Voluntarii

 

Voluntara “întoarcere a armelor” mai este consideratã si în zilele noastre o virtute, extinsã, iatã, si asupra primului rãzboi mondial. Este vorba, de data aceasta, despre prestatia realizatã în exclusivitate de românii bãnãteni si ardeleni împotriva propriei lor tãri, Austro-Ungaria. În schimb, Petre Carp și-a trimis băieții să lupte contra armatei române. Foarte luptãtori si sârguinciosi, cu exces de zel, unii români bãnãteni si ardeleni voiau sã lupte de partea armatei române încã de la începutul rãzboiului; dar cum “tara-mamã” româneascã îsi pãstra neutralitatea, petentii au mai trebuit sã astepte clarificarea situatiei. Îmi imaginez, cât zbucium sufletesc rebrenian în românii imperiali chemati sub arme într-un rãzboi pe care nu-l simteau cu totii al lor. S-apoi câtã dramã pentru voluntarii care voiau sã mai lupte, în 1918, dupã ce România iesise deja din rãzboi. Defavorizati românii imperiali: un cincinal întreg de lupte, în vreme ce fratii de peste munti au luptat doar juma` de rãzboi. Ardelenii aveau ocazia sã moarã de mai multe ori, ba sã se si supunã trãdãrii sau unor interese “striene”. Oricum, în timp ce la Pãdurea Verde, la Timisoara prizonierii români se odihneau, asteptând sã se dubleze aproape automat teritoriul tãrii, într-un lagãr comandat de însusi militarul austro-ungar A.Cosma, prizonierii Antantei – ardeleni de etnie românã – se constituiau în divizii gata sã lupte împotriva unei „foste” patrii aflatã, nu-i asa, sub “dominatie strãinã vremelnicã”. Dar s-o luãm sistematic. Vaida Voevod, viitorul premier, era, în vreme de rãzboi de pãrere cã românii ardeleni trebuie sã rãspundã cu credintã ordinelor de mobilizare imperiale. Sextil Puscariu, aflat în România, se grãbi sã se întoarcã în „tarã” pentru a deveni puscas loial imperiului. Si diplomatii României sustineau cã problema militarilor români de peste munti e o chestiune internã a Austro-Ungariei. Ceva mai târziu, în Rusia prizonierii români doreau sã se departajeze de unguri si nemti, sã devinã voluntari ai armatei antantice române, ba chiar constituindu-se în unitãti separate, ca ura lor antimaghiarã sã intre în actiune. Ostenii acestia de strânsurã au fost militari mai experimentati decât fratii rãsãriteni, apãrând cu succes Bucurestii si luptând în prima linie la Mãrãsesti. Cine va recunoaste “clar” cã ardelenii si bãnãtenii au jucat un rol primordial, de fapt, la Mãrãsesti? Aceiasi militari i-au snopit în bãtaie pe polonezi, sârbi, italieni, francezi sau rusi. Voluntarii s-au constituit ca guvern al natiunii române în strãinãtate, dupã Buftea – operã a Regatului Român. Sever Bocu îsi tipãrea ziarul prin Kiev, Chisinãu sau Paris. De la el stim cã nu toti românii s-au voluntariat, intelectualii nici atât, cã românii din alte pãrti au fost chiar mai putin eroici decât ardelenii si bãnãtenii. Voluntariatul s-a sistat dupã revolutia rusã. Unii militari au fost deturnati spre stânga (ceea ce n-a fost prea greu, existând si în imperiu un suport al stângii), înrolându-se chiar în Armata Rosie. N-au mai apucat sã intre în lupte, acestea sistându-se. A urmat marea lãsare la vatrã, la vatra româneascã.
Voluntarii ardeleni s-au preumblat din Franta la Vladivostok, acesti romantici si-au semãnat oasele în tot cosmosul. Fenomenul este, poate un unicat, care ar trebui mentionat în Istoria României si nu lãsat sã putrezeascã în colectia ziarului „Vestul” al lui S.Bocu sau disipat în studii episodice ale unor autori care mai încearcã sã descentralizeze politica si istoriografia dâmboviteanã, arãtând cã eroi au mai fost si altii – si cei ce au schimbat uniforma austro-ungarã cu cea româneascã.

Advertisements