istoria oficială îl identifica drept sursă a tuturor primejdiilor imaginabile.” Iarăși o eroare, corectată de Lucian Boia, care vede în spațiul balcanic primejdia cea mare, nicidecum în Europa Centrală și mai ales în Germania.
6. Imediat după căderea regimului comunist, la Timişoara (probabil oraşul din România cel mai ancorat la realitatea culturală central-europeană) a luat naştere grupul de cercetare „A treia Europă”, coordonat de Cornel Ungureanu, autor al cărții „Mitteleuropa periferiilor” (PERIFERIA, IATĂ O REALITATE OPTIMĂ PENTRU SPAȚIUL LOCUIT DE ROMÂNI), Mircea Mihăieş şi Adriana Babeţi -Simlovici. Deci ne aflăm în Mitteleuropa periferiilor. Dacă pentru Milan Kundera Europa Centrală era un spaţiu foarte bine conturat din punct de vedere religios, geografic şi politic, pentru Cornel Ungureanu el se defineşte în primul rînd ca un spaţiu cultural, în centrul căruia se află Viena. Aparţin acestui spaţiu „Robert Musil, Franz Kafka, Jaroslav Hasek, Konrád György, Miroslav Krleja, Vasko Popa , Andrei ( se scrie de fapt ANDREAS, degeaba românizați! ) A. Lillin, Franyó Zoltán, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Emil Cioran sau Petre Stoica, toți aderând (sau aberând, n.n.) la spiritualitatea Vienei (…) La sfîrşitul anului 1913, puteau fi zăriţi în celebra Café Central din Viena, aşezaţi la mese diferite, înconjuraţi de prieteni sau de adepţi, de tovarăşi, de tineri rebeli sau de artişti famelici, Freud, Lenin, Hitler, Stalin, Troţki, Stefan Zweig (…); la doi paşi era Hofburgul, reşedinţa bătrînului împărat, care se pregătea să sărbătorească şapte decenii de domnie” (p. 378). Menționez că ar fi trebuit lărgită aria celebrităților cu Stefan George, Georg Trakl, Hugo von Hofmannsthal, expresionismul întinzându-se însă și spre artele care nu-i sunt confortabile autorului cărții. Blaga a văzut acolo picturile lui Kokoshka. Iar la muzică nu se pricep deloc comentatorii spațiului Mitteleuropa. Cred că postwagnerienii Anton Bruckner și Gustav Mahler țin și ei de Viena. Ca și expresioniștii Arnold Schoenberg, Alban Berg, Webern. De ce nu și bănățeanul Bartok Bela? Suntem de acord că Viena a produs o copleșitoare cantitate de cultură nobilă pe metrul pătrat, incomparabil cu alte locuri din lume. Însă fără Lillin sau Petru Stoica. Fără Rebreanu, Slavici sau un Blaga, cel care nici măcar nu a fost expresionist – a se vedea din ce sentiment tragic  al înfrângerii derivă expresionismul austriac. Blaga trăia în lumea victorioasă a României Mari, fără prea multă tristețe existențială…Perceptibilă eventual la pro-germanistul Arghezi. De unde și până unde aceste selecții subiective și incomplete?
7. Un adept al E3 afirmă șăgalnic: „El însuşi produs cultural al Mitteleuropei periferiilor, Cornel Ungureanu îşi priveşte cu iubire personajele”. Nu știam noi cu ce mare vienez (născut la Zăgujeni ) locuim în periferica noastră Timișoară. Și comentariul curge: „C.U. este un critic sentimental şi tonul său dobîndeşte adesea accente de melancolie tipice literaturii post-imperiale.” BINE CĂ NU E ȘI RUDĂ CU FRANZ JOSEPH! ESTE O EXAGERARE SĂ SE MEARGĂ PÂNĂ LA IDENTIFICAREA UNUI COMENTATOR CU PERSONALITĂȚILE COMENTATE. Și textul mitteleuropean relevă un alt personaj controversat: „Vedeam zilnic trecînd prin Timişoara un bătrîn înalt, distins, cu un păr alb, nepermis de lung pentru vârsta lui”. Nu e chiar Liszt Ferenc, ci Andreas A. Lillin, căci despre el vorbește acest nostalgic E3. Acest hippie senior este autorul celebrului roman proletcultist „Jetzt da das Korn gemahlen” și al unui volum de amintiri din copilărie, „Măștile”, deci nu este defel reprezentativ pentru așa-zisa Mitteleuropa. Obsedat de extremismul german, Lillin mi-a adus odată la redacție un material conținând o filipică la adresa lui Thomas Mann pe care îl făcea pur și simplu nazist. A trebuit să refuz publicarea acelor tâmpenii, probabil datorate senectuții. În acele vremuri tânărul critic C. Ungureanu îl detesta pe Lillin, care era pe atunci redactor în resortul de critic literară la Orizont. Acuma, că i-a luat locul, poate să-l vorbească numai de bine…Admiratorii spun că „cartea lui Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, este o minunată saga”…saga și desaga…
8. Scriitorii sunt deobicei personalități de sine stătătoare. Nici măcar un curent declarat, ca expresionismul, nu-i poate aduna în același cenaclu. Comună le este doar ambianța social-politică, nu și modalitățile expresiei artistice. Nu suntem la colhoz. Cât despre URSS, aceasta nu a bolșevizat complet valorile Europei Centrale până la a crea o nouă percepție despre ceea ce a aparținut dintotdeauna spiritului occidental. Struțo-cămila Estului mitteleuropean s-a realizat doar pe plan geopolitic. Desigur, nu sunt de ignorat acei scriitori români pe care desființarea imperiilor i-a transformat sufletește, insuflându-li-se în schimb ambianța oriental-balcanică a Moldo-Valachiei (Rebreanu, de ex.)
9. Intervin peste un interviu cordial pe care și l-au luat reciproc Adriana Babeți Simlovici și Cornel Ungureanu. Adriana Babeti: Pentru ca acest numar al revistei noastre (Orizont, n.n.) participa la campania de lectura Timisoara citeste Timisoara, initiata de Fundatia „A Treia Europa” si de „Orizont”, m-am gândit ca nu ar fi deplasat sa includem autori care imortalizeaza, evident, în moduri diferite, Timisoara.

Cornel Ungureanu: Evident! Ce ma uimeste la statistica noastra este faptul ca s-a scris enorm, ca exista multa, foarte multa literatura despre Timisoara.

Erwin Lucian Bureriu: Evident! Ce mă uimește este lipsa voastră de sensibilitate vizavi de romanul meu „URAGANUL DE FIER”, o carte despre spațiul spiritual timișorean, despre Canalul Bega și multiculturalitatea noastră, despre familiile mixte, din care fac parte și eu, având descendenți germani, maghiari și evrei. Carte cenzurată de colegul meu Ion Marin Almăjanu pe când era director al editurii Facla, apărută după revoluție, dar izbindu-se de tăcerea voastră, dragi colegi, suspectă. Am fost un scriitor între voi, care ați fost și ați rămas simpli spectatori ai creației. Greșeala este că și acum vă imaginați destinul vostru de comentatori, deasupra truditorilor scrisului.
În ce privește poezia mea, critica a observat că e vorba de un expresionism. L-am adulat pe Georg Trakl. Apoi afinitățile elective m-au purtat spre Kafka și Thomas Mann. Spre muzica lui Wagner și Bruckner. Locuiesc, da, la periferie, dar această provincie pedagogică nu ne-a determinat să renunțăm la modelele noastre occidentale.

A.B.: Am însa convingerea ca tema culturii central-europene, asa cum am început sa o investigam acum 10 ani, într-un proiect de grup, „A Treia Europa”, stimulat de Mircea Mihaies, nu s-ar fi lasat descoperita altundeva în România decât la Timisoara, asa cum am imaginat-o noi. Initial ca proiect pedagogic si stiintific, dar si ca proiect cultural. Tinerii care s-au ocupat cu precadere de studiul literaturii (Marius Lazurca, Dorian Branea, Gabriel Kohn, Daciana Branea, Sorin Tomuta, Tinu Pârvulescu, Ciprian Valcan, Szekernyés János, Ioan Peianov, Balász Imre, Eleonora Pascu, Laura Cheie, Aranka Bugy, Adina Costin, Gabriela Glavan, Cristina Cheveresan, Dana Chetrinescu, Dumitru Tucan, Sorin Cucu si câti altii), dar si cercetatorii maturi, începând cu Andrei Corbea, Jacques Le Rider, Kazimierz Jurczak, Vasile Popovici, Ioana Both, Smaranda Vultur si noi doi, cu totii putem depune marturie pentru ideea de mai sus.

E.L.B.: Este cu adevărat impresionant cum se adunară, în jurul nucleului tare, atâția adepți ai existenței în grup, sectă,  cenaclu. Revoluția culturală a MĂTURAT vechea strânsură intelectualicească, forțând intrarea în scenă a noilor păpușari care agită idei sau fantome de idei, ocupând tot spațiul tipografic finanțat de stat și Uniunea Scriitorilor. Sunt autoproclamații TINERI SCRIITORI ȘI ZIARIȘTI, descoperitorii unui continent nou și mai ales inexistent.

C.U.: Ai dreptate. Dar, spre deosebire, de pilda, de ceea ce au facut grupurile de antropologie-istorie orala (al Smarandei Vultur) sau cel de sociologie, prin studiile Gabrielei Coltescu sau Alin Gavreliuc, ca sa nu mai vorbim de istoricii afiliati fundatiei (Valeriu Leu, Victor Neumann, Vasile Docea), noi nu am focalizat suficient Timisoara.

A.B.: Nu mai vorbesc despre suita de numere tematice realizate pentru „Orizont”. Interesant de stiut ar fi ce impact real are în restul tarii aceasta vizibilizare a Timisoarei, care, pentru noi, e o chestiune de constiinta civica si culturala, fara sa avem o clipa senzatia ca am face apologia unui provincialism ulcerat de orgolii si frustrari.

C.U.: Cred ca, în majoritatea cazurilor, stradania noastra e bine perceputa, desi la început au fost voci care ne-au amendat cu suspiciune.

E.L.B.: E de mirare suspiciunea? E de mirare că, în locul lui Petre Stoica nu vorbiți mai degrabă despre Nicolae Breban. Descendența sa este germană iar afinitățile sale țin de extremele Est-Vest, adică Dostoievschi și Thomas Mann.

10. Care este, de fapt, A TREIA EUROPA? În mod categoric SPAȚIUL BALCANIC. Și acesta îndeobște cel al fostei Iugoslavii. O foarte bine definită zonă geopolitică, se sustrage de la normele europene. Lucian Boia, în TRAGEDIA GERMANIEI oficiază o exonerare a Puterilor Centrale, atrăgând atenția asupra incompatibilității europene a Serbiei cu Europa. Nu acceptă canonul interpretativ dominant al istoriografiei postbelice potrivit căruia Germania ar fi avut în mod exclusiv vocaţia unui stat generator de război, totalitarism şi antisemitism. S-au văzut şi la alte naţiuni europene de seamă: expansionism, militarism, rasism. Tot răul a pornit de atentatul de la Sarajevo, un impuls contra unui imperiu bine consolidat economic și cultural, dintr-o persistentă invidie, dintr-un complex de inferioritate asiatic.
Lucian Boia: “Ar fi naiv să ne închipuim că Serbia era mai binevoitoare cu naţionalităţile decât Austro-Ungaria. I-a lipsit, ca peste tot în Balcani, cultura acceptării diversităţii etnice şi a identităţii minoritare…Despre Bosnia orice discuţie este inutilă; recentul genocid ar fi fost de neconceput sub stăpânirea austro-ungară. Austro-ungarii discriminau, dar nu masacrau. Trebuie spus că Serbia (ca şi Croaţia, de altfel) a dovedit, de-a lungul unui întreg secol, un potenţial de violenţă iesit din comun.”
Se adaugă aici, ca o reconfirmare a imperialismului Serbiei Mari, încurajat de pacea wilsoniană. Mai târziu Tito avea să-i ceară lui Stalin teritorii, doleanțe stopate de dictatorul asiat. Au urmat însă odioasele măceluri gestionate de fostul președinte Miloșevici, războiul religios/schismatic, sancționat în mod necesar de bombardamentele NATO. La ce ne putem aștepta dinspre Balcani? La câte o surpriză, cum a fost recenta admisie a migranților dinspre Serbia spre Occident. Maghiarii au fost primii care au ridicat un gard de apărare a civilizației apusene, în vreme ce, așteptând inutil să fie inclusă în UE, Serbia, aparent tolerantă față de migranți, trimitea teroriști, ca-ntr-un război cu Europa; nu mai era Gavrilo Princip, erau musulmanii kamikadze.
Ce fel de artă emană din această a treia Europă? Nu există grupuri de cercetători sau fundații care să studieze fenomenele culturale de acolo. Străbat în afară câteva mostre de literatură cu iz naționalist și antiamerican. O muzică stranie, poluantă, cu aspect oriental. O Lepa Brena…Un exemplu de kitsch agresiv, o bulibășeală insuportabilă – muzica/zgomotul lui Goran Bregovici. Aproape de neînțeles sunt afinitățile românilor cu aceste manifestări „artistice”. Prosârbismul valah se explică prin afinitățile cu spațiul balcanic al Estului României…Dar despre asta, altă dată.
11. „Mitteleuropäischer Wirtschaftsverein” (Central European Economic Association) was established in Berlin with economic integration of Germany and Austria–Hungary (with eventual extension to Switzerland, Belgium and the Netherlands) as its main aim. Another time, the term Central Europe became connected to the German plans of political, economic and cultural domination. The “bible” of the concept was Friedrich Naumann’s book Mitteleuropa in which he called for an economic federation to be established after the war. Naumann’s idea was that the federation would have at its center Germany and the Austro-Hungarian Empire but would also include all European nations outside the Anglo-French alliance, on one side, and Russia, on the other. The concept failed after the German defeat in World War I and the dissolution of Austria–Hungary. The revival of the idea may be observed during the Hitler era.
12. In 1927 the Central European countries included: Austria, Czechoslovakia, Germany, Hungary, Poland and Switzerland. Italy and Yugoslavia (Romania, n.n.) are not considered to be Central European because they are located mostly outside Central Europe.

13. O a treia Europa a fost, cel puțin din punct de vedere geopolitic statul Republica Banathia și ar fi urmat statul Transilvania. Republica bănățeană a fost proclamată înaintea Republicii Ungare. O formațiune statală într-o regiune fără tradiţie în acest sens până atunci, dar în contextul în care Europa Centrală monarhiile se transformau în republici social-democrate. A fost prima de acest fel din Europa Centrală. Ideea acestei formule statale era aceea de a păstra Banatul între granițele naturale, Mureș-Tisa-Dunăre-munți, în integralitate. Acesta a fost nu numai un deziderat maghiar-german, ci și o dorință a românilor. Provincie a Ungariei, Banatul era o entitate cu o personalitate distinctă, acea jumătate montană era și bine industrializată, bogată în huilă, fier și mai târziu în uraniu. Jumătatea de câmpie era fertilă, bine organizată de pe vremea colonizării realizată de habsburgi. Poseda cea mai densă rețea de căi ferate de pe continent. Multietnic, Banatul arăta ca un land central-european. Conștiința de sine a locuitorilor îi făcea să se identifice, după 1918, cu aspirații autonom-statale. Conducerea Republicii Bănăţene se străduia să menţină o unitate, în tonalitatea toleranței tradiționale, față de apartenenţa etnică a locuitorilor, un gest nobil care a fost apreciat în contextul stării de confuzie în cazul populaţiei germane, considerată înfrântă într-un război pe care nu ea l-a declanșat și care era singura naţionalitate importantă fără un stat de aceeaşi origine în vecinătate…
Tot la 31 octombrie a avut loc la Lugoj o adunare a muncitorilor şi soldaţilor, care a respins Republica Bănăţeană. Organizatorul acesteia a fost ardeleanul penerist Valeriu Branişte, proaspăt eliberat din închisoarea maghiară, unde ajunsese sub acuzaţia de spionaj în favoarea României. Reșița germană susținea Banathia. “Manifestul şvăbesc” cerea ca Banatul să nu fie divizat de către Conferinţa de pace, în fond, același lucru îl cerea și Adunarea de la Alba Iulia, să i se acorde o “autonomie suverană”, iar apartenenţa sa viitoare să fie hotărâtă printr-un plebiscit. Care n-a avut loc. Conform realității, Lucian Boia consideră că nici faza de la Alba Iulia nu a fost un plebiscit.
Balcaniada unităţilor militare sârbe intră în Banat şi la 14 noiembrie 1918, ocupă Timişoara. Comandamentul sârb preia administraţia militară, dizolvă Gărzile naţionale, iar mai târziu preia şi administraţia civilă. În felul acesta a fost balcanizată o treime din Banat. Regatul român a balcanizat apoi și ceea ce a mai rămas din regiune.
În zadar Colonelul Antonescu, prezenta un document la Conferința Păcii, 1919: “Nu putem renunţa la Torontal pentru că regiunea a constituit una şi aceeaşi provincie. Torontalul este grânarul care aprovizionează celelalte două judeţe ale Banatului care n-au putinţa să facă agricultură…Prin cedarea Torontalului se stabileşte între noi şi sârbi o frontieră cu totul artificială, ceea ce din punct de vedere militar este rău pentru ambele ţări. Motivele invocate de sârbi sunt neîntemeiate. Din punct de vedere istoric Banatul şi cu el Torontalul n-au aparţinut niciodată sârbilor. Din punct de vedere etnic, a se vedea majoritatea pe care o au românii în întregul Banat. Din punct de vedere militar Torontalul nu poate acoperi Belgradul, în cazul unui conflict militar între noi şi sârbi fiindcă, trupele de acoperire concentrate în acest spaţiu ar risca să fie aruncate în Dunăre şi Tisa după numai o zi…În ziua când Torontalul va fi în mod arbitrar rupt din trupul Banatului noi nu vom mai putea întinde nici odată o mână prietenoasă celor pe care i-am ajutat în momente grele. Un viitor conflict armat nu este exclus şi atunci, ori suntem învinşi şi pierdem tot Banatul, ori învingem şi luăm pe lângă Torontal tot ţinutul Timocului, unde sunt în mare număr români.”
DOMNUL MIRCEA RUSNAC, “ISTORIA BANATULUI”: “Cele 114 zile ale existenţei Republicii Bănăţene au zburat ca vântul şi ca gândul. Statele învecinate s-au năpustit, precum o haită de lupi hămesiţi asupra unei prăzi bogate, sfâşiind-o.”
Țărănistul SEVER BOCU a protestat practic continuu împotriva centralismului şi a soartei nefericite rezervate de acesta Banatului. Redăm aici doar un fragment din discursul ţinut de el în 1923 în Parlamentul de la Bucureşti, în care se declara împotriva ratificării unirii Banatului cu România: “L-au despicat, după o înţelepciune solomonică, Banatul în două şi azi se caută rătăcite, stinghere, aceste părţi amândouă, căci pe locul amputaţiei se scurge sângele şi puterea lor deopotrivă poate da loc la aşa ecrescenţe. Vă implor în numele Banatului, nu ratificaţi acest tratat!”

14. Există și o Europă a familiilor mixte. În România mică acestea erau mai mult rezultantele căsătoriilor între neamuri ortodoxe ori musulmane. Ele aparțin, așadar Estului. Ardealul și Banatul sunt zone ale căsătoriilor dintre români și maghiari, germani, evrei sefarzi. Așadar europeni occidentali, până în 1918, după care a urmat balcanizarea acestor regiuni și asimilarea dorită de statul român pentru a-și demonstra sorgintea național-unitară, după modelul francez, grecesc etc. Este un fapt mai puţin dorit și consemnat, dar productul literar-artistic al acestei categorii de indivizi ar reflecta în modul cel mai original conflictul lor sufletesc, afinitățile elective, înclinația spre o rasă sau alta. Multiculturalitatea este o comoară încă nevalorificată, nedeslușită, pentru ea nu există criterii speciale de valorizare, iar în abisul psihologic al artiștilor din această categorie nu a pătruns nici un instrument al cercetătorilor vreunei fundații. Au făcut ceva în acest sens mai degrabă scriitorii înșiși, ca exemplarul Thomas Mann. Oamenii cu sânge amestecat. S-ar putea ca ei să aibă, în acest fel, vaccinul antinaţionalist şi să devină populaţia majoritară a teritoriului sau ţării.

15. Și de ce n-ar fi A Treia Europa acel cordon sanitar, impus de pacea de la Paris, ca tampon între bolșevismul sovietic și Occident, adică Iugoslavia, România Mare, Polonia, Cehoslovacia? Un spațiu geopolitic, care și-a demonstrat virtuțile fracționându-se, mai mult sau mai puțin violent. Ar fi interesant ca obiect de studiu, pentru istorici, sociologi, dar și pentru prefațatori și comentatori de literatură și arte. Frământările interne ale intelighenției acestor state, unele fără o existență anterioară, altele sfâșiate de seisme naționale au avut, fără îndoială rezultante originale, adică opere lipsite de un precedent în lumea modernă. Oameni totodată scriitori și politicieni, de la Havel la scriitorii naționaliști sârbi, iată un material interesant pentru o fundație sau group de cercetare !
EPILOG. Așadar, privită cu detașare, din exterior, prezența unui spațiu spiritual central-european devine o iluzie privată, adepții ei creează o diversiune. Tipic pentru România post-revoluționară în care modalitatea de a străbate în viață este asocierea în grupuri de acțiune, studii, fundații. Nu e considerată viabilă existența personalităților în afara clanurilor. Asocierea este emblema existențelor mediocre. Harul creației individuale nu mai valorează nimic într-o lume lipsită de criterii valorice. A treia Europa, cel puțin în Vestul teritoriului românesc actual este găselnița unui grup de intelectuali fără deosebite vocații artistice, cu un trecut apropiat de activismul comunist, autori de texte adecvate perioadei socialiste, slujbași-condeieri în domeniul viclean al criticii literare, legați prin funcții de un stat centralizat. Ca să fiu meschin, ca dânșii, îmi voi aminti de acei foști colegi de redacție care, pentru a-și publica opera trimiteau editurilor din București colete cu țigări sârbești Vikent și mezeluri de Comtim, mană cerească în acele vremuri. Decăderea beletristicii a făcut loc acestor iscusiți prezentatori, comentatori, recenzenți, fără pedigriuri imperiale și ADN-uri multiculturale, care vor să reprezinte resturile spirituale ale împărăției.