Voluntarii

 

Voluntara “întoarcere a armelor” mai este consideratã si în zilele noastre o virtute, extinsã, iatã, si asupra primului rãzboi mondial. Este vorba, de data aceasta, despre prestatia realizatã în exclusivitate de românii bãnãteni si ardeleni împotriva propriei lor tãri, Austro-Ungaria. În schimb, Petre Carp și-a trimis băieții să lupte contra armatei române. Foarte luptãtori si sârguinciosi, cu exces de zel, unii români bãnãteni si ardeleni voiau sã lupte de partea armatei române încã de la începutul rãzboiului; dar cum “tara-mamã” româneascã îsi pãstra neutralitatea, petentii au mai trebuit sã astepte clarificarea situatiei. Îmi imaginez, cât zbucium sufletesc rebrenian în românii imperiali chemati sub arme într-un rãzboi pe care nu-l simteau cu totii al lor. S-apoi câtã dramã pentru voluntarii care voiau sã mai lupte, în 1918, dupã ce România iesise deja din rãzboi. Defavorizati românii imperiali: un cincinal întreg de lupte, în vreme ce fratii de peste munti au luptat doar juma` de rãzboi. Ardelenii aveau ocazia sã moarã de mai multe ori, ba sã se si supunã trãdãrii sau unor interese “striene”. Oricum, în timp ce la Pãdurea Verde, la Timisoara prizonierii români se odihneau, asteptând sã se dubleze aproape automat teritoriul tãrii, într-un lagãr comandat de însusi militarul austro-ungar A.Cosma, prizonierii Antantei – ardeleni de etnie românã – se constituiau în divizii gata sã lupte împotriva unei „foste” patrii aflatã, nu-i asa, sub “dominatie strãinã vremelnicã”. Dar s-o luãm sistematic. Vaida Voevod, viitorul premier, era, în vreme de rãzboi de pãrere cã românii ardeleni trebuie sã rãspundã cu credintã ordinelor de mobilizare imperiale. Sextil Puscariu, aflat în România, se grãbi sã se întoarcã în „tarã” pentru a deveni puscas loial imperiului. Si diplomatii României sustineau cã problema militarilor români de peste munti e o chestiune internã a Austro-Ungariei. Ceva mai târziu, în Rusia prizonierii români doreau sã se departajeze de unguri si nemti, sã devinã voluntari ai armatei antantice române, ba chiar constituindu-se în unitãti separate, ca ura lor antimaghiarã sã intre în actiune. Ostenii acestia de strânsurã au fost militari mai experimentati decât fratii rãsãriteni, apãrând cu succes Bucurestii si luptând în prima linie la Mãrãsesti. Cine va recunoaste “clar” cã ardelenii si bãnãtenii au jucat un rol primordial, de fapt, la Mãrãsesti? Aceiasi militari i-au snopit în bãtaie pe polonezi, sârbi, italieni, francezi sau rusi. Voluntarii s-au constituit ca guvern al natiunii române în strãinãtate, dupã Buftea – operã a Regatului Român. Sever Bocu îsi tipãrea ziarul prin Kiev, Chisinãu sau Paris. De la el stim cã nu toti românii s-au voluntariat, intelectualii nici atât, cã românii din alte pãrti au fost chiar mai putin eroici decât ardelenii si bãnãtenii. Voluntariatul s-a sistat dupã revolutia rusã. Unii militari au fost deturnati spre stânga (ceea ce n-a fost prea greu, existând si în imperiu un suport al stângii), înrolându-se chiar în Armata Rosie. N-au mai apucat sã intre în lupte, acestea sistându-se. A urmat marea lãsare la vatrã, la vatra româneascã.
Voluntarii ardeleni s-au preumblat din Franta la Vladivostok, acesti romantici si-au semãnat oasele în tot cosmosul. Fenomenul este, poate un unicat, care ar trebui mentionat în Istoria României si nu lãsat sã putrezeascã în colectia ziarului „Vestul” al lui S.Bocu sau disipat în studii episodice ale unor autori care mai încearcã sã descentralizeze politica si istoriografia dâmboviteanã, arãtând cã eroi au mai fost si altii – si cei ce au schimbat uniforma austro-ungarã cu cea româneascã.

Advertisements

Pop și jazz-rock

Provenind din Victoria, zona Vancouver, David Foster este, la șaptezeci de ani, unul dintre cei mai importanți si prolifici compozitori contemporani. Inegalabil pianist de facturã clasicã, descoperã ingineria de sunet în studiourile Chicago 1, Nashville si Los Angeles. Se stabileste în California, la LA.
Notabile colaborãri cu formatia Chicago si vocalistul ei, Peter Cetera, devenit ulterior independent; lucreazã ca inginer de sunet, ceea ce îi va forma experienta de orchestrator al propriilor lucrãri, aranjate, deobicei, în jurul partiturii pianului. „Hard To Say I’m Sorry” îi va fi preluatã si prelucratã de Chicago în stilul propriu group-ului, pop-rock, dupã sosirea lui Jason Chef ca vocalist si bass. Multe compozitii Foster, lansate în variante orchestrale au fost preluate de formatii sau studiouri de film, devenind celebre. Poartã amprenta clarã a formatiunii sale clasice, unele oferã portiuni aducând a concerte de pian, poate mai ales Grieg („The Dancer”, „Our Romance”), de un nobil lirism, cu accente dramatice chiar. Pieselor în tonalitãti major-minor („I Will”, „The Best Of Me”) li se adaugã cele în care se insinueazã ceea ce as numi stilul specific american, marcat de modurile specifice jazzului East si West Coast. În acestea din urmã parcã orchestratia este mai complexã, subtilã si de un rafinament unic. Nu rezist sã-l compar pe David Foster cu longevivul sãu coleg britanic, Alan Parsons, care s-a ridicat în studiourile Abbey Road, devenind compozitorul celebrului „A.P. Project” care cuprinde variate stiluri pop, apartinând curgerii a peste trei decenii, lucrãri deosebit de melodioase; o muncã monumentalã, în studio, fãrã reflectoarele concertelor live, pe stadioane si super-sãli. Fãrã strigãtele si fluierãturile fanilor de moment. O muncã pentru eternitate.

Concert în San Jose (California)

Concert în San Jose (California)

Legendarii profesionisti jazz-pop de la „Blood Sweat and Tears” („Bloody”) n-ar fi fost ceea ce au fost dacã nu venea din Toronto la N.Y. David Clayton-Thomas. Azi compozitorul si unul dintre cei mai importanti vocalisti ai lumii pop-jazz-rock s-a întors în Canada si suntem informati cã, la peste șaptezecide ani mai sustine concerte. Am primit discul apãrut în 2005 la Toronto si abia atunci am aflat cã sufletul formatiei a fost un canadian.  Iar de pe –net am vãzut un tip bonom, bine împlinit si nu mi-am închipuit niciodatã cã asa aratã omul cu o voce atât de agresivã, antrenantã, coplesitoare. Ca redactor într-un studiou de radio în anii 80, difuzasem formatia, cu putinele piese la îndemânã, celebrele „Hi-de-ho” sau „40.000 Hedmen”. Mult mai târziu am dat peste esentialul absolut impresionant al creatiei americanilor care au spart sound-ul epocii, nu numai cu modalitatea utilizãrii brass-ului, ci cu piese iesite din comun, ca „Go Down Gamblin”, „Spinning Wheel”, „Lucretia Mac Evil”(mai ales!), compuse de genialul canadian si cântate de acesta; sã adãugãm „Lisa, Listen To Me”(compusã împreunã cu D. Halligan) sau compozitia lui L. Nyro, „And When I Die”, pe care nimeni nu ar fi putut s-o interpreteze precum canadianul  torontez.
Sunt pagini de artã absolut personalizate si unice care au intrat în istoria muzicii universale definitiv. Cu amprenta inconfundabilã a spiritului american.