Eric Hobsbawm

 

Despre felul în care harta Europei a fost redesenată după primii ani ai războiului de treizeci şi unu de ani se ocupă într-un mod dialectic, în SECOLUL EXTREMELOR Eric Hobsbawm, istoric britanic marxist, apărut  la Bucureşti. În timp ce puterea globală e frisonată mereu de alarme care vizează New York-ul, istoricul ne spune cu exactitate: Statele Unite au ignorat în repetate rânduri “avertismentul” lui George Washington însuşi, relativ la “complicaţiile europene” şi şi-au trimis oamenii acolo “determinând astfel istoria secolului XX”. Primul război mondial rămăsese “în coadă de peşte”, prezenţa americană hotărând deznodământul. Mai veniră însă şi principiile şi nesăbuitele hărţi wilsoniene. Dorinţa de a democratiza Europa s-a transformat în altceva. Un “deranj general”, am zice, cu continuare în al doilea război, de fapt o cosecinţă a primului. Manifestul Comunist, citat de istoric, spune că burghezia a zmuls fără milă diferite legături feudale care îl legau pe om de superiorii lui fireşti şi a făcut ca între om şi om să nu mai existe decât interesul personal. Daniel Bell spunea, în 1976 că societatea burgheză a introdus “individualismul radical” în economie şi a distrus cu această ocazie toate relaţiile sociale tradiţionale. Revenind la Eric  Hobsbawm: “Şi totuşi Marx a avut dreptate, cu ceilalţi profeţi ai dezintegrării vechilor valori…capitalismul va sfârşi prin a dezintegra şi acele părţi pe care le-a considerat favorabile pentru propria dezvoltare…La sfârşitul secolului se poate vedea cum arată o lume în care trecutul şi-a pierdut rolul, în care vechile hărţi şi scheme care îndrumau fiinţele umane nu mai reprezintă peisajul prin care ne mişcăm noi, nici marea pe care navigăm, căci nu ştim unde ne va duce călătoria. Bătrânul secol nu s-a terminat bine”. Aliaţii nu l-au comentat pe Wilson; fără el “războiul era pierdut…Dreptul la autodeterminare era mult mai uşor de susţinut de cei aflaţi departe de realităţile lingvistice şi etnice ale noilor state naţionale”. Abia în 1990 se arată “puii Tratatului de la Versailles” ( tratat abandonat, şi de parlamentul SUA, în discordanţă cu preşedintele ). “Dintotdeauna pe acest pământ”? Nu a existat o viaţă anterioară tradiţională pentru teritorii ca Yugoslavija, Cehoslovacia etc. N-a existat vreodată un Banat în cadrul Serbiei sau României. Statele mici, între ele şi Republica Bănăţeană (1918) au fost aspirate de Serbia Mare, Polonia Mare, România Mare, la modă fiind Totul Mare. Noile state au înglobat la fel de multe minorităţi ca şi imperiile, nefiind cu nimic mai bune gestionare ale problemelor etniilor care le-au fost repartizate.
Multe teritorii fuseseră luate Rusiei de Germania, în război şi dacă nu izbucnea revoluţia din octombrie, ele ar fi fost înapoiate cu fast unei Rusii ţariste de către Antanta personal (Inclusiv Basarabia s-ar fi întors în imperiu. Banatul rămânea, eventual în Confederaţia Danubiană); Slovenia aparţinuse Austriei( Carynthia), Croaţia Ungariei. S-au înfăptuit mariaje rapide instabile. Prusia a sprijinit declanşarea revoluţiei ruse, pentru a compromite frontul estic. În acest caz îşi asumă şi urmările, inclusiv constituirea noilor state. Conflicte şi revendicări au curs fără întrerupere, chiar după război: între Ungaria şi Slovacia, România şi Ungaria (1919), Polonia şi Rusia (1920-21) datorită puseului de expansionism războinic al unor polonezi care s-au trezit brusc după un secol şi jumătate de inexistenţă statală; în ultimă instanţă Serbiei i-a trebuit Banatul de sud-vest ca zonă-tampon, pentru ca capitala să nu fie la frontieră! Şi de ce să nu fie? Bratislava e în coasta imperialistei Austrii şi d-aia tot nu avortează slovacele.
Porţiuni întinse din fostele imperii, golite de populaţie, au fost umplute rapid de noile state. Rădăcinile tradiţionale au fost zmulse, drumuri şi căi ferate întrerupte de noile fruntarii. Puternic individualizat, Banatul putea exista oarecum de sine stătător, fără a gravita spre o putere sau alta. A fost sfârtecat precum Polonia mai târziu, e drept, fără prea multă vărsare de sânge, dar cu forţe armate din afară. Şi cum era să reziste singur în contextul în care se zmulgeau colonii, se năvălea în zona renană, se luau Alsacia, Lorena şi Saarul; în est, nesătuii polonezi ţinteau ducate germane, intrau cu comandouri de lăncieri călare şi provocau în Germania incidente sângeroase, pe care doar „interzisul” Jan van Helsing le mai evocă. De altfel chestiile astea care nu se prea spun nici azi stau, poate, la baza afirmaţiei lui Hobsbawm: “Un război împotriva Poloniei nu făcea parte din planul lui de joc…” (al lui Hitler, n.n.) Se spune că retrocedarea Danzigului şi o fâşie pe care s-ar fi construit o şosea spre Prusia Orientală ar fi rezolvat toată problema…

Problema actuală este în ce măsură Statele Unite se vor mai implica în conflicte în afara teritoriului propriu. Așa cum acest lucru a depins în mare măsură de Wilson, Roosevelt și Bush, va depinde acuma de Trump. Președinții și anturajul lor au avut întotdeauna argumente care i-au făcut credibili propriului popor.

Advertisements