Lloyd George: „Fără femei nu va exista o victorie”

001 „Fără femei, nu va exista o victorie!””
( David Lloyd George) „Dacă am fi fost noi cei învinși, am fi fost considerați criminali de război. Pentru că așa ne-am comportat, ca niște criminali de război…”(McNamara)

 

1. Ce s-ar fi întâmplat dacă după terminarea celui de al doilea război mondial germanii ar fi emigrat? Orașele le-au fost distruse aproape în totalitate, cam ca prin Siria actualmente. Armata roșie, dar și aliații au dat iama în populația de femei. Dacă femeile germane și-ar fi luat bocceluțele, migrând prin Austria, Ungaria, Serbia, Turcia, spre Siria, cu milioanele? Nu au făcut asta. S-au pus pe lucru. Au avut de înlăturat ruinele, fiece cărămidă mergând din mână în mână. În mare parte femeile au reconstruit Germania, care a mai și făcut plăți către Israel, mai mult de 60 miliarde de euro dar și către alte state. Germanii n-au lăsat în spate ruinele, plecând în lume. Și-au cărat destinul, renăscând din propria cenușă.
Musulmanii, după ce și-au distrus trecutul și orașele, au purces în pribegie spre Mecca occidentului, devastat și reconfigurat, sosind, așadar la masa gata pusă. Asta vorbește mult despre diferențele de mentalitate. Germanii au fost alungați din Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, au plecat din România, vânduți de țara natală, nu către țările sunite și șiite, ci înspre vechiul lor spațiu spiritual.
Dacă femeile britanice, franceze, americane și sovietice (chiar și româncele) au tras la șaibă ajutând trupele aliate să obțină victoria, în schimb femeile din Germania și Austro-Ungaria au muncit ca sclavele după război. Au mai suportat și violurile glorioaselor armate învingătoare. (Despre violurile săvârșite în Germania de către migranți ce să mai vorbim?). De la grijile pentru familie, au trecut prin rușine și munci patriotice. Prin persecuții de tot felul. Prin denazificare…
…Am păstrat o carte de care se leagă copilăria mea. Scrisă în 1934 de Johanna Haarer, „DIE DEUTSCHE MUTTER UND IHR ERSTES KIND”. Este o lucrare de știință popularizată și se referă, desigur, la tehnicile pe care o femeie, nu neapărat germană, trebuie să le folosească în puericultură. Evident, nu e o carte politică, ea fiind difuzată în toate țările unde existau comunități germane, mama mea făcând parte din minoritatea germană de peste 745.000 de suflete (pe care Berlinul îi cosidera „Volksdeutsche”). A primit-o de la Grupul Etnic din Lugoj, unde locuia împreună cu bunicii mei materni, în anul nașterii mele (puțin înainte de cel al bătăliei de la Stalingrad). Tatăl meu, român, sergent în Garda Regală și transferat în regimental „13 Călărași” se afla pe front, în Crimeea și a primit permisiunea să se întoarcă, să mă vadă. ( Și, spre norocul lui nu a mai participat la „întoarcerea armelor”)…În fine, subliniez că în cartea Johannei Haarer nu era nici un accent rasist, nu se vorbește nici de Sonnenkind. Am fost crescut după acel manual pentru mame și nu erau acolo texte soldățești, cu „Erika” sau „Lilly Marlen”, ci foarte utile sfaturi practice. Comunitatea le-o oferea și româncelor, gratuit. Opinia publică românească continuă să creadă că Grupul Etnic German se ocupa doar de politică nazistă. E o prostie de zile mari. E adevărat că existau unele avantaje, Berlinul avea grijă de familiile combatanților, asta cel puțin în primii ani de război. Veneau bani și pachete cu ce trebuia. După 1945 mama mea a scăpat de deportare în URSS printr-un act care adeverea faptul că soțul ei a fost militar român. Altminteri, anii în care ea era casnică pentru a-și vedea de familie s-ar fi dus pe copcă printr-un periplu în Siberia. Ce mai sibiriac aș fi devenit la trei ani…Johanna Haarer s-a pensionat în 1965.
2. După cel de-al Doilea Război Mondial istoria a fost scrisă din perspectiva învingătorilor. Multă vreme doar filmele sovietice, englezești, americane, franțuzești ne prezentau eroicii luptători antigermani și militari inamici luați prizonieri, cu mâinile pe cap. În fine, după o enormă plictiseală cu eroismul aliat s-au turnat două filme germane modeste despre atentatul contelui von Stauffenberg. A urmat o superproducție, tot americană, despre Rezistența antinazistă, turnată la Berlin. (Oricum, incomparabilă cu mai vechea lor peliculă în stil Stan și Bran după romanul „Pe frontul de Vest nimic nou”).
Învinşilor le-au fost atribuite toate ororile. Învingătorii şi-au muşamalizat derapajele, de multe ori comparabile cu cele ale taberei adverse. În zilele noastre trecutul începe să fie reanalizat. Într-un interviu cu McNamara acesta recunoștea avantajele victoriei din 1945 într-o formulă inedită. „Dacă am fi fost noi cei învinși, am fi fost considerați criminali de război. Pentru că așa ne-am comportat, ca niște criminali de război…” Fostul ministru de externe al USA îl amintește pe Wilson, care credea că victoria din Primul Război Mondial reprezintă și sfârșitul tuturor războaielor din lume. De fapt a fost o adevărată deschidere a cutiei Pandorei. Bernard Shaw spusese că „…noi am declanşat războiul cu Germania, noi am aruncat 300.000 de bombe asupra populaţiei civile a acesteia…”
Churchill pledase pentru genocid: „atac absolut distrugător în spatele frontului nazist, efectuat cu bombardiere grele.  Pentru că există mai puţin de 70 de milioane de huni răi – unii dintre ei sunt de vindecat, ceilalţi de omorât”. Hitler, exasperat că din cauza lui Churchill nu poate face pace cu Anglia, ar fi spus: ”Ce să mai fac? În genunchi nu pot să mă pun. Încă o dată, conspiraţia jalnică şi coruptă a oamenilor politici şi a magnaţilor financiari lacomi şi-a făcut apariţia, pentru ei războiul reprezintând un mijloc eficace în a-şi susţine afacerile. Dl Churchill a repetat declaraţia că îşi doreşte război. Un război aerian împotriva populaţiei civile, sub sloganul înşelător “un război împotriva obiectivelor militare”. Începând cu Freiburg, aceste obiective s-au dovedit a fi oraşe deschise, pieţe, sate, case, spitale, şcoli, grădiniţe şi orice decid ei să lovească. Churchill se va ascunde în Canada, unde banii şi copiii multor profitori de război au fost deja aduşi. Dar, va exista o tragedie pentru milioane de oameni. Iar dl Churchill ar trebui să aibă încredere în profeția conform căreia un mare imperiu va fi distrus. Dl Churchill crede că aceasta va fi Germania, dar eu ştiu că va fi Anglia! Nu văd niciun motiv pentru care am forţa continuarea acestui război… Ne-a declarat război pentru a doua oară. ”
Ioan Ispas ( din Delaware), într-o carte despre irochezul (după mamă) prim-ministru britanic spune: „Churchill cerea fabricarea de urgenţă a 4.000 – 6.000 de bombardiere grele pentru distrugerea a 6 milioane de locuinţe germane, pentru a lăsa fără case 25 de milioane de germani, a ucide 900.000 de germani şi de a răni un million. A stabilit ca bombardamentele să se facă în special asupra zonelor muncitoreşti.
De bombardarea până la distrugerea completă a orasului Dresda se face vinovat tot Churchill. Înainte de a părăsi Yalta a ordonat declanşarea operaţiunii Thunderclap, care prevedea bombardamente masive asupra oraşelor, astfel ca şoselele şi drumurile sa se umple cu refugiaţi, iar soldaţii să nu se poată deplasa pentru a opri ofensiva armatei roşii. La ora zece seara 772 de bombardiere Lancaster au aruncat asupra Dresdei 650.000 de bombe incendiare şi 1.474 de bombe grele. A fost complet distrusă o suprafaţă de 1.600 acri. A se compara cu cel mai masiv bombardament german din Anglia, la Coventry, unde au fost distruşi 100 de acri. Dimineaţa, pe lumină, au mai venit 527 bombardiere B17, în două valuri, însoţite de 300 de avioane de vânătoare, pentru a distruge ce a mai rămas. Numărul exact al morţilor nu se ştie exact, fiind plin de refugiaţi, femei, copii, batrâni, este cuprins între 35.000 şi 250.000. La Coventry au murit 504.
Propunerea lui Churchill, acceptată de F. D. Roosevelt la Casablanca in 1943, de a bombarda civilii din orase, a devenit o doctrină militară. Ţintele nu mai sunt forţele militare ci orașele  mari ale rivalilor. Democraţiile vestului au dezamăgit prin aceste acte barbare, nemaiîntâlnite în războaiele moderne.
România avea pregătită o linie fortificata de apărare Galaţi – Focşani, pentru situaţia în care ruşii ne atacă. Dar datorită “iniţiativei“ lui Churchill ca aviaţia de bombardament să atace civilii şi să transforme în ruină oraşele din spatele frontului, o rezistenţă  pe această linie n-a mai avut suficienta motivaţie.

Churchill a fost un adept al euthanasiei. Când a făcut parte din guvernul Asquith a propus ca 120.000 de deficienţi mentali să fie trimişi în colonii. (Hitler s-a inspirat de aici.). Era rasist. Nu voia să fie acceptaţi negri în Anglia. A condus campania “Păstraţi Anglia albă!“.
La Conferinţa de la Casablanca din ianuarie 1943, Churchill l-a convins pe F.D.Roosevelt să facă declaraţia comună privind capitularea necondiţionată. `Unconditional Surrender`.
În 1944 la Quebec, Churchill şi F.D.Roosevelt au aprobat Planul Morgenthau de distrugere a întregii industrii germane şi transformarea Germaniei într-o ţară agrară. Toate utilajele şi echipamentele industiale urmau sa fie date ruşilor.
Goebbels a folosit cele două hotărâri pentru propagandă, în sensul că o capitulare ar însemna nesupravieţuire. Aşa se explică de ce în primăvara lui 1944, când se prefigura clar înfrângerea Germaniei, au fost trimişi în lagărele de exterminare evreii. Eisenhower a estimat că războiul s-a prelungit cu doi ani din cauza condiţiei impuse de capitularea necondiţionată.”
Și Ernst Nolte spune că anglo-americanii „ au dus un război de nimicire prin atacuri din aer asupra populaţiei germane…700.000 din ei au murit în chinuri groaznice.
Gheorghe Brătianu i-a transmis o „scrisoare deschisă” istoricului american W. G. Leland. Cităm: „…la temeiul împrejurărilor de care suntem învinuiţi azi se află opţiunea senatorilor americani, care au răsturnat, în 1920, principiile lui Wilson, revenind în anii de după război la doctrina de izolare a lui Monroe şi au determinat astfel, lipsind pacea de garanţiile SUA, toată evoluţia politică europeană pe care o osândiţi acuma cu atâta asprime. România nu e o mare putere, nu putem răspunde cu aceleaşi arme, dar este deasupra noastră o judecată supremă etc.” Pamfil Şeicaru, care a publicat „scrisoarea” în ziarul „Curentul”, adăuga: „A păstra tăcerea în faţa urgiei ar fi un act de laşitate; actele de demenţă devastatoare, sportul vânătoarei de oameni trebuie denunţat judecăţii severe de mâine.”
După Lucian Boia „ toate caracteristicile negative ale Germaniei bismarckiene şi wilhelmiene (autoritarism, expansionism, naţionalism, rasism, antisemitism…) se regăsesc, în grade şi combinaţii diferite, şi în celelalte ţări europene. Şi în cazul României există o formulă înglobatoare –De la Nistru pân’ la Tisa, care fixează un spaţiu etnolingvistic.
3.FĂRĂ FEMEI ? A rămas celebră declaraţia „Fără femei, nu va exista o victorie””, făcută în 1915 de viitorul premier britanic David Lloyd George, care ilustrează cel mai bine implicarea femeilor în efortul de luptă din timpul primului război mondial. Britanicii își dau cu părerea că în Germania, deşi femeile au fost mobilizate în industriile de război, ele au fost plătite şi tratate destul de prost şi s-au retras foarte repede, pentru a-şi pune forţa de muncă în serviciul familiilor lor. În realitate nu prostul tratament le-a lăsat pe femeile germane în cele două războaie mondiale acasă, la familie, la copii, asta fiind propagandă, ci acea cunoscută concepție germană conform căreia femeia trebuie să aibă în vedere bucătăria, copiii și biserica. Statul acasă al femeilor germane nu este o invenție a celui de al doilea război, ci o tradiție. Este aproape sigur că una dintre cauzele majore ale pierderii războaielor de către germani a fost absența femeii alături de bărbați.
E de punctat faptul că prima conflagraţie mondială nu a fost declanşată de Germania, ci de Austo- Ungaria, în urma acțiunii teroriste a sârbilor. Germanii au fost mai degrabă târâţi în acel conflict. Lipsirea de colonii a generat nemulţumiri adânci în societatea germană şi o dorinţă accentuată de revanşă. Despăgubirile de război, restricţiile economice impuse, depăşeau înzecit culpa Germaniei. Au încetăţenit ideea că li s-a făcut o mare nedreptate. Celelalte puteri europene şi-au manifestat tendinţele rasiste în zonele coloniale, au avut loc acolo adevărate masacre. Dar nimeni nu a fost tras la răspundere. Germania, lipsită de colonii, şi-a revărsat energiile rasiste asupra teritoriului european pe care începuse să-l controleze după 1938.
FRANȚUZOAICELE LA ȘAIBĂ. Chiar de la începutul ostilităţilor, la 7 august 1914, şeful guvernului francez, Rene Viviani, care se aştepta la un război scurt, a făcut apel la femeile de la ţară să-i înlocuiască pe câmpul muncii pe cei care sunt pe câmpul de bătălie. Era perioada secerişului şi era vital ca recolta să nu se piardă., Multe femei au fost nevoite să facă munci grele, luând uneori chiar locul cailor rechiziţionaţi, şi să administreze singure exploatațiile agricole. Numărul femeilor care administrau singure o fermă agricolă se ridica la 800.000. Ele au devenit și recepţionere, angajate la poştă sau la bancă, au condus tramvaie, au lucrat în spitale sau ca institutoare, devenind simbolul intrării femeilor într-un sector masculin. La începutul lui 1918, în jur de 400.000 de femei munceau în uzinele de război franceze, un sfert din mâna de lucru din acest sector. “Lucrul unei muncitoare-turnătoare de obuze era epuizant. Fiecare obuz cântărea şapte kilograme. La o producţie normală, 2.500 de obuze treceau în decurs de 11 ore prin mâinile unei asemenea muncitoare. În condiţiile în care ea trebuia să ridice de două ori fiecare obuz, rezultă că femeia ridica pe zi 35.000 de kilograme”, scria în „La voix des femmes”, jurnalista Marcelle Capy, care a lucrat timp de câteva săptămâni într-o uzină de armament. Greu, desigur, mai greu decât să-ți ridici picioarele în french cancanuri la Moulin Rouge. De fapt ele lucrau deja mult înainte de 1914, la acea dată fiind recenzate 7,7 milioane de femei active profesional, adică 36% din totalul populaţiei active, mult mai mult ca în Marea Britanie şi în Germania, femeile erau originare în special din clasele de jos, însă războiul a favorizat intrarea în câmpul muncii şi a femeilor din clasele de mijloc.

ENGLEZOAICELE LA MUNCĂ BĂRBĂTEASCĂ. În 1918 în uzinele de război britanice, mâna de lucru feminină ajunge la un milion de muncitoare. Şi în Canada femeile au lucrat, în special ca infirmiere sau au cusut bandaje, dar şi în fabricile de muniţie sau pe şantiere navale, unele se angajau pentru prima oară, iar altele lucraseră până atunci ca servitoare, iar până la sfârşitul războiului trei sferturi dintre ele au avut mai multe slujbe.
La sfârşitul războiului, femeile au fost rugate să se întoarcă la casele şi la muncile lor tradiţionale sau în familie, dar se produsese o schimbare fundamentală de mentalitate, şi femeile „aliate” au revenit pe piaţa muncii în anii care au urmat, feminizând locurile de muncă din agricultură, industrie şi comerţ sau au făcut carieră practicând profesii liberale.
Multe femei s-au implicat benevol pentru a-i susţine psihologic sau moral pe combatanţi, unele s- au întreţinut cu soldaţii de pe front, altele au suţinut spectacole în faţa soldaţilor britanici şi francezi, ca americanca Elsie Janis, sau au însoţit trupele ca scritoare, distrând trupele în fel și chip, cum a făcut de exemplu americanca patrioată Ella Wheeler Wilcox. SUA şi Marea Britanie au avut campanii publicitare susţinute intens, în special prin afişe, care încurajau înrolarea şi multe femei s-au şi alăturat forţelor armate şi au servit ca telefoniste, stenografe sau infirmiere, au condus ambulanţe, chiar și aeriene, de pildă româncele care pilotau avionete sanitare.

AMERICANCELE CU EPOLEȚI. În Statele Unite, în timpul Marelui Război, peste 30.000 de femei au purtat uniformă şi au avut aceleaşi însemne militare şi statut ca şi al bărbaţilor. În Marea Britanie peste 80.000 de femei s-au angajat în unităţile feminine auxiliare ale armatei pentru a conduce camioane sau ambulanţe, ca bucătărese sau femei-mecanic. Femeile-pilot nu au fost recunoscute oficial, din discriminare sau alte motive. Hélène Dutrieu a servit în forţele aeriene franceze, prinţesa rusă Eugenie Shakhovskaya a fost pilot de recunoaştere, Lyubov A. Golanchikova a fost pilot de test, iar prinţesa Sophie A. Dolgorukaya şi Nadejda Degtereva au zburat în misiuni de recunoaştere ale aviaţiei ruse. În Canada au lucrat într-un compartiment special creat pentru femei, în cadrul Forţelor Aeriene Regale, ca mecanici de avion.

RUSOAICE DEGHIZATE. Multe femei s-au şi deghizat şi au purtat uniforma bărbaţilor pentru a putea servi în armată, au fost ţărănci din Serbia, englezoaice, franţuzoaice, ucrainience sau trăgătoare de elită din Turcia. Cele mai multe combatante au luptat pe frontul din Rusia unde, în 1917, au fost înfiinţate “batalioane feminine ale morţii”, la iniţiativa Mariei Bocikariova, o ţărancă devenită soldat.
4. Obiectivul de cea mai mare însemnătate pentru Germania postbelică era refacerea vieţii economice, politice, sociale, culturale etc. Ţara întreagă era un uriaş morman de ruine. Pe lângă toate acestea, în zonele vestice se adăpostiseră milioane de germani strămutaţi din fosta Prusie Orientală, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi Austria. Aceşti dezrădăcinaţi se ridicau în 1947 la cifra impresionantă de nouă milioane. Desigur, că măsurile luate de comandamentele aliate nu puteau suplini nici pe departe eforturile pe care trebuia să le facă germanii înșiși pentru a salva de la pieire marea naţiune germană.
O nouă carte sugerează că nu numai rușii ci și soldaţii americani ar fi violat la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. (Cert este că nici militarii germane nu s-au sfiit să lase urmași, prin Norvegia mai ales…)
Autoarea germană Miriam Gebhardt, cunoscută în Germania pentru o carte despre feminism, a publicat recent o nouă lucrare controversată, în care dezbate rolul Americii în istoria Germaniei postbelică, scrie„Der Spiegel”. Cartea analizează agresiunile sexuale, săvârşite de soldaţii celor patru puteri victorioase, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Gebhardt estimează că soldaţii americani ar fi violat 190.000 de femei germane, până în anul 1955, când Germania de Vest şi-a recâştigat suveranitatea. Violurile ar fi avut loc la câteva luni după ce americanii au invadat Germania.
Autoarea se bazează pe documentele unor preoţi bavarezi, care ar fi consemnat faptele reprobabile în anul 1945. Arhiepiscopul din Munchen şi Freising le-a cerut clericilor catolici să ţină evidenţa avansului Aliaţilor şi arhiepiscopia a publicat fragmente din documente, la o distanţă de câţiva ani. Michael Merxmuller, un preot din satul Ramsau scria la 20 iulie 1945: “Opt femei au fost violate, unele chiar în faţa părinţilor”.
Un alt preot, Alois Schiml, din Moosburg, scria la 1 august 1945: “17 fete au fost aduse la spital, după ce au căzut victime agresiunii sexuale, în repetate rânduri”. Cea mai tânără victimă menţionată în documentele istorice avea şapte ani, iar cea mai în vârstă, 69 de ani. Gebhardt compară comportamentul soldaţilor americani cu brutalitatea Armatei Roşii.
Alţi cercetători au mers mai departe, afirmând că, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, soldaţii americani ar fi fost responsabili pentru incendierea unor biserici, uciderea unor civili italieni, a unor prizonieri de război germani şi agresarea sexuală a unor femei, chiar şi când au traversat Franţa.
În ciuda acestor afirmaţii, soldaţii americani erau consideraţi mult mai disciplinaţi decât cei ruşi sau francezi.  Gebhard spune că 5% dintre “copiii războiului”, născuţi de femeile nemăritate din Germania de Vest şi Berlinul de Vest, până la mijlocul anilor 1950, au fost “o consecinţă a violului”. 1.900 dintre aceşti copii ar fi ai soldaţilor americani. Gebhardt estimează că, în medie, au existat 100 incidente de viol, raportate la fiecare naştere.
O altă estimare, oferită de profesorul american de criminologie Robert Lilly, care a examinat cazurile de viol în care au fost condamnaţi militarii americani, vizează 11.000 de asemenea incidente, comise până în noiembrie 1945. Cartea lui Gebhardt este importantă din altă perspectivă: timp de mai multe decenii, s-a crezut că soldaţii americani nu ar fi fost nevoiţi să comită asemenea violuri, deoarece femeile se ofereau singure pentru anumite avantaje, ceea ce e fals. “Nu există nici o menţiune concretă, nici o mărturie publică, nici o scuză”, scrie Gebhardt. S-ar putea ca actualele generații din Germania să fie mai puțin ariane precum cele dinainte de cel ce al doilea război mondial…
Nu doar sovieticii au comis crime sexuale. Dacă existența unor asemenea fapte era cunoscută, nu se știa amploarea fenomenului. Care era atribuit aproape în exclusivitate soldaților sovietici. Anglo-americanii au fost scuzați, la adăpostul disprețului față de victime, altă ipocrizie propagandistică.
Săptămânalul german Focus notează: „Oamenii, și mai cu seamă istoricii, au presupus la vremea respectivă că femeile au profitat de pe urma acestor contacte.” Istoricii isterici. Să profiți de pe urma unui viol? Într-o conferință la Berlin, cercetătoarea germană a arătat cum imaginea soldaților lui Stalin, aruncându-se asupra femeilor fără apărare s-a impregnat în imaginarul colectiv: „Ce nu se știa era că în alte părți ale Germaniei, ceilalți soldați aliați, au violat nemțoaice în același fel.” Potrivit calculelor făcute de cercetătoarea germană de la Universitatea din Konstanz, sovieticii au comis efectiv 590.000 de violuri, din cele 860.000 înregistrate, iar americanii 190.000 de violuri (asupra nemțoaicelor, desigur), francezii (50.000) și britanicii (30.000).
Radioul german Deutschlandfunk subliniază faptul că administrația practic nu mai exista și că majoritatea victimelor au preferat să tacă din rușine. Unele s-au sinucis. Lucrarea „Când au venit soldații” se bazează pe o sumă de arhive neexploatate: documente militare, relatări ale preoților sau cereri de avort. Doamna istoric menționată a reușit să pună mâna pe 500 de rapoarte adresate de preoții bavarezi Episcopiei din München în care sunt consemnate abuzurile soldaților americani și, „ocazional”, francezi; violuri, adesea în grup, în aproape toate satele. Preoții vorbesc despre o veritabilă „vânătoare de femei și de fete”, violate și uneori ucise. Mulți copii germani aparțin unui total de 1900 de tați americani.
Săptămânalul Der Spiegel afirmă: „Dacă numărul de victime ar fi atât de ridicat, este aproape sigur că au fi existat mai multe rapoarte despre aceste violuri în arhivele spitalelor sau ale autorităților sanitare, sau rapoarte ale martorilor oculari.” Care au dispărut? Publicația conchide că Miriam Gebhardt este „incapabilă să prezinte dovezi suficiente”. Der Spiegel, parcă aservită cu forța intereselor propagandei aliate, face apel la o altă estimare, cea a profesorului de criminologie american (!) Robert Lilly, care a examinat cazurile de viol judecate în tribunalele militare americane. Lilly a ajuns la o cifră mult mai mică, de 11.000 de agresiuni sexuale. Evident că americanul nu putea ajunge la o cifră mai mare. Cine pe cine prostește? Occodentul n-a luat-o razna de tot. Iată, se ajunge la concluzia că „Este timpul pentru o anchetă serioasă”. Dacă cifrele sunt contestate, presa germană recunoaște totuși că lucrarea lui Miriam Gebhardt sparge un mit într-o țară care are probleme să vorbească despre suferințele sale.
Cotidianul „ Tageszeitung” salută însă lucrarea, estimând că „este timpul pentru o anchetă serioasă”, la fel ca săptămânalul „Focus”, care laudă „analiza profundă a evenimentelor, a căror umbră se întinde până astăzi”. Dacă armatele aliate au pedepsit multe dintre aceste violuri, până acum nu a existat o recunoaștere oficială a fenomenului și, cu atât mai puțin, scuze oficiale, subliniază Miriam Gebhardt.
De unde atâtea scuze? Câți capi ai bisericilor musulmane și-au cerut oficial scuze pentru faptele băieților veniți din Orient pentru a se oploși la sânul mamei -Merkel?

Advertisements